Am cunoscut o fată foarte scumpă. Cu o privire foarte pătrunzătoare, grăitoare. Inzestrată cu daruri unice: demnitate rară, cuviinţă aristocrată, cuminţenie şi smerenie străine de lumea asta. Nu-mi imaginez să fi existat cineva care s-o fi cunoscut şi să nu fi simţit faţă de ea un respect amestecat cu teamă şi admiraţie nemărturisită.

Această floare a fost chinuită opt ani de o boală incurabilă. Niciodată nu s-a plâns. Niciodată n-a cerut răspunsuri de la Dumnezeu. Modul de a fi, atitudinea, viaţa ei adevereau spusa profetului: „Niciodată nu m-am arătat necredincios, nici nu am vorbit împotrivă". A reuşit prin mecanisme necunoscute şi tainice să infirme continuu predicţiile medicilor. Timp de patru ani au aşteptat să-şi dea sufletul, dar ea a rezistat zâmbitoare, câştigând repetat micile bătălii cu boala şi obligându-L pe Dumnezeu să-Şi schimbe planurile.

Am avut binecuvântarea de a fi confidentul tainelor sufletului ei diamantin pe durata întregii perioade. Niciodată nu am discutat despre viaţa prezentă, de ce i s-au întâmplat toate astea sau dacă s-ar putea petrece o minune, astfel încât să nu moară. Cercetam în mod permanent frumuseţea şi adevărul celor de dincolo. Mă mişca curajul ei.

Simţea omeneşte teamă în faţa suferinţei, dar nu şi în faţa morţii. Accepta foarte uşor o lume din care ea să lipsească, o lume în care ceilalţi să se bucure, iar ea să sufere. Existenţa ei, provocator de diafană şi gingaşă. Ingerească!

Cu câteva luni înainte de a muri m-a vizitat pentru, probabil, ultima confesiune. La sfârşit, mi-a cerut să-i fac o favoare: a cerut să-mi lase rămăşiţele trupului său - eu să fiu cel care voi celebra slujba înmormântării -, precum şi cele ale sufletului ei din lumea asta. Mi-a lăsat şi toate economiile.

- Când le veţi folosi după moartea mea, să ştiţi că eu trăiesc. Aceasta este dovada că plec, dar nu că-mi închei existenţa.

- Cine pleacă primul, Nadia, va pregăti venirea celuilalt.

- Eu o să plec prima, părinte. Nu vedeţi? Plămânii mei sunt canceroşi. De-abia respir.

- Asta nu înseamnă nimic. Un accident sau un atac cerebral poate răsturna ordinea."

- Dumneavoastră sunteţi mult mai de trebuinţă.

- Dar tu eşti de mai puţină trebuinţă?

- Prora corăbiei mele e gata să plece spre lumea cealaltă.

- De unde ştii? Dumnezeu poate face o minune. Oare de puţine ori opiniile şi previziunile medicilor au fost dezminţite? Ia spune-mi: nu ceri niciodată în rugăciune ca Dumnezeu să facă o minune pentru tine?

- Pentru mine?

- Fireşte, pentru tine!

- Bineînţeles că nu, părinte! Pentru mine a făcut atâtea minuni, încât nu îndrăznesc să-I mai cer şi altele. Ca să poată face minuni şi cu alţii. Sunt atât de mulţi cei în suferinţă care aşteaptă...

Cum e cu putinţă ca Dumnezeu să nu facă o minune pentru un asemenea om? Cum e cu putinţă să nu-i dea unuia ca acesta care nu cere? Cum se poate să nu asculte inima celui care, smerit şi nobil, se gândeşte întâi la ceilalţi? Nadia s-a grăbit să urce la ceruri, „ajungând curând la desăvârşire, a apucat ani îndelungaţi, pentru că virtutea ei a fost plăcută înaintea lui Dumnezeu". E păcat, poate, că unii oameni ajung atât de repede la desăvârşire, oameni care aparţin mai mult împărăţiei lui Dumnezeu decât se potrivesc cu scenariul acestei lumi.

