Răzvan Brudiu: Tema propusă pentru întâlnirea din această seară se poate rezuma la sintagma: Creştinul în vremea carantinei: izolat de lume, dar nu de Hristos! Sunt mai multe cuvinte în cadrul acestui titlu care pot face, fiecare în parte, tema unui dialog cu sens, însă pentru început m-aş opri asupra unui singur cuvânt: carantină. Termenul mă duce cu gândul la un text scris pe facebook de părintele Petru Pruteanu care spunea că, dacă deschidem internetul şi ne uităm pe Wikipedia, vom observa că acest termen provine dintr-o variantă veneţiană de secol XVII, a italienescului „quaranta giorne" care înseamnă patruzeci de zile. Acest termen se referea cu precădere la izolarea de patruzeci de zile în port a navelor şi a persoanelor, ca măsură de prevenţie împotriva ciumei din secolul al XlV-lea. Noi, creştini fiind, nu credem că lucrurile sunt întâmplătoare, provocate de soartă sau destin, ci credem cu tărie că tot ceea ce se petrece în această lume se află în concordanţă cu un plan dumnezeiesc, deci este potrivit voii lui Dumnezeu. Aş aminti în acest sens un citat scripturistic care afirmă că niciun fir de păr nu cade fără ştirea lui Dumnezeu.

Aşadar, la origine, carantina este o patruzecime, un Post Mare, o perioadă de nevoinţă pe care dacă noi nu ne-o asumăm de bunăvoie, poate o primim, pentru a ne mai lămuri în privinţa celor trei mari întrebări existenţiale: De unde venim? Cine suntem? Incotro ne îndreptăm?, întrebări care, din păcate, nu îşi mai află niciun răspuns în cultura actuală. Dragi ascultători şi cei care ne urmăriţi via facebook, invitatul din această seară este părintele Florin Botezan, profesor la Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Simion Ştefan" din Alba Iulia şi preot paroh la Biserica Memorială „Mihai Viteazul" din localitate. Bună seara, părinte profesor. Vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia noastră de a participa la emisiunea Dialoguri cu Sens. Părinte Florin, în această perioadă, majoritatea oamenilor stau izolaţi. Plecând de la titlul emisiunii, aş vrea să vă întreb: Cum ar trebui să înţelegem şi să trăim această perioadă de carantină din punct de vedere duhovnicesc? Este oare întâmplător că această perioadă de carantină se suprapune peste perioada liturgică a Postului Mare? Poate fi văzut el în momentul de faţă ca o izolare?

Florin Botezan: Bună seara, părinte Răzvan şi bună seara, iubiţi ascultători. Aşa cum bine aţi spus în cuvântul de introducere al acestui dialog, noi ca şi creştini avem convingerea că nimic nu este întâmplător. Toate se desfăşoară cu îngăduinţa lui Dumnezeu sau chiar după rânduiala Acestuia. Chiar şi această perioadă pe care o trăim acum este una îngăduită de Dumnezeu, o perioadă care se sincronizează uimitor cu Postul Mare. Dacă privim puţin în urmă, vedem faptul că, cel puţin în România, ameninţarea acestei pandemii a crescut continuu odată cu începerea Postului Mare, iar când am ajuns la mijlocul acestuia, în duminica Sfintei Cruci şi săptămâna închinată ei, atunci s-a ajuns la adoptarea celor mai aspre măsuri de izolare la domiciliu a creştinilor. Toate acestea nu sunt întâmplătoare, după cum afirmam mai devreme; există o rânduială a lui Dumnezeu în toate şi cred că ar trebui, ca şi creştini, să încercăm să valorizăm pozitiv tot ceea ce se întâmplă, să înţelegem corect toate evenimentele din această perioadă şi, în acest sens, marii părinţi duhovniceşti ai vremurilor noastre ne îndeamnă să înţelegem astfel lucrurile. Mă gândesc la Părintele Zaharia Zaharou de la Mănăstirea Essex din Anglia, ucenicul Sfântului Sofronie. El chiar a trimis la începutul acestei pandemii un cuvânt de mângâiere în care ne atrage atenţia în primul rând asupra faptului că Dumnezeu este bun, milostiv şi iubitor, că Dumnezeu face totul pentru mântuirea noastră.

