Situaţiile dureroase care chinuiesc sufletul apar adesea din problemele în căsnicie. Din vechime, în societatea patriarhală rolurile sociale sunt distribuite în vederea ajutorului reciproc: bărbatul este apărător, dobânditor de bunuri şi continuator al neamului, iar femeia este spatele puternic, păstrătoarea focului din cămin şi educatoarea copiilor. In Biblie se spune: „Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu... bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului” (I Corinteni 11,3); „Femeia virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei, iar femeia fără cinste este un cariu în oasele lui” (Pilde 12,4). Femeia poate aduce soţului fie slavă, fie necinste.

Se spune că soţul este asemenea cifrei unu, iar soţia asemenea cifrei zero. Când se unesc, apare un nou număr. Dar cum se pot aşeza două cifre într-un rând? Când în
casă vine o fată modestă şi ordonată, aşezându-se în spatele bărbatului ca zero, înzeceşte semnificaţia soţului şi a familiei. Dar o soţie rea se bagă în faţă şi slăbeşte soţul, reducând toate la zero virgulă unu (0,1).

Vă voi spune o istorie din regiunea Daghestan. Tinerii dintr-un sat de munte au decis să afle ce este mai bine: să măriţi o fată rea cu un băiat bun sau o fată bună cu un băiat rău. In curând nunţile fură stabilite. Un băiat simplu care era de râsul satului a fost însurat cu o fată înţeleaptă şi harnică, iar cel mai viteaz băiat din sat a fost însurat cu o fată simplă de tot.

După trecerea unui an au apărut şi roadele celor două căsnicii. Băiatul care era invizibil odinioară a încetat să se mai certe cu lumea, s-a apucat serios de gospodărit şi a început să vorbească înţelept, încât şi alţii ascultau ce are de spus. Viteazul însă s-a ofilit, iar virtuţile lui de odinioară s-au estompat cu timpul.

Se cunoaşte zicala din vechime: „Bărbatul este capul, dar femeia este gâtul: unde vrea, acolo se întoarce." Trebuie să fiţi de acord că sensul acestei zicale este foarte clar.

Gâtul este mai jos decât capul. Fără gât, perspectiva capului este limitată, şi acesta nu se poate uita la stânga şi la dreapta. Dar gâtul singur la ce este bun? De aceea trebuie să întorci capul cu înţelepciune. Dacă nu faci aşa, rişti să ţi-l pierzi.

Este interesant să facem or paralelă cu textul biblic. Domnul a creat-o pe Eva din coasta lui Adam. Atenţie: nu din talpă, ca să nu fie călcată în picioare, dar nici din cap,
pentru ca să nu se mândrească. Din coastă, pentru ca să fie alături de soţ, sub protecţia lui şi alături de inima sa! De aceea nu au dreptate feministele care interpretează altfel gândul Creatorului: cum că Adam nu este cununa creaţiei, ci doar materialul (!) din care a fost făcută ulterior Eva.

Fiecare femeie simte instinctiv că a fi „gât” este o provocare deosebită, o sarcină şi un privilegiu în acelaşi timp. Nu în zadar francezii glumesc aşa: „Cu o femeie bună şi
un bărbat poate deveni om!” Dar cu una rea? Soţia are o rezervă deosebită de forţe interioare. Ea este chemată să le direcţioneze pe acestea către educaţia morală a soţului şi copiilor, „moşind” „năzuinţele înalte ale sufletelor” şi îndemnând la fapte bune.

„Soţia evlavioasă şi înţeleaptă îl poate forma pe soţ şi îndrepta după cum doreşte - spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Ea îi este în toate fidelă şi unită cu el cum este capul cu trupul... Soţiilor, consideraţi aceasta ca fiind datoria voastră şi oferiţi sfaturi corespunzătoare! Nu doar prin cuvinte, ci şi prin fapte îndrumaţi-vă soţul!”1

Din nefericire, mulţi bărbaţi sunt infantili, nedezvoltaţi sufleteşte şi neînvăţaţi să fie modele de comportament patern: bărbăţie, hotărâre, ordine, disciplină, independenţă, gospodărire... Fie că au fost educaţi de bunici, fie de mame singure. Anturajul feminin educă în băiat obiceiul de a primi, nu de a dărui.

