17 aprilie 2022, mănăstirea Rohia. La Rohia, Iisus Hristos a plâns cu fiecare creștin participant la slujba religioasă dedicată sărbătorii creștin ortodoxă ”Intrarea Domnului în Ierusalim”, cunoscută în popor sub denumirea de ”Florii”. La slujba religioasă au participat oficialități locale, preoți, diaconi, călugări și foarte mulți credincioși. Sfânta liturghie s-a desfășurat în ”altarul de vară” și a fost oficiată de un sobor de preoți și diaconi sub conducerea Preacuviosului Părinte Macarie, starețul mănăstirii Rohia. Răspunsurile la Sfânta Liturghie au fost date de Corul Bărbătesc din Vălenii Șomcutei. Părintele Profesor doctor Stelian Tofană a mângâiat sufletele creștinilor printr-o predică de înaltă ținută teologică, adresându-le și un îndemn la păstrarea și transmiterea credinței creștin-ortodoxe autentice copiilor și nepoților.
Domnul Iisus Hristos cu lacrimi în ochi a spus: ”Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi după cum adună păsările puii săi sub aripi, dar nu ați voit” (Matei 23, 36-37). De ce și pentru cine a plâns Domnul nostru Iisus Hristos, la intrarea în Ierusalim? ”Nu a plâns pentru un om anume, nici pentru altceva, ci pentru comunitatea oamenilor care trăiau în cetate, care nu au înțeles și nu au ascultat cuvântul Adevărului trimis personal de Dumnezeu-Tatăl. A plâns pentru firea oamenilor neputincioasă și păcătoasă și care au iubit mai mult păcatul decât virtutea. A plâns pentru omenirea întreagă, așa cum a lăcrimat pentru Lazăr, pentru stăruința acestora în întunericul păcatului, cu gândul și speranța că se vor întoarce mulți la Dumnezeu”, ne-a spus în predică Preacucernicul Părinte Stelian Tofană.
Ce înseamnă faptul că o pasăre își adună puii sub aripi? Îi apără de frig, de intemperii, de dușmani, de pericol, de orice ar putea fi rău pentru ei. Pasărea își sacrifică viața, la nevoie, pentru puii ei. ”Așa și voi, iubiți creștini, rămâneți sub aripa ocrotitoare a Domnului Iisus Hristos, pentru a nu fi expuși pericolelor vremii, care vin peste noi amenințătoare și distrugătoare”, ne îndeamnă Părintele Stelian Tofană.
La intrarea în Ierusalim, în fața lui Iisus, ucenicii și alți oameni, dar și copii dansau și cântau: ”Osana! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Marcu 11, 9-10). Fariseii de pe margine strigau să-i facă să tacă, pentru că asemenea cântări sunt pentru Dumnezeu. Iar Iisus le-a răspuns: ”Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor vorbi!” Pe cine aclama mulțimea de oameni și copii? Nu îl slăveau neapărat pe Iisus, ci mai mult nevinovăția curată și autoritatea de lider adevărat. Voiau să-l urmeze pe Iisus pentru minunile pe care le făcuse, dar mai ales pentru învierea lui Lazăr. Era singura autoritate pe care doreau să o urmeze, indiferent de consecințe.
Și astăzi, Hristos ne cheamă să-l urmăm, dar nu ca lider adevărat, ci ca Cel ce ne poate garanta mântuirea sufletului. Prin Hristos, Dumnezeul-Om, oricine este chemat să redobândească starea paradisiacă de dinainte de cădere, și chiar mai mult decât atât, îndumnezeirea. Dar aceasta presupune o luptă. Lepădarea de lume se propune ca o depărtare, ca o luare de distanță față de ceea ce definește lumea, adică față de patimile în întregimea lor și de gândurile care premerg împlinirii acestor patimi, dar și față de oameni (chiar și rudele trebuie ținute la distanță dacă nu merg pe calea lui Dumnezeu), ceea ce totodată reprezintă și o întoarcere la sine, sau mai bine zis o continuare a întoarcerii care a avut deja loc prin conștientizarea dependenței de păcat și prin căință. Prin distanță nu trebuie să se înțeleagă ceva spațial, chiar dacă această formă de retragere în pustietățile cele mai aspre constituie de cele mai multe ori forma văzută a acestei depărtări, pentru că „depărtare numesc nu ieșirea din ea cu trupul, ci depărtarea de lucrurile lumii și odihnirea sau golirea cugetării de lucrurile lumii”. Dorința este neîndoielnic aceea de a ajunge la dragoste, în tărâmul anunțat de laconica apoftegmă: „Pe cel în care s-a sălășluit iubirea lui Dumnezeu, nimic din lumea aceasta nu-l mai poate despărți de Dumnezeu”. De aceea, lepădarea de lume reprezintă într-un fel chiar convertirea, întoarcerea, încercarea de a ajunge la piscul dragostei printr-o „strădanie statornică a voinței și a motivației întoarsă către Dumnezeu”.
Doamne, ajută!
Ștefan Popa
Stefan Popa
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.