Dumnezeu nu Şi-a întors niciodată faţa de la făptura Sa. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a murit pe Cruce pentru noi. Acelaşi Dumnezeu este şi Dumnezeul Care poartă de grijă lumii şi Care ne judecă la sfârşitul acestei vieţi şi a acestei lumi. Deci, Dumnezeul cel milostiv şi de oameni iubitor a îngăduit să vină şi această încercare asupra noastră, pe care într-un fel am adus-o şi noi din cauza păcatelor şi a îndepărtării de Dumnezeu.

Un alt părinte mare al vremurilor noastre cu viaţă sfântă, părintele Efrem, stareţul Mănăstirii Vatopedi din Sfântul Munte, ne atrage şi el atenţia asupra acestui lucru: Dumnezeu a îngăduit, pentru păcatele omenirii - întrucât aceasta s-a îndepărtat foarte mult de Dumnezeu şi a alunecat nebuneşte spre păcatele trupului -, prin această ameninţare a bolii să forţeze o separare şi o izolare a oamenilor în familiile lor şi în casele lor. Insă, Dumnezeu le rânduieşte pe toate spre mântuirea noastră. Prin urmare, revin la ceea ce afirmam înainte: noi ca şi creştini trebuie să valorizăm pozitiv această perioadă şi să înţelegem că în primul rând noi avem o şansă de a sta acasă, de a sta cu familia, de a ieşi din ritmul alert al vieţii.

Sfântul Paisie Aghioritul remarca şi el că lumea parcă a înnebunit, aleargă asemenea unei roţi nebune ce se învârte în gol. Sfântul Sofronie vorbea despre „blestemata grabă" a lumii de azi. Inainte de pandemie, nimeni nu avea timp pentru lucrurile esenţiale, eram mereu pe fugă... şi, dintr-o dată, avem timp, chiar prea mult timp; deodată suntem acasă împreună cu familiile noastre, şi poate abia acum ne descoperim familia, avem timp să comunicăm cu cei de aproape ai noştri, dar mai presus de toate avem timp să comunicăm cu Dumnezeu. Părintele Zaharia subliniază faptul că acest timp este folositor pentru mântuire pentru că, pe de-o parte avem şansa de a ne rupe puţin din alergătura nebună în care eram prinşi, prin faptul că stăm la casele noastre, iar pe de altă parte ne obligă să medităm mai mult la lucrurile esenţiale, la acele întrebări pe care părintele Răzvan le-a menţionat mai sus: Cine suntem? De unde venim? Care este rostul nostru în viaţă?

Aşadar, toate acestea ne oferă un imbold de a-L căuta pe Dumnezeu şi, în această căutare, spunea părintele Zaharia, sunt două dimensiuni esenţiale: să ne cercetăm viaţa şi să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toată purtarea de grijă ce a avut-o faţă de noi, pe de-o parte, iar pe de altă parte, să ne pocăim înaintea lui Dumnezeu pentru toate rătăcirile noastre de până acum. Deci, perioada de izolare este extrem de folositoare şi importantă pentru a ne cerceta viaţa, pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu şi pentru a ne pocăi înaintea Lui pentru toate fărădelegile noastre. Ameninţarea morţii face ca această mulţumire şi această pocăinţă să fie mai intensă şi mai adâncă.

Părintele Zaharia mărturisea că pentru el este extrem de benefică această perioadă, iar ameninţarea morţii l-a ajutat să regăsească o rugăciune intensă şi, într-un cuvânt trimis ulterior, chiar înainte de slujba Deniei Acatistului Bunei Vestiri, spunea că din puţinele contacte pe care le mai are, pentru foarte multă lume această perioadă se arată a fi extrem de benefică, în sensul că oamenii au aprofundat viaţa duhovnicească.

Prin urmare, după cum vedeţi, în titlul emisiunii spuneam că un creştin pe timp de carantină poate fi izolat de lume, dar nu şi de Hristos. Această carantină ne izolează de lume, ne obligă să stăm în casă, dar nu ne poate despărţi de Hristos. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, are câteva cuvinte extrem de încurajatoare: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Nici îngerii, nici lumea, nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos, nimic în afară de păcat". Hristos este viu, este prezent, este pretutindeni, iar acum în această perioadă în care trebuie să stăm în casă, avem şansa să aprofundăm relaţia cu Hristos şi să medităm asupra a ceea ce a însemnat viaţa noastră duhovnicească şi relaţia cu Hristos de până acum. Părintele Savatie Baştovoi rostea într-un cuvânt care a circulat pe internet că doar acum putem observa limpede ce au însemnat împărtăşirile noastre, participările noastre la slujbele de până acum. O problemă dureroasă pentru creştini - şi aici atingem partea esenţială a problemei - este că izolarea nu înseamnă numai să nu mergem la locul de muncă sau la plimbare, de a nu merge în vizite, ci înseamnă că nu putem participa nici la slujbele Bisericii.

Răzvan Brudiu: Părinte profesor, aţi amintit de faptul că pustia, carantina, în vremurile de început ale Bisericii şi viziunea pe care o au părinţii duhovniceşti de astăzi legată de această problemă constituie cu adevărat un laborator al desăvârşirii, chiar o academie a sfinţeniei, pentru că, în perioada de început a Bisericii, aşa era văzută pustia: un laborator al desăvârşirii în care cei ce vieţuiau după programul specific pustiei erau cu adevărat însetaţi de desăvârşire. Aşadar, observăm cum pustia este asociată în ascetica ortodoxă cu un tărâm, uneori, chiar al diavolului; un loc predilect al ispitirilor lui. Să ne aducem aminte de episodul ispitirii Mântuitorului în pustie, unde, după ce l-a biruit pe diavol, Hristos a ieşit imediat la propovăduire. In mod similar, după cum aţi subliniat, pentru noi şi pentru asceţii creştini de atunci şi de acum, pustia de atunci şi cea de acum - această carantinare - ar fi locul unde s-ar putea da lupta pentru nepătimire, pentru urcuşul nostru duhovnicesc. Ce trebuie să facem şi cum ar trebui să ne asumăm carantina în timpul care ne-a mai rămas, din această perioadă de patruzeci de zile a Postului Mare? Părintele Macarie Simonopetritul afirma că fiecare credincios trebuie să se retragă în sine însuşi şi să postească patruzeci de zile pentru a se învrednici să-L vadă pe Dumnezeu. Cum să ne drămuim timpul în acest răstimp până la marele praznic al învierii?

Florin Botezan: Inainte de a răspunde punctual la întrebarea pe care mi-aţi adresat-o, legat de introducerea pe care aţi făcut-o, aş dori să mai adaug faptul că, privind în istoria Bisericii, vedem că în primele trei secole creştinii erau persecutaţi şi îşi asumau calitatea de a fi creştini doar aceia care erau dispuşi să meargă până la moarte. După ce creştinismul a fost îngăduit, devenind chiar religie oficială în Imperiul Roman, cei care doreau o viaţă înaltă, dedicată în totalitate lui Hristos, s-au retras din lume în pustie. Astfel, a apărut monahismul şi ne aducem aminte cum în primele secole creştine, pustia Palestinei era plină de mii de oameni care îl căutau pe Hristos, fugind de lume, căutând pustia, pentru ca în singurătatea lumii să îl găsească pe Hristos. Mereu creştinul care voia o dăruire totală pentru Dumnezeu, căuta să se separe de lume şi, bineînţeles, această retragere în pustie presupunea în primul rând o confruntare cu tine însuţi, cu patimile tale, dar şi cu diavolul care vine şi amplifică toate patimile din tine. Ce se întâmplă în zilele noastre într-un mod cu totul neaşteptat? Oraşele noastre au devenit pustii. Ne mirăm şi poate nici nu putem să înţelegem până la capăt lucrul acesta, dar adevărul este că oraşele, satele, ţara au devenit pustii. Astfel, noi, vrând, nevrând, am ajuns într-o situaţie a pustiului, fiind nevoiţi să ne asumăm o nevoinţă specifică acestei pustii. Este, de fapt, o provocare, pentru că putem să ne-o asumăm sau putem să o respingem.

