Intrucat in Iudeea, din cauza liderilor religiosi, Hristos avea o mare opozitie, s-a retras in Galileea supradenumita si a neamurilor, adica a celor straini de credinta intr-un singur Dumnezeu si de legea mozaica si a trecut prin Samaria. Aceasta cetate avea o reputatie atat de proasta si era si foarte ostila iudeilor incat cei care doreau sa mearga in nord, adica in Galileea; trebuiau sa ocoleasca prin Pereea ca sa-i evite pe samarineni. Ca un consecvent nonconformist, Iisus a tinut sa ajunga tocmai in Samaria fiindca aici erau suflete de mantuit pe care singur Hristos-Dumnezeu le stia.

Doua popoare cu pareri bune despre ele insele

Ajuns in tinutul Sihar, Iisus s-a oprit la fantana lui Iacob, foarte obosit, insetat si probabil si flamand. In mod cert ca astepta pe cineva sa vina ca sa scoata apa si, evident, sa-i ofere si Lui ca sa-Si astampere setea. Cum era deja arsita zilei, nu era tocmai momentul cel mai potrivit ca cineva sa vina cu urciorul ca sa scoata apa. Totusi o femeie din sat a venit la fantana. Se crede ca aceasta avea o foarte proasta reputatie in sat si de aceea a ales sa vina tocmai in crucea zilei, fiindca nu voia sa riste sa intalneasca pe cineva pe carare ori la izvor. Si totusi n-a ramas chiar necunoscuta lucrarea ei, fiindca L-a intalnit pe Iisus care a indraznit chiar sa intre in dialog cu ea. Femeia a ramas consternata ca un iudeu i se adreseaza ei, unei femei si inca si samarinence, indraznind chiar sa-i ceara si un mic serviciu, sa-i ofere apa sa bea.

Locuitorii tinutului Samariei se credeau mai buni decat iudeii si deci superiori, fiindca, ziceau ei, descindeau din patriarhul Iacob, stramosul poporului evreu. Iudeii, la randul lor, se considerau si ei superiori samarinenilor, deoarece isi pastrasera intacta etnia si credinta stramoseasca, iar mai presus de toate se credeau purificati de orice pacat prin amara suferinta a robiei babilonice (605-536 i.H.). Ei sunt de fapt icoana omului in general, care dintotdeauna are inclinatia de a avea cea mai buna parere despre sine insusi si de a fi mereu critic si intolerant cu semenii sai, ca si fata de cei de alte credinte.

O alta motivatie a dispretului iudeilor fata de samarineni era aceea ca prin aliante matrimoniale cu paganii incalcasera grav si deliberat porunca lui Moise privitoare la neamestecul cu strainii (cf. Deut. 7, 3). Biblia vorbeste de cinci tipuri de casatorii la evrei: monogama, bigama, poligama, endogama si exogama. Cea mai apreciata era casatoria monogama si endogama, adica cu o singura femeie si in cadrul aceleiasi semintii, clan sau trib. Cea mai dispretuita era casatoria exogama, adica in afara clanului, a tribului sau a neamului. Ori samarinenii realizasera casatorii mixte amestecandu-se cu colonistii sositi in zona dupa cucerirea tarii la 722 (i.H.) de catre Sanherib al Asiriei.

„Cuvantul Domnului“ apare de 900 de ori in Biblie

Cum iudeii nu voiau sa aiba nimic de a face cu samarinenii, femeia din Sihar chiar il mustra pe Iisus ca indrazneste sa-i ceara apa de baut. Dupa ce a vazut totusi ca i-a spus, ca din carte, tot trecutul vietii sale, a trebuit sa recunoasca in Persoana Sa un mare profet. Din context reiese ca nu i-a fost greu sa-si dea seama ca se afla in fata unui profet. Noi oare cum am mai recunoaste astazi un profet?

Cu ajutorul Sfintei Scripturi, vom incerca sa creionam portretul si lucrarea adevaratului profet. Se impune a vorbi despre profeti deoarece astazi, ca in vremurile de demult, apar tot felul de guru, ghicitori, vrajitori, spiritisti sau vorbitori cu mortii, clarvazatori etc., ce alearga sa-si faca o cat mai numeroasa clientela, dar nu pentru ca le-ar vrea mai binele, ci le vor banii ori cauta sa-si sporeasca numarul de adepti pentru o iluzorie faima. Apeland la Biblie, aflam ca, nu de putine ori, profetii erau foarte usor de recunoscut chiar si fara vreo recomandare. Erau recunoscuti, fie dupa tinuta vestimentara, cei mai multi purtau cate o haina din piele de camila (II Regi 1,8; Zaharia 13, 4; II Regi 2, 23; Matei 3, 4), o coafura speciala ori alte semne distinctive (I Regi 20, 38; Zaharia 13, 6; II Regi 2, 23) si aveau un comportament cu totul straniu, incat oamenii ii considerau de-a dreptul nebuni.

Dupa Biblie, profetul este cel chemat de Dumnezeu pentru a i se incredinta o misiune, sa transmita oamenilor un mesaj precis, axat preponderent pe indemnul la pocainta, la o schimbare in bine a comportamentului din viata de zi cu zi. Daca la un ghicitor sau interpret al viitorului, omul se duce ca unul care este interesat de propriul viitor, pe care ar vrea sa-l anticipeze, profetul de vocatie divina vine singur catre om, intrucat Dumnezeu care-l trimite este foarte interesat de viitorul lui. Atunci cand profetul face si prevestiri viitoare, bune sau rele, acestea nu sunt niciodata ca si batute in cuie, ci sunt intotdeauna conditionate de atitudinea prezenta a omului fata de mesajul divin transmis prin profet. Ca transmitatori ai mesajului divin, mai ales de pocainta, profetii adevarati urmareau ca prin cuvantarile, de cele mai multe ori foarte caustice, sa provoace adevarate crize de constiinta, iar nu sa culeaga aplauze din partea ascultatorilor. Ca cel ce reprezenta exclusiv interesele lui Dumnezeu in lume, profetul vorbea doar pentru Cel care l-a trimis si in numele Aceluia. De aceea, inainte de orice cuvantare, publica ori particulara, profetii spun intr-una pe cine reprezinta si in numele cui vorbesc. Fraze precum: „A fost cuvantul Domnului catre mine...“, „Zis-a Domnul Dumnezeu...“ ori „Asa graieste Domnul...“, apar de peste 359 de ori in Biblie, iar expresia: „Cuvantul Domnului“ depaseste cifra 900.

„Tu du-te si spune-le ce graieste Domnul“

Sensul deplin al cuvantului profet il intalnim in cazul lui Moise, caruia Dumnezeu, trimitandu-l la Faraon impreuna cu fratele sau, Aaron, ii spune: „Iata, eu fac in tine un dumnezeu pentru Faraon, iar Aaron, fratele tau, iti va fi proroc. Tu dar vei grai lui si ii vei pune in gura cuvintele Mele, iar Eu voi deschide gura ta si gura lui… va grai el poporului, in locul tau, vorbind pentru tine, iar tu ii vei fi graitor din partea lui Dumnezeu. Asadar, el va fi gura ta, iar tu vei fi dumnezeul sau, adica acela va fi purtatorul tau de cuvant“ (Exod 4, 15-16).

Profetul este, deci, purtatorul de cuvant al lui Dumnezeu, deoarece le spune celor catre care este trimis doar ceea ce i s-a incredintat sa vorbeasca.

Profetul avea sarcina de a determina o schimbare imediata pentru viata de acum si de aici. Se stie ca este bine a edifica ceva bun, dar mai inainte se impune sa demolezi ceea ce este rau cladit; inainte de a planta trebuie sa smulgi buruienile si plantele rele. Tot asa, ca mesager divin, profetul trebuia sa smulga ceea ce era rau si sa darame ceea ce se construise gresit in comportamentul oamenilor ca, mai apoi, prin cuvant, sa sadeasca invatatura cea buna si sa-l zideasca spiritual pe om. De aceea, in cuvantarile profetilor lui Dumnezeu, mereu alterneaza amenintarea, mustrarea si anuntarea unor mari necazuri, cu imbarbatarea, mangaierea si fagaduinta. Indiferent daca avea sau nu audienta, profetul ducea mesajul tuturor, fiindca Dumnezeu ii iubeste pe toti oamenii si nu vrea sa se piarda nici unul, dupa cum zice Iezechiel: „Fie ca te vor asculta, fie ca nu te vor asculta, tu du-te si spune-le ce graieste Domnul!“ (cap. 2, 4-5). De notat ca, in functie de atitudinea omului fata de invataturile si indemnurile transmise prin profeti, Dumnezeu implinea ori nu implinea cele profetite. Asa se explica de ce sunt foarte multe profetii biblice, bune ori mai putin bune, care nu s-au mai implinit. Sa nu se uite ca toate profetiile, cu exceptia celor privitoare la Persoana lui Mesia-Hristos au fost conditionate si Dumenzeu a suspendat implinirea unora dintre ele. Arhicunoscuta este profetia lui Iona cu privire la nenorocirile ce se vor abate asupra locuitorilor cetatii Ninive. Amenintarile iminente nu s-au mai implinit fiindca acei oameni s-au schimbat total in bine, cel putin pentru un timp, si de aceea au fost crutati (Iona 3, 10).

Paznicul cetatii

In contextul Bibliei, profetii nu sunt niste ghicitori, intrucat ei nu au facut anunturi infailibile ale unor evenimente bune sau rele ce vor surveni in istoria unui popor sau in viata unei persoane, ci sunt, pur si simplu, o invitatie transmisa din partea lui Dumnezeu de a lucra binele pe care il vrea de la om. Cand un om oarecare face o prezicere si se implineste, dar care nu are nimic de a face cu indemnul unei convertiri, nu este deloc o profetie, ci pur si simplu o intuitie sau o clarviziune. Profetul Iezechiel il aseamana pe profetul lui Dumnezeu cu un strajer al cetatii care, daca in timpul cat face de garda vede aparand dusmanul si nu da de veste locuitorilor cetatii, ca sa se apere, va fi responsabilizat pentru viata lor (cap. 33, 3-7). Daca, dimpotriva, el anunta pericolul, iar locuitorii cetatii nu iau aminte, nu se trezesc ca sa se apere ca sa evite nimicirea, strajerul nu se face vinovat cu nimic.

In Biserica primara s-a manifestat adesea duhul profetic. Se pune intrebarea daca mai exista astazi darul profetiei in Biserica lui Hristos. Nu incape indoiala ca exista, altfel Biserica nu si-ar mai putea implini rosturile sale. Atata vreme cat slujitorii ei, ierarhi si preoti slujesc, dar mai ales propovaduiesc responsabil invatatura lui Hristos, ei indeplinesc oficiul de profeti, fiindca nu invata nimic de la ei insisi, ci trasmit si explica invatatura lui Hristos. Ca si vechii profeti ai evreilor, slujitorii Bisericii nu au menirea de a prezice viitorul sau de a ghici, ci doar a sluji neincetat cuvantul lui Dumnezeu (Mt. 28, 19-20). Dar nu-i de ajuns numai sa vesteasca, ci sa si denunte, atunci cand se impune, ceea ce contravine voii lui Dumnezeu intrucat, asa cum am vazut la Iezechiel, ca si strajer al poporului, el trebuie sa anunte de unde vine si in ce consta raul pentru a putea fi evitat. Ori cel mai mare rau care pune in primejdie viata sufletului este pacatul, ce trebuie inlaturat definitiv din viata omului, ca cel mai mare dusman.

Pr. Prof. univ. dr. Petre SEMEN
Sursa: Ziarul Lumina