Religiile orientale, precum şi multitudinea de ideologii şi practici oculte care au invadat lumea, au îndepărtat în mod special tânăra generaţie de adevăr, inducându-le o stare de frică, de nelinişte și de confuzie.
Și totuși, tinerii care au dispoziţie sufletească bună pot fi ajutaţi să se apropie de Biserică și să cunoască Adevărul, ca realitate absolută, printr-o relație interpersonală om-Dumnezeu.
Dacă facem o paralelă între creştinism şi buddhism se remarcă faptul că religia creştină este descoperită de Dumnezeu, iar buddhismul este opera unui om.
Creştinismul crede într-un Dumnezeu personal, în timp ce buddhismul nu are în crezul său pe Dumnezeu; nu-l neagă şi nici nu-l afirmă. În locul hazardului, creştinismul admite providenţa divină, buddhismul fiind religia care acceptă cauzalitatea oarbă (Ilarion V. Felea, „Religia iubirii”, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 484).
Practicile orientale, printre care şi yoga, contrazic de asemenea credinţa creştină. Astfel, sincretismul pe care îl oferă asocierea lui Iisus cu „avatarurile” religiei indiene sau cu marii întemeietori de religii (Zarathustra, Buddha, Confucius, etc.) sunt de fapt contraziceri ale creştinismului, ca religie revelată de Dumnezeu (Pr. Emil Jurcan, „Maestrul oriental şi duhovnicul creştin. Mişcările guriste într-o analiză creştină”, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 20-21).
Realitatea divină, în ideologia religiei hinduse, este de natură panteistă şi impersonală. Adică, în relaţia om-Dumnezeu nu există comuniune interpersonală, acel „faţă-către-faţă”, de aceea şi posibilitatea mântuirii este pusă, în acest caz, sub semnul întrebării.
Din perspectiva adevărului revelat, lucrurile sunt clare: „Dumnezeul creştin nu este o ipoteză de lucru impersonală, nu este un punct nedefinit, abstract, care nu se angajează în relaţia cu omul. Dumnezeul creştin este o Treime de Persoane divine, care nu numai că sunt într-o relaţie de dialog între Ele, dar cheamă la acest dialog întreaga creaţie” (Ibidem, p. 130).
Un Dumnezeu impersonal este un dumnezeu inferior persoanei umane, deoarece nu poate intra în dialog cu omul şi nu poate nici să-l ajute. De asemenea trebuie subliniat că Dumnezeu-Treime din credinţa creştină este prezent, în mod activ în lume, prin lucrarea harului Duhului Sfânt.
De aceea, nu maestrul este cel care îl ajută pe discipol să-L descopere pe Dumnezeu, el fiind doar un instrument prin care aspirantul poate cunoaşte calea spre cer, ci harul divin, acea energie necreată, care lucrează prin Sf. Taine ale Bisericii și care îl ajută pe om să se apropie de Dumnezeu şi să-şi schimbe modul de viaţă.
O altă deosebire între creştinism şi hinduism este dată de „scopurile” spirituale pe care le urmăresc cele două religii.
„Hinduşii cred că atunci când cineva ajunge la desăvârşire îşi pierde persoana, prin identificarea deplină cu Brahman - ipostaza dumnezeului absolut şi impersonal. Existenţa omului se neantizează, pulverizându-se în oceanul dumnezeirii impersonale. De aceea, el nu se va mai naşte niciodată din nou, pentru că nici măcar nu mai există.
Creştinii cred exact contrariul. Persoana umană există veşnic, ea nu va cunoaşte niciodată un sfârşit. În această viaţă, omul inaugurează conştient o relaţie personală cu un Dumnezeu Personal, o relaţie care se va păstra în vesnicie.
Păzind poruncile lui Hristos, împărtăşindu-se cu Trupul și Sângele Lui, omul se unește ontologic cu Dumnezeu, devine Dumnezeu prin har, și în acest mod participă veșnic, ca persoană distinctă, la Viaţa lui Dumnezeu. Desăvârşirea creştină constă în realizarea acestei comuniuni personale cu Dumnezeu. Aceasta este menirea omului în veșnicie” (Dionysios Farasiotis, „Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2000, pp. 391-392).
Diferenţe majore sunt şi la nivelul conceputului de creaţie, ca mediul în care omul trăieşte şi se mântuieşte. Astfel, în gândirea hindusă lumea este o „iluzie” care, prin ontologia ei, este rea. Din acest motiv, hinduismul recomandă detaşarea de lume, ca o condiţie a eliberării sinelui din ciclul reîncarnărilor repetate.
În concepţia creştină, lumea este locul mântuirii omului în trup, pe care acesta o poate înduhovnici prin împreună-lucrare cu Dumnezeu. De aceea, natura nu este o piedică în calea desăvârşirii omului, ci un mijloc prin care el poate creşte spiritual.
Pe de altă parte, potrivit învățăturii creştine, desăvârșirea înseamnă respectarea personalităţii omului şi, în nici un caz, depersonalizarea şi anihilarea lui. Realizarea asemănării omului cu Dumnezeu este totuna cu îndumnezeirea lui prin har, atât a sufletului cât şi a trupului, acesta din urmă fiind considerat de religia hindusă un „balast” de care trebuie să ne debarasăm.
Vorbind despre mentalitatea unor ortodocşi - „uşori la minte” -, de a convoca şi participa la conferinţe cu heterodocşii, Sf. Paisie Aghioritul atrăgea atenţia asupra acestui fals ecumenism:
„Sfinţii Părinţi au ştiut ceva atunci când au interzis legăturile cu cel eretic. Dar astăzi spun: << Nu numai cu cel eretic, dar şi cu budistul şi cu închinătorul la foc şi cu închinătorul la diavol să ne rugăm. Trebuie ca şi ortodocşii să se afle la rugăciunile şi conferinţele lor. Este o prezenţă >>. (...) Duhul european crede că şi problemele duhovniceşti pot intra în Piaţa Comună” (Sf. Paisie Aghioritul, „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”, Edit. Publistar, Bucureşti, 2000, p. 321).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Sfintirea si indumnezeirea omului
Publicat in : Dogma -
Isihasmul ortodox si meditatia transcendenta
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.