Legat de acest aspect, aş vrea să mai punctez un lucru din Scara Sfântului Ioan Scărarul - lucrare care, în chipul a treizeci de trepte, arată calea înaintării omului spre desăvârşire, o carte care se adresează în primul rând monahilor, dar din care au toţi oamenii, inclusiv mirenii, foarte multe lucruri de învăţat, o lucrare din care rânduiala de slujbă a Postului Mare prevede să se citească la slujbele acestei perioade. La începutul acesteia, se vorbeşte despre lepădarea, despărţirea de lume ca o condiţie esenţială pentru a înainta spre Hristos. In acest capitol, se vorbeşte despre cei care se despart de lume din dragoste de Dumnezeu, din râvnă fierbinte, din proprie dorinţă. Insă, mai departe, Sfântul Ioan specifică faptul că a întâlnit şi pe unii care au ajuns în pustie, mănăstire, nu neapărat din voia lor proprie, ci în anumite contexte. Apoi, exprimându-se plastic, Sfântul afirmă că a întâlnit pe unii care, fugind, s-au întâlnit întâmplător cu împăratul şi au intrat în garda Lui şi astfel au ajuns să fie în preajma Acestuia şi să se bucure de toate onorurile Lui. De fapt, ce doreşte Sfântul să spună? Unii care fără să caute ajung în preajma lui Hristos şi, astfel, ajung să primească darurile Duhului Sfânt. Adică, el se referea la cei ce ajung în mănăstire, dar, intr-un fel, lucrul acesta vedem că se petrece cu noi astăzi şi s-a petrecut şi cu cei din închisorile comuniste. Pentru cei care au pătimit în temniţe, arestarea, condamnarea a însemnat o rupere de lume, nu neapărat din voia lor proprie. însă, o parte dintre ei şi-au asumat acest lucru şi astfel, nevoindu-se, au ajuns la măsurile sfinţeniei.

Aici mă gândesc la Valeriu Gafencu, cel supranumit „Sfântul închisorilor", care ajunge în detenţie şi este brutal rupt de lume. Aflându-se acolo, într-o primă fază este foarte nedumerit, întrucât se ştia de o moralitate ireproşabilă şi spunea în scrisorile lui cum s-a văzut deodată în foame, în frig, separat de lume şi a început să se întrebe de ce i se întâmplă lui toate acestea. El nu a văzut-o ca pe o revoltă împotriva lui Dumnezeu, ci ca pe o întrebare existenţială pe care şi-a adresat-o. In pustie fiind, adică în închisoare, separat de lume şi asumându-şi o asceză cumva impusă din afară: foame, frig, privegheri, şi le asumă în rugăciune, iar Dumnezeu îi aduce luminarea harului, ajungând să îşi înţeleagă propria măsură duhovnicească, îi aduce adevărata pocăinţă şi, astfel, ajunge într-un final la mari culmi ale sfinţeniei.

Oarecum pe această linie ar trebui să înţelegem şi noi ceea ce se petrece acum, forţat cumva suntem nevoiţi să trăim în pustie, rupţi de lume. Dar dacă ne asumăm duhovniceşte această stare, vom avea foarte mult de câştigat. Ce înseamnă a-ţi asuma duhovniceşte toată această experienţă? In loc să căutăm vinovaţii în afară, în loc să căutăm explicaţii asupra felului în care s-a ajuns aici, asupra diverselor motivaţii pe care le-ar avea conducerea politică ş.a.m.d., ar fi mult mai constructiv să ne concentrăm asupra noastră, să ne vedem propriile păcate, să primim acest timp ca pe unul de rugăciune, de nevoinţă, ca un timp în care, iată, avem un Post Mare în care ne putem nevoi cu adevărat nu doar mâncând de post şi alergând într-una pentru a rezolva problemele lumii, fără a mai avea timp de noi înşine, ci avem un post în care avem răgazul să ne oprim asupra noastră, să ne înmulţim rugăciunea, să ne cercetăm conştiinţa, să gustăm puţin din ceea ce a însemnat pentru părinţi pustia.