Au trecut câteva luni. Nadia s-a internat într-un spital. Toate indiciile pledează pentru faptul că aici îşi va afla sfârşitul. Mi s-a adus la cunoştinţă şi m-am dus s-o văd.

- Nadia, ce faci? Am venit!

- Părinte, cât mă bucur să vă văd! Vreau binecuvântarea sfinţiei voastre nu ca să trăiesc, ci ca să mă însoţească în călătoria mea veşnică. De aceea am şi cerut să veniţi.

S-a terminat definitiv cu minunile. Sufăr cumplit. Vreau să plec. E păcat?

- Ce e mai bine: să fii în braţele lui Dumnezeu şi să suferi, sau să pleci cu un ceas mai devreme şi să suferim noi din cauza despărţirii?

- Aş prefera să nu suferiţi, iar eu să fiu în braţele lui Dumnezeu. O simt. Ce binecuvântare! Dar de ce sunt atât de nerecunoscătoare?

- Ştii, nu-mi pare rău că pleci. Pentru că nu ne despărţim. Nici nu vine sfârşitul tău, ca apoi să-l aşteptăm pe al nostru. De fapt, ne doare cât de mult eşti chinuită.

- Să ştiţi că acum, când vorbim, am dureri, dar nu sunt chinuită. Mă bucur nespus de prezenţa lui Dumnezeu. Ia imaginaţi-vă, să nu fi simţit nici o durere în trup, dar nici sufletu-mi să nu-I fi simţit prezenţa. Sunt foarte fericită.

- Spune-mi, presimţi cumva viaţa viitoare? Simţi că se apropie? Ţi-e teamă? Eşti neliniştită?

- Părinte, o simt ca pe adevărata viaţă. Nu ca pe o altă viaţă. Oare e bine? De fapt, intru şi ies de pe tărâmul ei. Mă duc acolo şi simt mângâierea veşniciei. Mă întorc aici şi, da, sufăr mult, un pic mă cuprinde teama, dar simt dulceaţa iubirii şi a companiei voastre, a tuturor. Şi una, şi cealaltă vin de la Dumnezeu. Să se facă, aşadar, voia Lui! Bucuria prezentei sfinţiei voastre nu poate fi descrisă. Vă iubesc foarte mult. Pe toţi. Numai că nu vreau să mă vedeţi aşa şi să suferiţi. Iertaţi-mă!

- Noi suntem fraţii tăi şi suferim alături de tine, dar dragostea dintre noi ne bucură. Am să-ţi Aveam cu mine o cutiuţă cu o părticică dii moaştele Sfântului Nectarie de la biserica dii Kamâriza închinată Sfântului. Am luat-o mine în acest scop. Am scos sfintele moaşte ca să se poată închina Sfântului. Acesta o va sprijini mult mai bine în veşnicie. Am deschis cutiuţa. Răspândea o aromă sublimă. Acest lucru nu se petrece mereu. M-am bucurat nespus de acest fapt neobişnuit. Ca şi cum Sfântul ne-ar fi spus: nu vă chinuiţi cu întrebările, nu o să le aflaţi răspunsul, dar nici măcar nu aveţi nevoie de el. Să vă fie îndeajuns prezenţa lui Dumnezeu.

- Inchină-te la sfintele moaşte, îi spun, Sfântul răspândeşte o mireasmă minunată. Aceasta nu înseamnă că o să te ţină mai mult pe pământ, ci înseamnă că îţi pregăteşte sosirea în ceruri. Aceste miresme de negrăit vădesc adevărul împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu.

S-a plecat cu câtă putere îi mai rămăsese, şi-a făcut semnul crucii şi a sărutat părticica sfintelor moaşte. Ochii îi erau plini de lacrimi.

- Sunt păcătoasă. Oare nu sunt încă pregătită să plec?, mi-a spus, ţinându-mă strâns de mână. Imi pare că vreau să plec mai mult pentru a scăpa de aici decât pentru a mă duce acolo. Mă simt ca un om de lume şi cu puţină credinţă. Pot să mă spovedesc?

Mi-am pus epitrahilul şi omoforul.

Cu sensibilitatea unei conştiinţe uimitoare mi-a descris ceva din străfundul inimii şi din trecutulei oarecum îndepărtat.