Explicând aceasta studenţilor, fac adesea următoarea comparaţie: „S-a maturizat din punct de vedere fiziologic, dar ca persoană nu este în stare decât să mănânce îngheţată.” Sigur, se mai spune că „Iubirea e oarbă”. Dar dacă iubeşti, atunci să nu te plângi... Ţine minte cântecul: „L-am plămădit din ce am găsit. După aceea am iubit ce-am plămădit!” De aceea, soţiile să nu se lenevească!

Atunci când studenţii mă contrazic, eu le spun următoarele: „Este naiv cel care crede că el (sau ea) va accepta interesele MELE. Vrei ca «Germania să capituleze necondiţionat?» Păi, tu nu trăieşti în aceeaşi casă cu Hitler! Sau trăieşti cu Hitler? Unde ţi-a fost capul înainte de nuntă? In fine, noi luptăm împotriva păcatului, nu împotriva soţului sau a soţiei! Este trist că în conştiinţa noastră aceste noţiuni se confundă adesea.”

Numai că nu întotdeauna suntem capabili să renunţăm la lucrurile de bază, obiceiuri sau cutume, nici măcar de dragul persoanei iubite. Dacă scopurile în viaţă ale soţilor sunt radical diferite, atunci nu se poate întrezări un viitor fericit.

Să presupunem că femeia vrea să nască mulţi copii şi să-i educe împreună cu soţul. Dar el nu vrea să aibă „greutăţi” şi visează la recorduri sportive, dedicându-şi timpul
antrenamentelor, competiţiilor şi cantonamentelor. Va rezista o astfel de casă care are o fundaţie şubredă sau două fundaţii sub un singur acoperiş?!

Odată, la Sfântul Paisie Aghioritul a venit un om amărât, care avea mari probleme cu soţia. Refuzau să se vadă şi să mănânce la aceeaşi masă, lăsând în urmă patru copii. Totul ducea spre divorţ. Preoţii spuneau: „Răbdare! Ai de purtat o cruce grea.”

Dar ascetul văzător cu duhul a înţeles că rădăcinile problemei sunt mult mai adânci.

„Atunci când v-aţi căsătorit, vă iubeaţi?” - a întrebat el. „Da! - a răspuns fără să ezite bărbatul. O iubeam mai mult decât pe Dumnezeu.” „Mai mult decât pe Dumnezeu?” - această expresie i-a lăsat o impresie negativă părintelui. „I-am cerut lui Dumnezeu o soţie frumoasă, bogată şi deşteaptă - continua bărbatul nefericit. Şi aşa mi-a dat
Dumnezeu.” In continuarea convorbirii aflăm că pentru acel bărbat principalul lucru în viaţă era sexul. Sufletul era pe marginea prăpastiei. Şi atunci Domnul a luat harul de
la soţie, ca să-l trezească şi să-l salveze pe soţ. „Ce cruce grea ai! - a zis părintele Paisie. Tu singur eşti vinovat de acestea! Ai devenit robul patimilor, şi acum ţi se oferă posibilitatea să te eliberezi de ele.”2

Cu adevărat, „piatra pe care nu au băgat-o în seamă ziditorii, aceea s-a aflat în capul unghiului” (Psalmii 117, 22)! Ce stă la baza unei familii fericite? O condiţie necesară pentru armonia în familie este ierarhizarea corectă a valorilor care să se bazeze pe credinţa în Hristos. După spusele Fericitului Augustin, „dacă Dumnezeu este pe primul loc, atunci toate celelalte sunt la locul lor” Astfel, orice eveniment care pare nefericit devine bun.

