”Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor!”

Pornim de la cuvântul pocăință, ”metanoia” , în limba greacă, care înseamnă schimbarea minții. Pocăința ascunde în subtilitatea ei două elemente importante: conștientizarea păcatului și părerea de rău . Iar înaintea pocăinței stă fapta bună, care descoperă toată taina și subțirimea necesității schimbării minții. Apoi, pentru a merge pe calea desăvârșirii spirituale avem nevoie de un duhovnic iscusit, un bătrân, un Avvă.

Recunoaşterea stării păcătoase şi căinţa este o treaptă importantă în actul pocăinței şi strict necesară . Fără aceasta nu se poate înainta pe calea progresului spiritual.

Ne întoarcem, din nou la parabola „Pescuirea minunată”, la momentul uimirii lui Petru de minunea înmulţirii peştilor, când acesta cade la picioarele lui Iisus, spunându-i: „Pleacă de la mine Doamne, pentru că sunt un om păcătos!”. Prin acest gest, Petru îşi recunoaşte starea de păcătoşenie şi îşi arată căinţa sinceră pentru săvârşirea păcatelor. Petru a ținut starea de întristare către Hristos toată viața, până la moarte. De ce? Pentru că întristare după Dumnezeu îl ține pe om departe de păcat, așa cum spune un părinte stareț . Pentru sinceritatea şi căinţa lui, Hristos nu numai că îi iartă păcatele, dar îi dă o altă ascultare, o altă poruncă: „Petru, tu de astăzi, vei fi pescar de oameni!”.

Astăzi, din ce în ce mai mult, este tot mai greu ca oamenii să recunoască păcatele, să le mărturisească şi să aibă o stare sinceră de căinţă pentru acestea. Mândria a pus stăpânire pe om, de aceea îi este greu să recunoască greşelile sau păcatele, unii afirmând cu non-şalanţă: „Eu nu am nici un păcat!”. Alţi oameni spun cu detaşare că aceasta e o prostie şi că nu trebuie luată în seamă. Ori, pentru creştinul ortodox care doreşte să înainteze pe calea duhovniciei, mărturisirea păcatelor şi căinţa face parte din trăirea credinţei, ceas de ceas, zi de zi. Aşa cum spunea Părintele duhovnic Arsenie Papacioc: „Murim şi înviem, zilnic, dar nu oricum, ci cu Iisus Hristos!”.

În cele din urmă, cunoaşterea umană singură nu poate transfigura omul, ea lasă omul în orizontul dependenţei. Rolul minţii umane nu mai este cel de a căuta răspunsuri la o cale spirituală care s-a identificat cu Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” . Răspunsurile, în acest caz, sunt date, calea este inaugurată, începută cu o certitudine care s-a dezvăluit odată cu venirea lui Hristos în trup omenesc. Raţiunea are nevoie doar de a fundamenta acţiunile omului, de a le mobiliza. Schimbarea omului păcătos, a minţii sale înseamnă mai întâi de toate o desăvârşită neîncredere în ceea ce mintea reprezenta, în metodele şi evidenţele ei, o negare a ceea ce a fost în stadiul situării dependente. De aceea, „frica de căile şi de cărările din oceanul minţii” este normală, pentru că în orice altă manieră renunţarea la sine nu va fi nicidecum reală.

Bine, bine am conștientizat cât de păcătos sunt și am mari regrete și păreri de rău, înaintez în pocăință, dar ce fac cu gândurile rele care mă năpădesc, nu-mi dau pace. Pentru aceasta vom mai cerceta cu atenție învăţăturile Sfinților Părinţi şi vom vedea ce vorbesc ei despre curăţirea de gândurile urâte.

Întreaga filosofie creştină, toată teologia şi propovăduirea credinţei creştine, multa învăţătură şi osteneală a Sfântului Apostol Pavel despre pocăință se rezumă la trei cuvinte: Hristos în mine . „Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”. Dar harul unirii cu Mântuitorul este ultima treaptă, un dar liber al iubirii divine. Unirea este întâlnirea între două libertăţi; cea a lui Hristos şi cea a omului. Omul trebuie să aleagă. Un Părinte propus pentru canonizare spunea: ”Nu e un biruitor mai mare pe pământ, decât acela care se biruiește pe sine și domnește asupra patimilor sale” .