- Să nu ai remuşcări. Linişteşte-te. Pocăinţa ta este adevărată. Chiar şi dacă vei fi uitat ceva, nu a venit sfârşitul lumii.

- Nu am remuşcări. Numai că, dacă voi ajunge în braţele lui Dumnezeu, aş vrea să le pătez cât mai puţin cu putinţă. Simt că Dumnezeu mă aşteaptă, dar eu nu merit asta. Nu sunt sigură că mă va primi. Siguranţa pare îndrăzneală, pe când nesiguranţa - puţinătate de credinţă. Amândouă sunt păcate.

- Iar tu pe care dintre ele le-ai făcut?

- Pe amândouă, părinte.

- Ascultă, Nadia, noi mergem în Rai nu pentru că merităm, ci pentru că îl dorim şi suntem în căutarea lui. Dragostea lui Dumnezeu preţuieşte cu mult mai mult decât propria noastră valoare, oricare ar fi ea. Chiar şi decât a Sfinţilor, a tuturor Sfinţilor laolaltă. Tu nu o doreşti în smerenie şi sinceritate?

- Cu toată inima mea! O vreau mai mult şi decât propria mea uşurare de dureri.

Nu era deloc sub impresia emoţiilor. Şi-a întors privirea asupra mea. Pacea era întipărită pe chipul ei, pacea „care covârşeşte toată mintea". Incepuse să capete trăsăturile chipului ei viitor. Incepuse să se înrudească mai mult cu veşnicia decât cu vremelnicia acestei lumi. Alături de un asemenea om se prăbuşeşte întrebarea despre viaţa de după moarte. Aceşti oameni ne rămân mai multă vreme alături pentru a ne-o adeveri. Chiar dacă au de îndurat suferinţe...

I-am citit rugăciunea de dezlegare. S-a curăţit şi de ultimele păcate. Nu a mai rămas decât se fie inundat Raiul de mireasma încă a unui sufletj atotcurat - sufletul roabei lui Dumnezeu Constantina. Când Dumnezeu va socoti de cuviinţă. Până atunci ne desfătăm noi de aroma bine cuvântatei sale vieţi. Iubirea noastră preferă mai mult aroma ei decât propria ei uşurare.

Din fericire, Dumnezeu nu S-a grăbit...

Au mai trecut câteva zile. Nadia călătorea întrel lumea sa binecuvântată şi lumea noastră, care, îni pofida imperfecţiunilor ei, avea frumuseţea iubirii dăruite de toţi. A unei iubiri ce se exprimă mar puţin prin sentimente, şi mai mult prin credinţă. A unei iubiri ce te face să-ţi îndrepţi privirea spre fratele tău care, deşi se află în suferinţă, pleacă cu un belşug de bucurie mistică faţă de destinul său măreţ, şi nu cu sentimentul tristeţii cauzat de propriile încercări sau de despărţirea de cei dragi.

Zilele se scurg. Nadia rezistă. Pentru un anume motiv, Dumnezeu îi dă putere. Mă duc la spitalul unde se afla cu aceleaşi sentimente amestecate.

- Ieri a fost Duminica Cinstitei Cruci, îmi spune. Am ascultat la radio vorbindu-se despre sensul ei. Nu ştiam cum stau lucrurile în amănunt, învierea lui Hristos, se spunea, are ca urmare învierea noastră. Dar mie mi-e frică de moarte.

- Fără moarte nu există înviere, îi răspund. Invierea presupune moartea. Cum să te întorci la viaţă fără să fi plecat mai înainte din ea? De aceea toate câte le spunem în Biserică sunt stavroanastasime.

- Aveţi dreptate, ceva asemănător se spunea şi în emisiunea respectivă. Eu însă cedez.

- Dar oare nu şi Hristos a cedat în faţa morţii?

- Nu cred că a cedat asemenea mie. Acolo se petrecea altceva, un lucru ce pe mine, cel puţin, mă depăşeşte. Eu mă simt speriată şi destul de pământească. Deşi întreaga mea viaţă este un miracol continuu, cu toate că Dumnezeu a fost mereu de partea mea, acum mi-e teamă ca nu cumva să mă lase singură.