Aş dori să mai adaug un aspect: în tradiţia monahilor palestinieni - ieri a fost prăznuită Sfânta Maria Egipteanca din viaţa căreia aflăm acest amănunt - exista rânduiala ca în Postul Mare, călugării să plece timp de patruzeci de zile în pustie, iar mai apoi să se întoarcă la mănăstire pentru a prăznui Floriile, Săptămâna Mare şi apoi Pastile. Intr-un fel, şi noi suntem puşi în aceeaşi situaţie şi atunci este important - ca să răspund şi la întrebare - să ne asumăm duhovniceşte perioada respectivă şi să ne facem o rânduială de rugăciune, de citire din Sfânta Scriptură. Ne plângem de faptul că nu avem timp să citim din ea, iar acum iată avem un bun prilej de a citi Evangheliile, care ne punîntr-o legătură vie cu Hristos, să ne facem o rânduială de rugăciune: să ne rugăm din cartea de rugăciuni, din Psaltire, mai ales acum în acest Post. Gândiţi-vă la faptul că în tipicul slujbelor bisericeşti, acolo unde slujbele se fac în întregime, în special, la mănăstiri, într-o săptămână se citeşte complet Psaltirea. In perioada Postului Mare, se citeşte de două ori pe săptămână. Deci, în această perioadă este indicat să ne aplecăm mai atent asupra acestei cărţi, să citim rugăciuni către sfinţi, dar mai ales să încercăm nevoinţa rostirii Rugăciunii lui Iisus. Acum avem un bun prilej de a ne iniţia în lucrarea acesteia. Această rugăciune nu este specifică numai monahilor, ci se adresează tuturor oamenilor. Părintele Emilianos Simonopetritul spunea un lucru minunat în legătură cu această rugăciune. El afirma că: „Rugăciunea lui Iisus este o transfuzie de Hristos în inima noastră".

Deci, gândiţi-vă ce înseamnă transfuzie. Picătura aceea de sânge luată care picură strop după strop şi intră în sângele nostru. Tot aşa, fiecare invocare a numelui lui Iisus în cadrul acestei rugăciuni este o picătură prin care Hristos intră în inima noastră. Ce lucru minunat! Astfel, prin rugăciune, noi II putem chema pe Hristos în inima noastră, şi acasă şi oriunde ne-am afla, nu suntem condiţionaţi de participarea la slujbe, la biserică. Sigur, altceva este ca atunci când ai posibilitatea să poţi participa la slujbă, să refuzi acest lucru, din comoditate, considerând că nu este nevoie. Nu! Este foarte importantă slujba! Liturghia şi Euharistia sunt esenţiale, dar în condiţii de forţă majoră, când mai presus de libertatea ta şi de puterea ta de alegere, eşti forţat să stai acasă, neputând merge la biserică, avem Rugăciunea lui Iisus, avem Evanghelia, avem Psaltirea, toate fiind mijloace care ne pun în prezenţa lui Hristos. In acest sens, părintele Efrem Vatopedinul spunea frumos, făcând o analogie cu tehnica, spunea că sunt mai multe butoane prin care putem „aprinde" harul în inima noastră. Desigur, cel mai important este împărtăşirea cu Dumnezeieştile Taine şi participarea la Sfânta Liturghie. Nu avem acces la acest buton? Atunci avem Rugăciunea lui Iisus, avem Psaltirea, avem Scriptura. Deci, sunt ca nişte „butoane" prin care noi putem „activa" lucrarea harului în noi şi care ne aşază în prezenţa lui Hristos.

Răzvan Brudiu: Părinte, doresc să amintesc un cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul care afirma că „rugăciunea este susţinătoarea lumii". Aţi amintit şi de părintele Emilianos, care de ceva vreme este tradus şi la noi în ţară de către părintele Agapie Corbu...

Florin Botezan: Părintele Emilianos are un cuvânt foarte profund, foarte puternic. El a avut în mod deosebit darul acesta al cuvântului şi, de aceea, recomand tuturor, mai ales în perioada aceasta, să citească omiliile şi tâlcuirile sale; are un cuvânt extrem de puternic şi de adânc care hrăneşte efectiv.