Cu toate acestea, din cauza păcatelor noastre Domnul poate deveni „piatra de poticnire şi de sminteală” (Romani 9, 33). Despre aceasta dau mărturie mai ales certurile familiale si schismele pe plan religios.

Să ne referim la istoria veterotestamentară a Prorocului David şi a soţiei acestuia Micol, fiica regelui Saul. Micol îl iubea pe David şi i-a salvat viaţa, atunci când Saul se gândea să-l ucidă pe ginere. David s-a ascuns de mânia conducătorului, iar Micol a fost forţată să se mărite cu altcineva. După încoronarea lui David însă, Micol a fost înapoiată lui David.

Nu este clar dacă Micol a încetat să-l mai iubească pe David. Văzându-l pe rege dansând în faţa Chivotului Legii, ea a râs de el. Dorinţa sinceră a lui David de a-I aduce laudă lui Dumnezeu a fost privită de Micol ca o faptă de nimic, care l-ar fi înjosit pe David în faţa poporului. La mustrarea ei, David a răspuns: „înaintea Domnului voi juca; binecuvântat este Domnul, Cel ce m-a ales pe mine în locul tatălui tău şi a casei lui întregi, întărindu-mă cârmuitor al poporului Domnului, Israel; cânta-voi şi voi juca înaintea Domnului. Şi încă şi mai mult mă voi înjosi şi voi fi încă şi mai mic în ochii tăi, iar înaintea slujnicelor de care grăieşti tu, voi fi în cinste” (II Regi 6, 21-22).

Pentru dispreţuirea aceasta şi reproşul adresat lui David, Dumnezeu a pedepsit-o pe Micol care „n-a avut copii până la moartea ei” (IIRegi 6, 23). De ce a murit Micol fără copii? Oare Dumnezeu i-a închis pântecele şi a făcut-o stearpă? Sau prăpastia înstrăinării s-a deschis între soţi, şi David „nu a mai intrat” la soţie?

Din nefericire, tragedia Micolei se repetă în diverse variante şi astăzi. Acuzând soţia (soţul) de prea mare evlavie şi credinţă, riscăm să pierdem înţelegerea şi încrederea (până la divorţ), precum şi capacitatea de a ne continua neamul. Acest lucru trebuie să-l aibă în vedere cei care fac reproşuri şi vorbesc de rău consoarta pentru ţinerea de posturi, mersul la biserică sau rânduiala de rugăciune. Dacă unul dintre soţi împiedică creşterea duhovnicească a celuilalt, acela atrage asupra sa şi asupra familiei mari necazuri.

Se înţelege că nu vorbim aici de extreme: fanatism religios, mândrie, sectarism şi altele. In astfel de cazuri omul trebuie să fie scos din starea de dezorientare în care se află.

Sfântul martir Kronid (Liubimov) relatează despre necazul care s-a întâmplat cu o familie din Rusia în secolul al XlX-lea3. O femeie însărcinată, grav bolnavă, a promis
în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului că dacă va naşte cu bine va trece la Biserica Ortodoxă. In pofida diagnosticului medicilor, ea a născut un fiu şi a început să se simtă din ce în ce mai bine. Fiind în afara oricărui pericol, ea nu şi-a mai ţinut promisiunea. Dintr-odată, la scurt timp după însănătoşire, ea se îmbolnăvi din nou şi căzu la pat. Mai mulţi doctori foarte buni le-a spus atunci rudelor că femeia urmează să moară. Disperată, aceea şi-a amintit de făgăduinţă făcută, dar soţul insista să nu treacă la Ortodoxie. „Ai înnebunit! - ţipa acela. Vrei să fii de altă credinţă? Este imposibil! Nu, nu!”

Soţia plângea şi îl ruga să o lase, dar încăpăţânatul soţ stăruia să nu se mai gândească la „nebunia ei” şi, până la urmă, soţia chiar s-a îmbolnăvit grav psihic. Văzând chinurile aceleia, doctorii l-au sfătuit pe soţ să-i permită să treacă la Ortodoxie. Soţul, fiind convins că nefericita oricum urma să moară, şi-a dat acordul. Numai că după săvârşirea Sfintelor Taine femeia şi-a revenit şi a început să se însănătoşească. De atunci soţul începu s-o urască şi aproape zilnic făcea scandal în casă. Cu toate că femeia era foarte liniştită, bărbatul o alungă din casă. Numai că nedreptatea strigătoare la cer nu a rămas fără urmări şi bărbatul îşi ieşi din minţi.

„Minunată este dreptatea lui Dumnezeu! - spunea părintele Kronid. Deoarece soţul le spunea tuturor că femeia era nebună, vorbind de rău credinţa ortodoxă, Domnul
i-a luat lui minţile.”4

Soţia evlavioasă s-a întors apoi acasă şi îşi îngrijea soţul bolnav. Numai că acela deveni violent şi fu internat în spital, unde muri după o jumătate de an.

Nu în zadar vechiul proveb spune că „pe cine vrea Dumnezeu să-l pedepsească, aceluia îi ia minţile”. In acest caz lipsa de înţelepciune duhovnicească se transformă în boală psihică gravă: „Cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura” (Luca 6, 38).

Râvna foarte mare, fără măsură şi agresivă, ca şi misionarismul intolerant nu sunt altceva decât „râvnă pentru Dumnezeu, dar fără cunoştinţă” (.Romani 10, 2). Iar pentru că în toate trebuie să avem măsură, Sfântul Antonie cel Mare a numit buna chibzuinţă ca fiind cea mai mare virtute: capacitatea de a evalua propria persoană, pe cei din
jur şi situaţia creată.

Calmând zelul enoriaşilor, Sfântul Ioan de Kronstadt facea apel la înţelepciune şi moderaţie în toate treburile religioase. Virtutea trebuie să corespundă condiţiei noastre duhovniceşti şi circumstanţelor concrete în care trăim: „Este bine, spre exemplu, să ne rugăm cu inima curată. Dar dacă nu este o corespondenţă între rugăciune şi putere (energie), loc şi timp, munca ce te aşteaptă, aceasta nu va fi o virtute. De aceea Apostolul Petru spune: «Puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoştinţa, la cunoştinţă: înfrânarea; la înfrânare: răbdarea; la răbdare: evlavia» (IIPetru 1, 5-6) 5 Sfătuitorii lipsiţi de simţ practic şi duhovnicii fără experienţă, în pofida cuvintelor Mântuitorului, „pun asupra oamenilor sarcini cu anevoie de purtat” (Luca 11, 46). Acest lucru poate distruge familii.

Iată un exemplu. Un preot fără experienţă facea presiuni asupra fiicei sale duhovniceşti care era căsătorită legal cu soţul ei: „Cât timp soţul tău nu se va boteza şi nu vă veţi cununa, să nu aveţi relaţii intime, ci să trăiţi ca frate şi soră.” Soţia i-a spus soţului despre aceasta. Soţul a acceptat ultimatumul şi... şi-a înecat amarul în băutură. „Constrângerea spirituală” nu trecefără urmări.

Amintesc o zicală tristă: „Când soţia e tare credincioasă, devii fără voie ateu.” Este periculos să obligi soţul (soţia) să meargă la biserică, şantajându-l sau jucându-te cu
sentimentele lui (ei).

O cunoştinţă de-a mea a avut o tinereţe tumultuoasă. Când s-a maturizat şi s-a liniştit, s-a căsătorit cu o femeie botezată, dar care nu mergea la biserică. După o vreme, bărbatul s-a îmbolnăvit, a avut o criză spirituală şi s-a pocăit. Apoi m-a întrebat: „Cum să-mi aduc soţia la biserică?” Răspunsul a fost: „Să nu o forţezi în vreun fel. Este
bine ca ea singură să ajungă la această dorinţă. Roagă-te ca Domnul să-i atingă inima şi nu dispera: apa toceşte pietrele.”

Un soţ oarecare era supărat pe soţia lui: „De ce mergi atât de des la biserică? Mai bine ai sta pe acasă. Ori mă iubeşti mai puţin pe mine?” Soţia i-a răspuns: „Acolo mă
învaţă să te iubesc şi să-ţi fiu credincioasă.” Atunci supărările soţului au dispărut.

„Căci, ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui femeia?” (I Corinteni 7,16). Fără să încercăm a descoperi sensul duhovnicesc teologic al frazei, haideţi să o analizăm din perspectiva psihologiei creştine.

După cum spunea părintele Paisie Aghioritul, „Biserica este formată din cei care trăiesc după voia lui Hristos”6.

„Cei educaţi au primit dogmele cu mintea, dar nu cu duhul Sfinţilor Părinţi. Cei fără carte se ţin cu dinţii de dogmă, de aceea şi scrâşnesc atunci când încep disputele teologice. De la toţi aceştia Biserica are probleme mai mari decât de la duşmanii Ortodoxiei.”7

Vorbind cu diferite persoane, am auzit de multe ori plângeri la adresa bătrânelor din biserici care străjuiesc strănile ca grănicerii. Acestea sunt gata să se repeadă la
oricine intră fără batic pe cap sau trece pe unde nu trebuie. Stă uneori o astfel de „moralistă” lângă o icoană cu un acatistier în mână şi se tot uită cu coada ochiului să vadă cine greşeşte. Probabil că şi ea a fost odinioară soţie tânără... Câţi oameni a „mâncat” ea sau, dimpotrivă, câţi nu i-au „mâncat” ei viaţa? Nu ne este dat nouă a judeca! Nu putem decât să-i compătimim pe astfel de oameni.

După părerea egumenei Teofila Lepeşinskaia, „ce fel de giumbuşlucuri şi artificii nu facem noi încercând să împingem creştinismul în limitele gândirii noastre comode”! Pretenţiile aşa-ziselor „vrăjitoare parohiale” sunt în mare parte corecte. Referitor la duritatea lor, un preot de ţară mi-a explicat odată: „Păcatul lor nu este treaba ta. Iar
dacă sunt dure, înseamnă că altfel nici nu ai înţelege.”8

Pe lângă păcatele de moarte există şi „virtuţi de moarte”. In spatele faţadei angelice se ascund adesea principii şi convingeri diabolice: slugărnicie pentru a plăcea altora, răutate din ascultare, milostenie pentru laudă, smerenie mai rea decât mândria... După cuvântul Sfântului Iustin Popovici, „dragostea pentru om fără dragostea pentru
Dumnezeu este iubire de sine, iar dragostea pentru Dumnezeu fără dragoste pentru om este amăgire”.

Apartenenţa la Biserica Ortodoxă nu înseamnă automat corectitudinea şi seriozitatea unei persoane. Ortodoxia exterioară, ostentativă, nu garantează existenţa virtuţilor interioare: fidelitate, nobleţe, bunătate, iubire de muncă... Poţi întâlni persoane care îşi ascund neputinţele proprii prin citate iscusit alese, aşa cum îşi acoperea cineva goliciunea cu frunze de smochin.

Spre exemplu, justificând lenevia şi neatenţia, bărbaţii ţipă adesea sus şi tare despre faptul că sunt capi ai familiei şi despre păsările cerului care sunt hrănite de Dumnezeu. Iar femeile leneşe spun că ele ar fi „vasele neputincioase” şi că trebuie cinstite. Oamenii îşi pot aminti cum Hristos nu Se scârbea de vameşi. Şi tot aşa, jonglând cu citate, fiecare parte se apără pe sine. Dar oare duelul cuvintelor deşarte poate servi păcii şi înţelegerii ?

Boala cea mai aprigă care roade persoana şi familia este dihotomia existenţiala.

In biserică eşti într-un fel, iar afară eşti cu totul altul. Exemplele cele mai evidente sunt legate de maniera cuiva de a se îmbrăca şi de a vorbi. „Dihotomicii” nu pregetă să
folosească citate din Apostolul Pavel „Cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei de sub lege, ca unul de sub lege, deşi eu nu sunt sub lege, ca să dobândesc pe cei de sub lege” (/ Corinteni 9,20-21).

In interior totul este mult mai complicat. Dedublarea împarte în două, creând un hotar dureros în adâncul inimii. Imaginaţi-vă că staţi pe un gheţar care s-a spart pe neobservate. Fisura fină a trecut pe sub bocanci. Treptat, aceasta se lărgeşte, făcând gheţarul să se balanseze. Apoi survine momentul când nu te mai poţi ţine pe ambele bucăţi de gheaţă. Aceasta se desparte, şi alegerea este inevitabilă: ori într-o parte, ori în alta.

Dedublarea spirituală nu este mai uşoară decât suferinţele fizice. Te zbaţi în psihopatie, viaţa e plină de frică şi de stres, iar voinţa îţi este paralizată. Cunoşti care este cauza acestor lucruri, dar nu-ţi ajung puterile să te ridici şi să o iei de la capăt. Mai oftezi din când în când: „Doamne, ajută-mă!” Şi problema nu este că Domnul nu aude, căci El a făgăduit: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla” {Matei 7,7). Problema este că nu există un răspuns de voinţă din partea noastră!

Imbisericirea, participarea la Tainele bisericeşti şi ritualuri nu înseamnă în mod obligatoriu seriozitate şi nu sunt suficiente pentru fericirea conjugală. Pentru întemeierea unei familii trebuie să cauţi un om bun, care te atrage şi place inimii. Modelul mirelui (miresei) credincios va fi în faţa ta tot timpul, luminând calea asemenea unui far de pe mare. Dacă un om îndepărtat de credinţă va începe să se roage şi să se pocăiască, atunci există şanse de îndreptare. Un om îmbisericit, dar putred la interior, este mult mai greu de vindecat.

Aşa cum Taina Botezului nu garantează mântuirea sufletului în veşnicie, la fel şi Taina Căsătoriei nu garantează fericirea conjugală. In Taina Căsătoriei se oferă harul
dumnezeiesc pentru creşterea în iubire, pentru naşterea de prunci, creşterea şi educarea acestora. Harul se înmulţeşte prin purtarea crucii: prin boală, muncă şi jertfirea de sine. Altfel, acesta se stinge şi ne părăseşte. Totuşi, să nu lăsăm loc diavolului să vină fiindcă noi nu veghem asupra sufletelor noastre.

Consultând cupluri căsătorite, familii monoparentale, burlaci, persoane necăsătorite şi divorţate, vezi un tablou sumbru. Instituţia căsătoriei încă nu s-a desfiinţat, dar se
clatină din ce în ce mai tare. Inainte erau mult mai multe familii fericite. Conform statisticilor, în Rusia, la fiecare mie de căsătorii se înregistrează şase sute de divorţuri, adică se despart şase din zece familii.

Dacă te uiţi la enoriaşii din biserici, s-ar părea că totul e bine. Merg cu toţii la slujbe şi se roagă, îşi aduc acolo copiii, se împărtăşesc. Dar înăuntru? Fie se ceartă sau nu se împacă deloc cu rudele, fie sunt copleşiţi de grijile lumeşti, fie sunt infertili sau copiii le sunt bolnavi...

De ce ne ocoleşte fericirea? „Peştele caută unde e mai adânc, iar omul unde e mai bine” - zice un proverb. Suntem slabi duhovniceşte şi „căpoşi”, astfel furându-ne propria căciulă. Atunci când nefericirea este mai mare decât fericirea, în noi se rupe ceva. Căsnicia este o căruţă la care trag doi, şi de aceea are nevoie de efort din partea amândurora.

Părintele Paisie Aghioritul spune că rădăcina problemelor familiale constă în iubirea de sine: „Oamenii se despart din dragostea lor pentru plăceri şi egoism. Nu de
altceva. Toate celelalte cauze sunt din amintiri, ca să se îndreptăţească.”9

Care este concluzia? Să luăm aminte la cuvintele Apostolului Pavel: „Aşa cum l-a chemat Dumnezeu pe fiecare, astfel să şi umble... Socotesc deci că aceasta este bine pentru nevoia ceasului de faţă: Bine este pentru om să fie aşa. Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie. Dacă însă te vei însura, n-ai greşit. Ci fecioara, de se va mărita, n-a greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor. Eu însă vă cruţ pe voi” (/ Corinteni 7, 17, 26-28).

Iată o altă pildă. Un bărbat nefericit se ruga astfel: „Doamne, trimite-mi o femeie frumoasă! Sunt singur şi am nevoie de un prieten.” Dumnezeu l-a întrebat: „De ce să nu-ţi trimit o cruce?” Omul s-a supărat: „Cruce?! Ce, m-am săturat de viaţă? Nu vreau decât o femeie frumoasă.”

Incăpăţânatul a dobândit ce voia, dar în curând s-a simţit extrem de nefericit. Soţia a devenit pentru el durere de inimă şi piatră legată de gât. Plănuind s-o omoare şi
astfel să se întoarcă la viaţa lui fericită de dinainte, el s-a rugat din nou: „Doamne, dă-mi o sabie!” Dumnezeu îi zise iar: „De ce să nu-ţi trimit o cruce?” Omul s-a supărat din nou: „Nu crezi că femeia asta e mai rea decât orice cruce? Dă-mi o sabie!” Apăru o sabie. Soţul încercă să ucidă femeia, dar fu prins şi condamnat. In aceste chinuri, se rugă lui Dumnezeu: „Doamne, iartă-mă! Nu Te-am ascultat. M-ai întrebat de la început dacă nu e mai bine să-mi trimiţi o cruce. Dacă Te ascultam, nu mai treceam
prin toate problemele de dinainte.”

După cum s-a exprimat poetul şi publicistul german Heinrich Heine, dragostea este o durere de dinţi care îţi macină inima. Oare poţi smulge inima din piept şi s-o faci insensibilă, aşa cum s-a întâmplat cu Kai din povestea lui Andersen, „Crăiasa zăpezii”? O inimă rece şi împietrită nu este în stare să iubească. Şi ce rămâne? Să recunoşti cinstit că iubirea şi durerea sunt nedespărţite, iar plata pentru fericirea conjugală este durerea inimii. Poate că smerenia mântuitoare constă şi în aşa ceva...

KONSTANTIN V. ZORIN

Fragment din cartea "ALINAREA SUFERINŢELOR TRUPEŞTI PRIN MIJLOACE DUHOVNICEŞTI", Editura Sophia

Cumpara cartea "ALINAREA SUFERINŢELOR TRUPEŞTI PRIN MIJLOACE DUHOVNICEŞTI"

Note:

1 Alfavita duhovnicească..., pp. 174-175.
2 A. Rakovalis, op. cit., p. 35.
3 Arhim. Kronid Liubimov, Cuvântări şi predici, 1998, vol. II, pp.199-203.
4 Ibidem, p. 203.
5 Sf. Ioan din Kronstadt, op. cit., p. 421.
6 Pr. Dionisie Tatsis, Când durerea străină este ca a ta, Viaţa părintelui Paisie, Moscova, 2001, p. 188.
7 Pr. Paisie, Scrisori, p. 131.
8 Egumena Teofila Lepeşinskaia, îndrăzneşte, fiică! Meditaţii despre vocaţia feminină, Moscova, 2012, pp. 82-83.
9 Pr. Paisie, op. cit., p. 326.

 

• Smerenia
  Publicat in : Duminica Vamesului si a Fariseului