- Adică vrei să rămâi aici pentru totdeauna?

- Nu! Nu vreau să mai rămân deloc. Acum nu mai am nici o îndoială că o să plec curând şi nu mă deranjează. Dar mă îngrozeşte felul în care voi muri. Imi imaginez că voi avea dureri, că mă voi simţi tulburată profund, că voi fi într-o stare de asfixie, şi mă cuprinde groaza. Faceţi o rugăciune pentru mine să plec în somn, să nu fiu conştientă!

De asemenea, nu vreau să vă întristaţi din cauza mea.

- Ai vrea să pleci ca într-o stare de înviere?

-Aş prefera să fie o stare stavroanastasimă.

- Ce vrei să spui?

- Nu ştiu sigur, dar îmi place mult această legătură dintre moarte şi înviere, despre care vorbeaţi mai devreme.

- Ce-ai spune dacă ar fi să pleci în Vinerea Mare şi ţi-am face slujba de înmormântare cu toate troparele învierii?

- Spuneţi că o să mai trăiesc până atunci?

- Eu spun că se poate şi mai mult.

- Aş crede, părinte, că până aici mi-a fost. Nu sunt de nici un folos pe lumea asta.

- De unde ştii? Se poate să aibă lumea nevoie de tine.

- De mine, aşa cum sunt acum?

- De tine, aşa cum eşti cu adevărat.

- In orice caz, aceste discuţii mă fac foarte fericită.

Inima Nadiei a bătut până în Joia Mare. Am citit cele douăsprezece Evanghelii ale Deniei Joii Mari. De câteva zile nu dă semne că mai comunică cu noi. Ritmul bătăilor inimii scade. Respiraţia-i slăbeşte. Se pare că tot aerul din lumea asta pe care-l avea de respirat i s-a terminat. Ceasul arată 23:58. Inima mai are putere să bată de câteva ori. La ora 12, la miezul nopţii, înspre ziua de vineri, Nadia şi-a încheiat viaţa în această lume. A lăsat în urma ei amintirile vii ale unei prezenţe delicate şi de o discreţie rară. A lăsat urmele unei despărţiri foarte dureroase. A lăsat impresia aparte a unui om căruia i se potrivea mai mult universul împărăţiei lui Dumnezeu decât cel unde domină efemerul.

Aşa cum şi-a dorit, a plecat într-o zi stavroanastasimă. Inmormântarea a avut loc în marţea Săptămânii Mari, cu toate troparele învierii. Plecarea ei n-ar fi putut fi mai stavronastasimă decât atât!

M-am dus şi la înmormântare. Am fost singur. N-a mai fost de faţă nici un alt preot. Am făcut ultimul trisaghion anastasim. Nu mă săturam să cânt „Hristos a înviat!". „Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le" îşi afla adeverirea panegirică în persoana Nadiei. Chipul ei somatic - preafrumos. Ca şi cum de-acum dormea în pace. Ca şi cum avea parte de vederea duhovnicească a unei lumi mai adevărate. Intr-o adevărată stare de odihnă. Dumnezeu ne-a dat încă o dată prilejul să ne întristăm pentru că nu-L înţelegem. Nadia ne-a purtat de grijă mângâindu-ne, pentru că ea ne înţelege. Ne-a făcut să ne doară mai puţin şi să-L iubim mai mult. Pentru că n-a plăsmuit doar această lume în care murim. A creat şi lumea cealaltă în care doar trăim. Nadia reflectă lumina lui Dumnezeu în această lume. In cele din urmă, moartea n-a învins-o: viaţa sa i-a adus slavă. Mai corect, Dumnezeu - viaţa ei, a slăvit-o.

Mitropolitul Nikolaos

Acolo unde Dumnezeu nu se vede. Asumarea suferintei si a bolii, Editura Sophia

Cumpara cartea "Acolo unde Dumnezeu nu se vede. Asumarea suferintei si a bolii"

 

• Nu hrani cancerul !
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Tratament naturist pentru cancerul pulmonar
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Cancerul, dragostea mea
  Publicat in : Religie