Răzvan Brudiu: Una dintre cărţi se intitulează: Aşteptarea lui Dumnezeu. Despre boală, suferinţă şi moarte. Se şi încadrează într-o asemenea perioadă citirea unei astfel de cărţi. Aţi amintit şi de Părintele Efrem Vatopedinul, şi cumva aţi anticipat întrebarea pe care intenţionam să v-o adresez, legată tot de pustie şi carantină: un personaj pe care l-am sărbătorit în această Duminică, Sfânta Maria Egipteanca. Duminica a V-a a Postului Mare îi este dedicată acestei Sfinte care a vieţuit în pustie patruzeci şi şapte de ani. Convertirea acestei Sfinte a avut loc la poalele Crucii Mântuitorului. Schimbarea vieţii ei are loc la Ierusalim, când acolo lângă crucea lui Hristos de pe Golgota, pe care, cred eu, ulterior a purtat-o cu o nevoinţă duhovnicească de aceeaşi intensitate cu care înainte stăruia în căderea ei; această sfântă, care nu întâmplător este sărbătorită chiar acum, la jumătatea Postului...

Florin Botezan: Ea este un prototip al pocăinţei...

Răzvan Brudiu: Intr-adevăr, ea este propusă ca un model pentru noi... Aşadar, v-aş întreba: Această mare sfântă pe care o sărbătorim, care ne este model - de aceea îi citim integral viaţa în cadrul deniei de miercuri seara din săptămâna a V-a a Postului Mare - ce scop a avut, ce a câştigat din această izolare de lume, dar nu şi de Hristos? Pentru că ea, după o viaţă păcătoasă, iniţial plecată din zona ei natală înspre Alexandria, unde şaptesprezece ani a dus o viaţă imorală, pleacă la Ierusalim, tot mânată de această patimă a curviei, şi ajunge la biserica unde se afla lemnul cinstitei cruci pentru a se închina, dar nu poate intra nicicum în biserică din pricina stării în care se afla. Atunci, aleargă la icoana Maicii Domnului, se închină şi se roagă să o lase să se închine, cu condiţia de a-şi schimba viaţa. Deci, cum să o vedem, practic, pe sfântă, care s-a izolat de lume, dar nu de Hristos; ce ar trebui să facem şi noi, bineînţeles, nu la măsura ei, la carantina pe care ea şi-a asumat-o, ci la măsura de care noi, ca şi creştini, dispunem?

Florin Botezan: Sfânta Maria Egipteanca este un model al pocăinţei şi, de aceea, nu întâmplător ne este pusă înainte spre sfârşitul Postului Mare, ca un imbold spre pocăinţă, pentru a ne întări în propria nevoinţă. Ea este exemplul extrem al omului care a căutat până la capăt, chiar şi în păcat, dar mai apoi şi după întoarcerea la Hristos. In prima parte a vieţii, cea de destrăbălare, ea a crezut că scopul vieţii este plăcerea trupului, pe care astfel a căutat-o cu intensitate maximă. După cum ne subliniază chiar ea, nici nu dorea plată pentru destrăbălările ei, tocmai pentru a avea cât mai deplin plăcerea păcatului. Aceasta căuta o comuniune pervertită de fapt, o relaţie cu oamenii, dar căuta lumea cu o mare râvnă şi sete. In momentul în care ajunge la Ierusalim şi doreşte să se închine lemnului Sfintei Cruci, din curiozitate, simte cum o Putere nevăzută o opreşte, ea realizând că de fapt viaţa ei de până atunci o opreşte. In acel moment, harul se atinge de inima ei, şi ajunge la o înţelegere [a propriului sine], îşi vede deodată toată mizeria şi conştientizează că adevărata bucurie şi împlinire, iubirea adevărată este cea pe care o găseşte la Hristos. In momentul acela, are loc convertirea ei, prin lucrarea harului, şi de atunci pentru ea relaţia cu oamenii devine o povară. Ea vrea să se dăruiască total lui Hristos şi, de aceea, simte nevoia de a se despărţi total de lume. Dacă înainte căuta cu intensitate lumea, legătura trupească, deodată lumea devine pentru ea un obstacol în calea dăruirii totale pentru Hristos. Ea are o luminare a harului.

Invitat: Preot Florin Botezan Moderator: Diacon Răzvan Brudiu

Fragment din cartea "DIALOGURI CU SENS IN TIMPURI PANDEMICE", Editura Reintregirea

Cumpara cartea "DIALOGURI CU SENS IN TIMPURI PANDEMICE"

• Rugaciune speciala pentru incetarea noii epidemii
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
• Sarbatoarea Sfantului Dimitrie cel Nou: 25-27 octombrie 2020
  Publicat in : Sfantul Dimitrie cel Nou Basarabov