România Mare a mizat pe contribuţia Ortodoxiei la „formarea şi păstrarea unităţii naţionale.” De ce? Pentru că istoria creştinismului în spaţiul carpato-danubiano-pontic coincide cu dezvoltarea treptată a unui popor latin. După cucerirea Daciei de către romani (secolele II-III), primele biserici paleocreştine au fost depistate pe teritoriul regiunii Scythia Minor (astăzi Dobrogea) - o regiune integrată după 46 e.n. în graniţele Imperiului Roman ca parte a regiunii Moesia Inferior. Scriitorul ecleziastic Eusebiu al Cezareei afirmă în lucrarea sa Istoria bisericească (iii. 1) că apostolul Andrei (cel dintâi chemat de Hristos) ar fi fost misionar al Evangheliei intr-un teritoriu vast, care cuprindea litoralul Mării Negre. Posibila conexiune cu Marea Caspică i-a făcut pe ruşii sau ucrainieni să-l revendice pe apostolul Andrei drept sfânt-patron.
Fratele lui Petru este sărbătorit în calendarul Bisericii răsăritene în ziua de 30 noiembrie (socotită, în registru laic, drept „ziua eroilor”).
Relevanţa Dobrogei pentru constituirea noii entităţi socio-politice a proro-românilor nu poate fi neglijată, ciar nici supraestimată. După primul veac creştin, au existat emisarii de limbă greacă şi colonişti romani care au putut participa la creştinarea treptată a spaţiului dobrogean. Faptul este atestat în jurul anului 300 de persecuţia lui Diocleţian împotriva unor comunităţi creştine din Niviodunum (astăzi Isaccea), Axiopolis (astăzi Cernavodă) sau Tomis (astăzi Constanţa). Martirii de la Niculiţel au fost străjuiţi de frumuseţea toscană a colinelor din Tulcea. Zotic, Camasie, Atal şi Filip au plătit preţul suprem pentru curajul de-a mărturisi liber Evanghelia lui Hristos. Biserica, păstrată intactă peste un mileniu şi jumătate, degajă har şi austeritate. Semen est sanguis Christianorum...
Noul Testament proclamă universalitatea mântuirii. Din acest motiv, misionarii creştini au sfidat graniţele vechilor imperii. Biserica a purut revendica atributul universalităţii plecând de la atributul divin ubicuităţii. „Duhul suflă unde vrea”. Cel care „pretutindinea este şi pe toate le împlineşte” se dăruieşte inimii deschise în cadrul unei experienţe personale, intime, plasată dincolo de categoriile sociologiei. Creştinismul apostolic s-a folosit de limba greacă pentru a traversa mai multe spaţii culturale şi geografice. Din Capadocia până la Roma, Pavel din Tarsus a aruncat seminţele Cuvântului pe solul unor comunităţi cosmopolite. După cum afirma teologul american David Bentley Hart, „la începuturi, creştinii erau - sau cel puţin doreau să fie - un popor aparte: un alt neam în sânul fiecărui neam (cum îi plăcea să spună lui Origen), o nouă umanitate care (în opinia lui Iustin Martirul) a învăţat să nu-i mai dispreţuiască pe cei de altă rasă, ci să trăiască împreună cu aceştia ca fraţi şi surori. Biserica - guvernată de propriile sale legi şi nerecunoscînd alte fidelităţi exterioare - a sperat să devină o naţiune universală - mai mult decât oricare imperiu al zeilor sau al oamenilor, fiind supusă doar lui Hristos. Nici un alt crez nu putea fi mai subversiv pentru înţelepciunea lumii vechi şi nicio altă mişcare nu putea fi mai demnă de ura celor pentru care acea înţelepciune era adevărul veacului”.
