De fiecare dată când auzim şi aflăm că a (mai) trecut cineva la veşnicele şi cereştile lăcaşuri ar trebui să ne revenim şi să ne trezim, la realitate, ca dintr-un somn adânc!...
Da, momentul/evenimentul morţii cuiva ar trebui să fie, pentru noi, pentru fiecare dintre noi, prilej de serioasă introspecţie şi de adâncă meditaţie, altfel spus, un eveniment ca acesta să ne pună, la modul foarte serios, pe gânduri!...
Nu degeaba, toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii (ne) îndeamnă să avem, pururea, gândul, mintea şi cugetul la moarte – ca fiind dascălul cel mai înţelept ce ne poate (re)aduce, pe fiecare dintre noi, la viaţă, la adevărata viaţă, la adevărata stare, la autentica vieţuire!...
Bunăoară, iată, acum, în aceste zile, îl petrecem, la cereştile şi veşnicele lăcaşuri, pe unul dintre ultimii, marii, renumiţii şi venerabili Părinţi Duhovniceşti Ortodocşi Români - Părintele Arhim. Mina Dobzeu de la Huşi!...
Să luăm aminte la viaţa, vieţuirea, trecerea şi petrecerea lui în sau prin această lume!...
În momente ca acestea, oameni buni, trebuie să ne gândim, profund, serios şi responsabil, la felul şi modul în care trecem, petrecem îi petrecem şi ne petrecem noi, fiecare, dintre noi, în şi prin această viaţă, de pe acest pământ!...
În asemenea clipe este bine să ne aducem aminte de cuvântul: „după faptă (după viaţă) şi răsplată!”
Să ne întrebăm, la modul cel mai sincer: la ce folos atâta agitaţie, atâta stres, atâta contorsionare, atâta rigiditate, atâta tensiune şi presiune, zilnică, cotidiană, mundană, la ce folos, fraţilor, la ce folos?!...
Latinii spuneau: „carpe diem!” – „trăieşte clipa!” Noi, creştinii, trebuie să spunem: „preţuieşte clipa!”, fiecare clipă şi fiecare moment, orice întâlnire, oriunde şi oricând, cu fratele, cu colegul, cu vecinul şi cu semenul nostru, orice moment, orice stare, orice şansă sau oportunitate, ca fiind unică, prima şi ultima, deci irepetabilă şi, cine ştie, poate chiar ultima, căci nu suntem noi stăpânii vieţii şi nici ai morţii!...
Altfel spus, să fim cu mare luare aminte, cum trecem, cum petrecem, cum îi petrecem şi cum ne petrecem, în această viaţă şi prin această lume, (de)limitată, vremelnică, provizorie, tranzitorie şi temporară, bine ştiind că „cetatea/împărăţia noastră nu este aici, pe pământ, ci, dincolo, în cer, aşteptându-o pe cea care va să vină/va să fie!...”
Dacă nu vom face astfel, oameni buni, vom regreta, mai devreme sau mai târziu şi, mai mult decât atât, aşa, vom pierde, totul, mai devreme sau mai târziu şi acest lucru va fi unul, fatal, letal şi, totodată, unul extrem de dureros!...
Aşadar, haideţi fraţilor, să fim cu multă băgare de seamă, atunci când ne întâlnim cu cineva: să-l privim bine şi, cu mult drag şi cu aleasă dragoste, indiferent cine este, cine a fost sau cine va fi, să ne bucurăm de orice întâlnire cu oricine, ca într-o zi de mare praznic şi (de) aleasă ori minunată sărbătoare, să apreciem şi să trăim toate aceste momente ca pe nişte daruri de mare folos, pline de câştig şi de fericire căci, cine ştie, poate mâine, tu nu îl vei mai putea întâlni pe el şi el nu te va (mai) putea vedea sau privi pe tine!...
Fiindcă, totuşi, de câte ori, nu ni se întâmplă, să ne fie atât de dor de cineva şi, să nu ne mai putem petrece cu el deloc, decât în poveşti şi povestiri, amintiri, ipostaze şi fotografii, şi, pur şi simplu, ne apucă amarul, tristeţea, jalea şi supărarea!...
Da, îmi veţi reproşa că sunt foarte pesimist, sumbru şi sceptic şi aveţi tot dreptul să o faceţi, dar, din păcate, este atât de real(ist) ce vă spun eu, aici şi acum, şi, în acelaşi timp, este atât de adevărat, mult prea şi tare sau foarte adevărat!...
De asemenea, vreau, în încheierea acestei meditaţii, să vă mai spun şi să vă mai rog ceva: Haideţi, în sfârşit, oameni buni, să-i preţuim, să-i cinstim şi să-i apreciem (sau admirăm) pe fraţii, semenii, părinţii, eroii şi duhovnicii noştri câtă vreme sunt, aici, în viaţă, cu noi, contemporani cu noi, vieţuitori şi pătimitori, cu noi (sau pentru noi), nu după ce au plecat dintre noi sau de la noi!...
Apropo, până la urmă, nici nu mai ştiu cine a plecat, de fapt, primul (primii): ei, de la noi sau dintre noi ori noi de la ei şi, dintre ei!...
În altă ordine de idei, noi, oamenii, ne-am (cam) împărţit (şi despărţit) în: (ne)pretenţioşi, (ne)preţioşi, (ne)preţuiţi şi dispreţuiţi, în: cunoscuţi, necunoscuţi şi recunoscuţi, în: numiţi, denumiţi şi renumiţi, în: concreţi, discreţi şi indiscreţi şi, aşa mai departe!...
Ca atare, mare atenţie, în ce categorie şi ipostază ne situăm ori ne aflăm noi!...
Prin urmare, oameni buni, ce faci ţi se face, adică, cum treci şi cum îi petreci aşa (ne) vom petrece şi noi!...
Pe cei plecaţi, dincolo, Dumnezeu să îi odihnească iar pe noi, cei, încă, rămaşi, (pe)aici, Dumnezeu să ne întărească şi, să ne mântuiască!...
Stelian Gomboş
Stelian Gombos
-
Prietenia
Publicat in : Editoriale -
Prietenia
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.