De asemenea, cunoaștem din Evanghelia lui Hristos despre întâlnirea unui tânăr cu Iisus, pe care îL întreabă: ”Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?”. Iar Iisus i-a răspuns: ”Știi poruncile...”. ”Învățătorule, acestea toate le-am păzit din tinerețile mele”, i-a răspuns triumfător tânărul bogat. Iisus îl privește atent și-i spune: ”Un lucru îți mai lipsește: mergi vinde tot ce ai, dă săracilor și vei avea comoară în cer și apoi, luând crucea vino și urmează Mie” . Auzind aceste cuvinte tânărul bogat se întristează și pleacă mâhnit, căci avea multe bogății.

Altădată, Iisus este întrebat de un învățător de Lege: ”Învățătorule, care poruncă este mai mare în Lege?” El îi răspunde: ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată Legea și proorocii” .

Și totuși, cine este aproapele meu, despre care vorbește Iisus? Aceasta este întrebarea care răsună, de peste două milenii, în adâncul inimilor celor ce iubesc mântuirea lui Hristos. Răspunsul la această întrebare este unul divin, de o mare complexitate, de o mare subțirime și de o mare adâncime spirituală, încât nici Iisus Hristos nu răspunde în mod direct, ci printr-o parabolă, pentru o primă înțelegere a chintesenței răspunsului la întrebare.

Iisus Hristos a propăvăduit Evanghelia oamenilor, nu numai în anumite localități, pe stradă, pe câmpuri, pe dealuri, în munți și pe mare, ci și în casele acestora. Iată, bunăoară, odată se afla în casa fariseului Simon, unde fuseseră invitați mai mulți preoți de la templu, printre care și Iosif din Arimateia. Discuțiile sunt din ce în ce mai aprinse pe tema Sabatului, dar la un moment dat, Iisus îl întreabă pe Simon, care era cel mai vocal dintre cei prezenți:

”Care este esența Legii?„ și la această întrebare răspunde Iosif din Arimateia: ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta. Asta e cea mai mare poruncă.” La care Iisus a spus: ”Bine ai răspuns, nu ești departe de împărăția lui Dumnezeu, Iosif din Arimateia. Dar mai este o poruncă tot atât de mare, trebuie să iubești pe aproapele ca pe tine însuți.” Și atunci Iosif îl întreabă pe Iisus: ”Cine este aproapele meu?”. Întrebare la care Domnul Iisus Hristos evită un răspuns direct și le spune o parabola, aceea a samariteanului milostiv. Din această parabola reiese că aproapele meu este cel care face milostenie, cel care este atent la nevoile mele, cel care este alături de mine în suferință și nenorocire, ruda mea, prietenul meu, cel care îmi face și îmi dorește binele.

Dar esența răspunsului la întrebare este mult mai profundă, e o mare adâncime și o taină duhovnicească aici. Așa că dacă toți oamenii sunt copiii lui Dumnezeu și dacă cea mai puternică forță din univers este iubirea, și că ar trebui să existe o comuniune de iubire între ei, atunci orice făptură umană, care este și chipul lui Dumnezeu, ar trebui să constituie ”aproapele meu”. Mai mult, Hristos ne atrage atenția că și cel care mă urăște și mă dușmănește intră în sintagma ”aproapele meu”. Şi, cum să nu-i iubeşti pe toţi oamenii , când sunt cu toţii, de mare preţ în ochii lui Dumnezeu! Când fiecare om, așa cum spune Dostoievski, mărunt şi neînsemnat cum e, are o soartă măreaţă şi zguduitoare, vrednic de luat în seamă şi de plâns. Că pentru toţi, până la unul, S-a întrupat şi S-a jertfit Hristos. Unirea cu Hristos este măsura ultimă, răsplata iubirii și darul divin pentru cei ce se pocăiesc și vor să moștenească împărăția cerurilor.

Doamne, ajută!

Ștefan Popa

• Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
  Publicat in : Credinta
• Pocainta si marturisirea: o taina uitata
  Publicat in : Credinta
• Pocainta, transformare a mortii in inviere
  Publicat in : Morala
• Rugaciune de pocainta
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe