Primul pas: conştientizarea faptului că sunt o persoană liberă

In viaţă, există diverse situaţii. Pe unele dintre ele nu le putem schimba deloc. In schimb, a reduce suferinţa este în puterea noastră.

Ne-am născut toţi pentru bucurie şi dragoste. De ce totuşi oamenii trăiesc în plictiseală şi tristeţe? Pentru că aceasta este alegerea lor. Ei ar fi putut să aleagă bucuria, iar dacă s-ar fi străduit în acest sens, ar fi dobândit-o cu siguranţă. Nu întâmplător, de mii de ani, oamenii spun: „Dacă vrei să fii fericit - fii fericit!”

Ei însă au ales o cale mai uşoară care duce la tristeţe. Citind acest material, deja treceţi de la suferinţă la bucurie. Dacă veţi continua acest drum, veţi birui suferinţa şi veţi învăţa bucuria.

Al doilea pas: să acceptaţi faptul că necazurile voastre nu sunt o simplă coincidenţă

A suferi este foarte greu. Este o încercare foarte grea. Din acest motiv, discuţia noastră va fi foarte serioasă. Faptul că vă păziţi de ceaţa din minte şi de gânduri haotice nu vă va ajuta să scăpaţi de suferinţă. E important să ajungeţi la o înţelegere clară a momentelor principale.

Unul dintre aceste momente reflectă faptul că nu există nimic întâmplător. Oricât de greu este să recunoaştem, suferinţele noastre nu sunt accidentale. Este suferinţa care ne aparţine şi pe care am meritat-o. Nu are rost să privim în jur şi să sperăm să treacă „paharul” nostru la altcineva, iar noi să primim ceva mai bun. Alţi oameni îşi au suferinţele proprii şi nu aveţi de unde şti că sunt mai uşoare.

Există o pildă despre un om care I-a cerut lui Dumnezeu să-i ia crucea (adică necazul) şi să-i dea alta mai uşoară. Dumnezeu l-a dus acolo unde erau cruci de diverse forme şi mărimi. Omul s-a uitat în jur şi a ales-o pe cea mai mică. „Păi, aceasta este, de fapt, crucea ta” - i-a spus Dumnezeu. Adevărul pe care trebuie să-l înţelegem de aici, după cum spunea Sfântul Ambrozie de la Optina, este: „Crucea fiecărui om creşte pe lemnul inimii sale.”

Al treilea pas: să înţelegi de ce si pentru ce vin necazurile.

Sensul cuvintelor Sfântului Ambrozie constă în faptul că noi înşine suntem creatorii propriilor suferinţe. Noi facem greşeli sau, mai exact, păcate care devin cauze ale durerilor noastre. Pentru că toate în lumea aceasta sunt făcute spre binele nostru, scopul suferinţei este să ne facă pe noi aşa cum eram înainte de păcat, adică mai buni.

De pildă, omul s-a aventurat în jocuri de noroc. El pierde bani din ce în ce mai mult. Cu cât înaintează, cu atât suferinţele sale devin mai mari din cauza sentimentului de vinovăţie şi de neputinţă. El poate suferi şi alte necazuri. De exemplu, îşi poate pierde familia. Prin această suferinţă, se poate vindeca de viciul său, îşi poate reface viaţa pe care a avut-o până la dependenţa sa de jocuri. Şi, de asemenea, poate dobândi imunitate faţă de alte vicii.

Alt caz. O fată are relaţii intime cu un tânăr sau mai mulţi. Ea nu vrea să se căsătorească. Isi doreşte o viată uşoară, plină de plăceri. După un timp, ea află că este însărcinată, iar tânărul îi cere să avorteze. Fata refuză. Tânărul o părăseşte. La început, fata suferă foarte mult din cauza josniciei lui şi a dificultăţilor viitoare. Apoi, ea conştientizează că vina îi aparţine pentru iubirea ei de plăceri şi lipsa responsabilităţii. Ea se căieşte pentru greşelile ei, se linişteşte odată cu naşterea copilului şi se bucură, aşa cum nu şi-a imaginat vreodată.

Există necazuri pe care omul le îndură, după cum se crede, fără să fie vinovat. De pildă, moartea unei persoane apropiate. Este, oarecum, o excepţie. Nu poţi să nu suferi atunci când îţi moare cineva drag. Chiar şi Hristos a lăcrimat când a văzut durerea celor care deplângeau moartea lui Lazăr, deşi ştia că îl va învia în acel moment.

Neputinţele noastre intensifică exagerat durerea. In această situaţie, noi greşim prin cârtirea noastră împotriva lui Dumnezeu, prin compasiunea faţă de noi înşine, cu refuzul de a ne ruga pentru răposat, cu deznădejdea. Săvârşind aceste păcate, vom cădea în depresie cruntă şi ne vom îndepărta de realitate pentru mult timp. Intoleranţa faţă de o suferinţă exagerată ne determină să ne apropiem de Dumnezeu si să conştientizăm mai bine ce este moartea. Comunicarea cu Dumnezeu ne permite să depăşim pierderea grea şi să ajungem la starea în care putem să ne ajutăm nu doar pe noi înşine, ci şi pe cel drag, plecat din viaţă.

