De la început trebuie amintit că Mântuitorul Iisus este singurul Preot sau Arhiereu al Noului Legământ. Preoţia lui Hristos este o preoţie care se continuă în Biserica înţeleasă ca Trup al Său. Biserica întreagă participă la preoţia lui Iisus (Boris Bobrinskoy, „Taina Bisericii”, Edit. Patmos, Cluj-Napoca, 2002, p. 224).
Sf. Paisie Aghioritul a fost întrebat odată, de ce nu se face preot. Cuvioşia sa a răspuns, arătând că această înaltă slujire nu era pentru el: „Scopul este să ne mântuim.
Preoţia nu este un mijloc de a se mântui omul. (...) Când eram în obşte, mă sileau să iau preoţia şi Schima mare. Scopul este ca să devenim călugări pe dinlăuntru. Pe mine asta mă interesa; nu mă preocupa nimic altceva. Deoarece de tânăr, ca mirean, am trăit unele fapte dumnezeieşti, atunci când am mers în mănăstire mi-am spus: << Destul îmi este să trăiesc călugăreşte >>. Accentul pe aceasta am pus şi nu m-am preocupat niciodată să mă fac schimonah sau preot” (Sf. Paisie Aghioritul, „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”, Edit. Publistar, Bucureşti, 2000, p. 285).
Preotul are o mare responsabilitate. El este un om care, în virtutea misiunii asumate, nu poate să închidă „uşa” inimii sale niciodată.
„Unul este descurajat, altul bolnav şi are nevoie, altul îşi dă sufletul; trebuie ca pe unii să-i primească, pe alţii să-i cerceteze. Preotul nu poate spune nu. Se primejduiesc suflete; trebuie să le ajute. Dacă nu le ajută şi le ia Dumnezeu nepregătite, cine va avea răspunderea? Nu o va avea preotul?
Eu ca monah pot închide uşa, pot pleca în pustie, pot dispărea şi să ajut cu rugăciunea fără zgomot. Pentru că treaba mea nu e să rezolv problemele lumii, ci să spun vreo rugăciune pentru lume. De aceea nu m-am făcut nici preot, nici duhovnic, ca să ajut în alt fel. Dacă aş fi fost preot în lume, n-aş fi putut închide uşa mea” (Ibidem, p. 288).
Un slujitor al altarului ar trebui să iubească şi să se îngrijească mai mult de soarta celor care au avut o viaţă robită păcatelor, iar acum se nevoiesc să-şi taie patimile lor, decât de cei ce nu sunt chinuiţi de patimi.
„Păstorii, fie preoţi, fie arhierei de sunt, e bine să-şi aducă aminte de Moise, ce a suferit cu cele două milioane de popor cârtitor. Câtă rugăciune cu dragoste n-a făcut pentru popor şi cât s-a chinuit ani întregi în pustie pentru ei, până ce i-a adus în Pământul Făgăduinţei! Dacă pe acestea şi le vor aduce în amintirea lor, vor lua curaj îmbelşugat şi nu vor murmura niciodată pentru prea micile lor necazuri în comparaţie cu greutăţile prin care a trecut Moise” (Ibidem, p. 290).
Pentru ca să-i ajute pe enoriaşi, preotul trebuie să facă lucrare duhovnicească şi cu el însuși; adică, să-şi împlinească datoriile duhovniceşti absolut necesare şi, pe lângă acestea, ceva în plus, pentru a avea întotdeauna o „rezervă duhovnicească”.
„Lucrarea duhovnicească în noi înşine este lucrare nezgomotoasă în aproapele, pentru că vorbeşte exemplul, şi atunci oamenii imită binele pe care îl văd şi se îndreaptă. Dacă noi nu dobândim bogăţie duhovnicească spre a ne putea întreţine din dobânzile duhovniceşti, atunci când vom lucra în dar pentru ceilalţi, vom fi cei mai nefericiţi şi vrednici de milă” (Ibidem, pp. 287-288).
Sigur că oamenii au multe așteptări de la un slujitor al altarului. „Demult, preoţii făceau asceză, erau virtuoşi, erau sfinţi, şi oamenii îi aveau la evlavie. Astăzi oamenii vor două lucruri de la preot: să fie neiubitor de bani şi să aibă dragoste. Atunci când oamenii le află pe acestea la un preot, îl consideră sfânt şi aleargă la Biserică; şi deoarece aleargă la Biserică, se mântuiesc. După aceea se milostiveşte Dumnezeu şi îl mântuieşte şi pe preot. În tot cazul preotul trebuie să aibă mare curăţie” (Ibidem, p. 287).
Ca liturghisitor al Celui Prea Înalt, preotul trebuie să aibă multă luare aminte și curăţie. El este mai presus de îngeri, de aceea, atunci când săvârşește Taina Sfintei Liturghii, sfinţii îngeri îşi acoperă feţele lor.
Părintele Paisie Aghioritul a vorbit şi despre problema laicizării clerului. În acest sens spunea că nu e normal ca preotul să-şi scoată reverenda şi să rămână în pantaloni. Pentru a întări acest lucru, Cuvioşia sa a dat ca exemplu femeile din Alexandria care, în virtutea tradiţiei, erau îmbrăcate numai în negru deşi afară era foarte cald.
Ca răspuns la părerea celor care afirmau că în epoca actuală trebuie ca şi clerul să se modernizeze, Stareţul Paisie l-a citat pe Patriarhul Dimitrios, care a spus că atunci când clericii devin mireni, mirenii devin asemenea dracilor.
Pe cel ce se simte „slab” pentru a-şi asuma „jugul” preoţiei, nimeni nu-l poate sili nici pentru preoţie, nici pentru schimnicie.
„Dacă însă primeşte de ascultare şi cu smerenie, şi pune şi el puţină mărime de suflet şi puţină dragoste, atunci pe toate le va completa Dumnezeu. De altfel lumea are un criteriu infailibil de a distinge care preoţi s-au făcut din dragoste de Dumnezeu, ca să slujească Biserica Sa.
Sunt unii care vor să devină preoţi din dorinţa de a se slăvi. Aceştia se vor chinui când se vor afla la vreo nevoie, pentru că Hristos nu-i va ajuta, afară numai dacă se vor smeri şi pocăi. Dar dacă cineva vrea să se facă preot, fără să aibă preferinţe lumeşti, atunci, deşi s-ar primejdui, Hristos îl va ajuta. De regulă trebuie să te silească, să vrea ceilalţi, Biserica, şi ca să devii preot, în aşa fel ca să te acopere Hristos, şi aflându-te în vreo clipă grea, să te sprijine ceilalţi şi să te ajute şi Hristos” (Ibidem, p. 286).
Niciodată să nu urmărim dobândirea unor vrednicii lumeşti pentru ca în felul acesta să fim slăviţi de oameni, întrucât aceasta dovedeşte existenţa unei boli sufleteşti înaintate. Atunci când cineva caută slava oamenilor, nu va mai fi slăvit de Dumnezeu.
Responsabilităţile pot fi o piedică în viaţa duhovnicească. De aceea, toţi cei care au dorit să facă lucrare lăuntrică au evitat asumarea unor astfel de griji.
Părintele Paisie dădea ca exemplu pe Sfinţii Părinţi, care au fugit de ranguri şi vrednicii (egumenie, preoţie sau episcopie): „Deşi erau învăţaţi şi sfinţi, dar fiindcă au înţeles marea vrednicie a sufletului, precum şi marea greutate a responsabilităţilor, care se face o piedică mare pentru mântuirea omului, de aceea, au refuzat. Unii ca aceştia au aflat drumul cel drept” (Ibidem, p. 301).
Cuvioșia sa şi-a exprimat durerea cauzată de prezenţa preoţilor tineri la birouri sau în posturi de conducere, întrucât aceştia îşi asumă răspunderi înainte de a face lucrare duhovnicească în ei înşişi, în timp ce preoţii înduhovniciţi, neavând funcţii de răspundere, nu au posibilitatea să împărtăşească celorlalţi din preţioasa lor experienţă, precum şi din lumina harului dumnezeiesc.
Referitor la preoţii care au anumite impedimente şi la întrebarea dacă harul divin se pierde din cauza căderii într-un păcat de moarte, Stareţul Paisie spunea că harul dumnezeiesc se poate îndepărta, dar nu se pierde.
„Dacă pe un preot îl opresc de la slujire, are preoţia, dar nu lucrează Tainele. Preotul nu mai are putere. Lucrul de bază este harul. Dacă se reabilitează, atunci şi Tainele sunt valabile. E nevoie de mult discernământ în problema preoţilor ce au impedimente. E trebuinţă de multă luare aminte ca să nu se creeze sminteală în lume prin severităţi fără discernamânt şi să intre la gânduri şi familia preotului. Să înceteze de a liturghisi cu socoteală ca să nu apară rău în faţa credincioşilor în loc de bun. Pentru că impedimentele le ştie Dumnezeu şi preotul. Dar dacă se opreşte deodată, atunci şi credincioşii şi familia lui vor intra la gânduri, şi astfel răul va fi mai mare” (Ibidem, p. 293).
Uneori însuşi Dumnezeu îngăduie ca unii clerici evlavioşi să sufere, în timpul săvârşirii Sfintei Liturghii, de o anumită problemă trupească (dureri de stomac sau să le curgă sânge din nas etc.) şi astfel fiind împiedecaţi de a mai sluji, să fie o pildă pentru preoţii ce au impedimente, ca şi aceştia să se oprească de la sfânta slujire.
De reţinut este întâmplarea pe care Sf. Paisie a povestit-o, despre un preot cu impedimente, care a venit la Cuvioşia sa: „Din când în când vine câte un preot cu impedimente la Coliba mea şi văd că, sărmanul, trebuie să se oprească de la liturghisire. Câteodată se întâmplă ca episcopul lui să aibă o părere diferită. După asta tu ce să mai spui? Numai rugându-te poţi face ca să intervină Dumnezeu.
În mod concret am spus cuiva şi l-am pregătit să lase slujirea preoţească. Când a spus asta duhovnicului lui şi episcopului lui, aceştia n-au fost de acord. Şi a continuat să slujească, deşi avea impediment. Dar după un mic interval de timp l-a lovit o maşină. Deşi era sus pe trotuar, maşina a urcat acolo şi l-a omorât pe loc. << Înfricoşător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului Celui viu >> (Evr. 10, 31)” (Ibidem).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Hirotonia femeii si pozitia ortodoxa
Publicat in : Editoriale -
Taina Preotiei - Hirotonia
Publicat in : Sfintele Taine -
Hirotonia episcopului in ritul liturgic ortodox si in cel armean - studiu comparativ
Publicat in : Viata liturgica -
Hirotonia preotului in ritul liturgic bizantin
Publicat in : Viata liturgica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.