Revoluţia constantiniană a adus libertate Bisericii şi a permis consolidarea structurilor ecleziastice din Dobrogea. Marcu, un episcop al Tomisului, a participat la adunările primului sinod ecumenic de la Niceea (325). Tot din Dobrogea au plecat renumiţii Ioan Casian, călugărul itinerant, episcopul Teotim I (apărător al lui Origen şi prieten al Sf. Ioan Hrisostom) şi Dionisie Exiguus (cel Mic), care a calculat pentru prima dată ziua naşterii lui Hristos. Mai târziu, toate aceste nume au fost plasate în panteonul „sfinţilor români”.
Convertirea regiunii pontice la creştinism nu lămureşte prezenţa Evangheliei în regiuni precum zepiscopului vizigot Wulfilas, de credinţă ariană. Secole mai târziu, populaţia latinofonă a Transilvaniei a fost expusă atât evanghelizării latine, cât şi misiunilor greceşti. Pentru toate regiunile româneşti medievale, dominaţia lingvistică slavonă a încetinit, probabil, procesul de convertire personală la adevărul Evangheliei. Nu putem nega prezenţa unor reminiscenţe păgâne în zicătorile, fabulele, poveştile şi legendele ultimilor ţărani. Magia şi superstiţia n-au fost niciodată eliminate în întregime din folclor, în ciuda eforturilor ierarhilor Bisericii. Pe de altă parte, spre deosebire de albanezi sau bosniaci, românii nu s-au convertit la Islam iar liderii politici precum Neagoe Basarab ori Constantin Brâncoveanu au sprijinit bisericile creştine aflate sub asaltul mohamedanilor. Iată de ce unii au dorit să explice apariţia poporului român ca pe un miracol al Providenţei.80 Mulţi teologi afirmă până astăzi că „românii s-au născut creştini”, convingere reflectată în textul Constituţiei din 1923 care oferea Bisericii Ortodoxe statutul de „Biserică naţională”.
Teoriile privind „excepţionalismul românesc” nu trebuie să ne facă să uităm diferenţa între universalismul creştin şi naţionalismul unor zeloţi aventurieri ca Simeon Bar Kokhba (132-135 e.n). Biblia vorbeşte despre prezenţa fiecărui ins într-o ceată proprie (iar Stăniloae discută explicit „învierea neamurilor”), dar experienţa întâlnirii cu Dumnezeu este mereu personală. Tradiţia apostolică nu se actualizează automat, mecanic, impersonal. Da, familiile creştine transmit reperul adevărului, aşa cum a făcut Monica din Hippona (mama) în raport cu Augustin (fiul), în absenţa unei medieri personale, tradiţia rămâne balast. Creştinismul a cucerit inimile oamenilor din toate sferele economico-sociale: săraci şi bogaţi, oameni instruiţi şi ţărani simpli. Cincizecimea a răsturnat Turnul Babei. Ceea ce elitele seculare ale României Mari n-au înţeles, cu excepţia lui Nicolae Iorga (1871-1940), a fost apărarea tradiţiei bizantine drept moştenitoare privilegiată a revelaţiei biblice şi a înţelepciunii patristice. Părintele Dumitru Stăniloae s-a străduit să evidenţieze splendoarea celebrării liturgice şi frumuseţea teologiei mistice a Bisericii răsăritene, cea care a respins, prin Sf. Marcu din Efes (+ 1444), concluziile „sinodului unionist” de la Ferrara-Florenţa (1438-1439).
De unde această insistenţă asupra integrităţii creştinismului răsăritean? Din convingerea că experienţa personală a Duhului Sfânt are o bază democratică negată de scolasticii care, atraşi de jocurile mentale ori speculaţiile abstracte asupra naturii lui Dumnezeu, au uitat să vorbească despre transformarea & transfigurarea omului lăuntric prin harul şi lumina lui Hristos. Fără această importantă nuanţă teologică, excepţionalismul românesc (o ţară latină & ortodoxă) se pierde în labirintul mimetismului cultural şi al complexelor de inferioritate faţă de Occident.
MIHAI NEAMŢU
Visul Romaniei Mari, Editura Doxologia
Cumpara cartea "Visul Romaniei Mari"
-
Crestinismul versus secularizare
Publicat in : Religie -
Crestinismul abia incepe. Aveti GPS?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.