Se îndreptau spre Egipt. Dumnezeu îi ocrotise până aici şi-i scăpase de multe primejdii. Mergeau pe un drum prăfuit care se aştemea printre câmpii întinse în care nu se vedea nici un pâlc de copaci ce i-ar fi ascuns la nevoie... Iosif era foarte îngrijorat din această pricină. Deodată văzu departe un nor de praf ce se apropia cu o repeziciune ameninţătoare.
Iată nişte case. „In case vor căuta soldaţii mai întâi", gândi Iosif. Pe marginea drumului creşteau nişte flori galbene cu tulpina înaltă. Iosif îi ajută Măriei să coboare de pe măgar iar ea ascunse copilul care dormea între florile de pe câmp. Indreptându-se spre casele văzute mai devreme, ea înălţă Domnului o rugăciune...
Lăsară măgarul să pască în faţa casei. Bătură în uşă, dar nu răspunse nimeni şi uşa se deschise singură... Pe vatră, la focul molcom, fierbeau oale cu mâncare. Pe masa joasă erau aşternute blide şi linguri... Nu era nimeni, dar stăpânii nu puteau fi departe. Trebuiau să se întoarcă din clipă în clipă. Tropotul de cai se auzea tot mai
aproape... Maria se apropie de vatră, iar Iosif, neştiind ce să facă cu mâinile, se apucă să cioplească o bucată de lemn pe care o descoperise pe jumătate lucrată, pe podea. Călăreţii se opriră în faţa casei...
- Iată măgarul!, spuse o voce. De data asta nu ne vor mai scăpa! Apoi, tropăind, soldaţii intrară în casă.
- Unde i-aţi ascuns?, întrebă cu glas ameninţător unul din soldaţi, scuturând-o de umăr pe Maria care îl privea liniştită.
Niciodată, nici o minciună, oricât de mare fusese nevoia, nu întinase buzele Măriei. Ea nu putea minţi...
- In afara de noi nu mai este nimeni în casă, răspunse ea blând.
- Minţi, se răsti centurionul, al cui e măgarul de-afară?
- Este măgarul nostru, spuse adevărul Maria.
Blestemând şi trântind, soldaţii scotociră casa din pod până în beci, dar nu găsiră pe nimeni...
- Poate că au lăsat măgarul aici, au ascuns copilul pe câmp şi au fugit, îşi dădu cu părerea un soldat ce părea să-i conducă.
- Datoria noastră e să căutăm, spuse un altul.
Şi se îndreptă spre florile cele înalte. Unul întinse mâna să aplece florile, dar cu un ţipăt o trase înapoi.
- Ce ghimpi ascuţiţi are!, spuse supărat, frecându-şi rănile.
- Ne pierdem timpul în zadar... Sub tufa asta plină de ghimpi nu poate fi ascuns un copil...
S-ar înţepa de bună seamă...
- Să mergem, dacă întârziem prea mult nu-i mai ajungem...
Plecară soldaţii. Maria şi Iosif, cu ochii mari, ascultau cu bucurie tropăitul cailor care se îndepărtau în galop... Scăpaseră prin mila Celui de Sus. Alergară într-un suflet la tufele de flori...
Dumnezeu ascultase ruga Maicii Domnului. El a preschimbat florile în spini ascuţiţi, care au salvat viaţa copilul. Când Maria s-a aplecat să-şi ia copilul, florile s-au tras îndărăt pline de grijă şi Maria şi-a putut lua copilul fără să-şi facă sieşi sau Lui vreo rană...
De atunci există ciulinii. Măgarul la început mâncase din aceste flori şi, pentru că însoţise Sfânta Familie în pribegia ei, Dumnezeu a făcut ca el să poată mânca oricând ciulinii fără să se înţepe... Până în ziua de azi, nimic nu mănâncă măgarul cu mai multă bucurie.
Fragment din cartea "Povestiri pentru copii dupa traditia ortodoxa", Editura Sophia
Cumpara cartea "Povestiri pentru copii dupa traditia ortodoxa"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.