Clipele grele, pierderile umane sau materiale ne indeparteaza de Dumnezeu, pe unii dintre noi, deoarece nu intelegem ce ni se intampla si de ce; astfel ne grabim sa consideram ca am fost pedepsiti.
Am avut si eu aceasta traire si o recunosc in clientii/ pacientii, prietenii mei, familia mea. Cei mai multi dintre noi ne indepartam de Dumnezeu cand suntem incercati cu o boala sau cu o pierdere. Mereu m-am intrebat cum e posibil? Si totusi este.
Un posibil raspuns poate fi gasit in modul in care familia, repectiv parintii si bunicii introduc valorile spirituale, credinta in Dumnezeu, in viata si deprinderile copilului.
Nu am avut parte de o educatie religioasa. Am fost crescuta si educata in spiritul fricii de Dumnezeu, doar ca era acea frica distructiva. Astfel am trait cu sentimentul fals si dureros ca Dumnezeu este nedrept si ca ne pedepseste . Am trait pierderea mamei si bolile ca pe o mare si crunta nedreptate si aceste trairi m-au condus la ideea gresita ca viata in sine este o pedeapsa. Sigur ca traind cu aceasta mare povara in suflet am facut si multe greseli in viata mea.
Felul in care mama se pregatea si pregatea casa pentru Sarbatorile de Pasti au avut efecte dureroase si derutante pentru copilul care am fost. Postul era insotit de interzicerea televizorului si a radioului in Saptamana Mare. Traiam practic o saptamana de doliu fara sa inteleg ce se petrece. Atitudinea mamei m-a privat de trairea Sfintelor Sarbatori ale Invierii cu bucuria cuvenita. Nu-mi placea, mama muncea mult in acele zile, ma certa tot timpul, pregatea casa de sarbatoare si multe feluri de mancare.
Venea si ziua mult asteptata... si veneau si musafirii... care mancau si plecau. Ramanea un vraf de vase murdare si iar munca, multa munca. Nu intelegeam nimic! Ma intrebam de ce a trebuit mama sa munceasca atat? De ce a trebuit sa ma certe si sa ma pedepseasca in saptamana Patimilor ?
Totul mi se parea de neanteles si nedrept. Asa am trait cu frustrare in suflet si cu convingerea ca Dumnezeu este nedrept. Am devenit ambivalenta, un pas catre credinta, alt pas inapoi.
In vinerea Mare, cand mama ma ducea la biserica sa trecem pe sub Domnul Iisus, intrebam unde e? Aici nu e, eu nu-l vad ! Mama ma impingea pe sub masa, mustruluindu-ma: ma faci de ras, se uita lumea la noi!
Mult timp am reflectat la acele vremuri si intr-o zi am avut o revelatie De ce il cauti pe cel viu printre cei morti? Atunci am inteles ca nu-l cautam pe Dumnezeu in inima mea . Acceptasem ceea ce-mi spusese mama: domnul Isus a murit, iar eu ma asteptam sa-l vad in sicriu asa cum o vazusem pe bunica. Si pentru ca an de an lucrurile se intamplau la fel: munca si suparare, musafiri si iar munca, am decis sa nu mai intreb nimic.... foarte multi ani.
Regasirea lui Dumnezeu si a credintei mi-au adus multa bucurie, m-am impacat intai cu mine si cu viata mea . Am iertat-o pe mama pentru putina ei pricepere.
Azi in relatia mea terapeutica aduc in discutie puterea vindecatoare a credintei in Dumnezeu . Le spun si va spun tuturor ca Dumnezeu nu este in afara noastra ci in noi. Vindecarea vine de la Dumnezeu prin puterea credintei si prin vointa noastra de a actiona si a face voia Domnului. Toate capata sens atunci cand vrei sa accepti ca nimic nu ti se intampla fara un scop bine determinat si spre folosul tau, chiar daca pe moment ceea ce primesti nu este ceea ce-ti doresti.
Victoria C. Ion,
Psiholog clinician, consilier de familie si cuplu.
Psiholog Victoria C. Ion
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.