Al patrulea pas: sa conştientizeze cauza reală a necazului din prezent

Deprinderile noastre cele mai grave sunt îndreptăţirea de sine şi compătimirea de sine. A venit momentul să renunţăm la aceste deprinderi şi să ne privim în mod onest şi imparţial. Este important să o facem, pentru a descoperi cauza reală a problemelor noastre.

Adesea, în cazul dat, cui pe cui se scoate. De exemplu, păcatul zgârceniei se vindecă prin pierderea banilor şi a averii. Curvia, avorturile şi alte păcate împotriva dragostei duc la ruinarea vieţii personale şi la boli ginecologice. Mândria se vindecă cu îndurarea umilinţelor si a ruşinii.

Să privim în sine, să ne întoarcem la conştiinţa noastră, să ne reamintim de poruncile lui Dumnezeu. Dacă obiceiul de a ne îndreptăţi nu s-a transformat în boală psihică, atunci vom descoperi în noi păcatele care reprezintă cauza suferinţelor noastre. Dacă nu vom reuşi de unii singuri, ne va ajuta discuţia cu un preot.

Al cincilea pas: pocăinţa

La început, omul confundă pocăinţa cu descurajarea, deşi, în realitate, ele diferă. Descurajarea sau complexul de vinovăţie nu este reprezentarea izbăvirii de păcate, ci doar un alt tel de păcate. Pocăinţa înseamnă schimbarea vieţii şi hotărârea fermă de a nu mai repeta greşelile. Pocăinţa se deosebeşte de deznădejde prin aceea că este însoţită de credinţă în mila lui Dumnezeu şi prin conştientizarea faptului că El poate îndepărta cu uşurinţă şi bucurie povara din sufletul nostru.

Citiţi în Evanghelie pilda fiului risipitor. In general, citiţi mai des Sfânta Evanghelie; în caz contrar deznădejdea va lua locul pocăinţei, aşa cum tumoarea canceroasă afectează ţesutul sănătos. Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte foarte frumos despre pocăinţă şi deznădejde: „Cel căzut se căieşte şi, deşi este fără îndrăzneală, petrece la rugăciune cu minunată bărbăţie, ca unul ce s-a frânt, sprijinindu-se pe toiagul nădejdii şi alungând cu el câinele deznădejdii.”

Semnele pocăinţei adevărate sunt refuzul păcatului şi pacea sufletului care poate gusta uneori şi bucuria.

Cel mai puternic instrument al căinţei este spovedania în biserică. In timpul spovedaniei, omul nu-şi exprimă căinţa înaintea preotului, ci în faţa lui Dumnezeu, dar lucrarea sfintei taine prin preot atrage ajutorul lui Dumnezeu în lupta sa cu păcatul.

Al şaselea pas: acceptarea de bunăvoie a suferinţei ulterioare

Cred că vă surprinde acest pas, nu-i aşa? V-a fost promisă izbăvirea de suferinţe, pe când acum...

Nu vă neliniştiţi. Toate se derulează conform planului şi, bineînţeles, veţi obţine tot ce vi s-a promis.

Cu toate acestea, să privim lucid lucrurile. Imaginaţi-vă că v-aţi prins piciorul într-o capcană. Atât timp cât piciorul nu a fost eliberat din strânsoarea dinţilor de oţel, ce este mai bine - să alergi dintr-o parte in alta şi să-ţi agravezi rana, sau să recunoşti că ai piciorul prins şi să aştepţi în linişte ? Desigur, a doua opţiune e cea potrivită. Aceasta vă sfătuiesc, la rândul meu. Despre motivele suferinţei am vorbit la pasul al treilea, dar atât timp cât nu vom îndepărta aceste motive, suferinţa nu ne va părăsi. Mai mult decât atât, dacă ne vom opune, durerea se va intensifica.

Un proverb spune: „Fugi de lup şi dai peste urs.” Adesea, în încercarea de a fugi de necazuri, omul îşi schimbă locul de muncă, locul de trai sau îşi părăseşte familia.

Peste tot însă, el îndură aceleaşi necazuri, şi cu cât fuge mai mult, cu atât durerile se intensifică. Fugind de urmări, omul nu ţine cont că a păstrat în inima sa cauzele care îi provoacă suferinţe.

Se cuvine să acceptăm purtarea crucii, mai ales pentru că suferinţa de bunăvoie este pocăinţă cu fapta. Este ispăşirea păcatului nostru. Dacă sunteţi de acord să ispăşiţi păcatul prin suferinţă, aceasta denotă faptul că pocăinţa voastră verbală a fost sinceră - aţi recunoscut gravitatea păcatului şi aţi hotărât să vă izbăviţi de el. Fiecare clipă de suferinţă benevolă va nimici o parte din obiceiul nociv care v-a adus la păcat şi, astfel, veţi deschide câte puţin gura capcanei.

Probabil, veţi protesta: „De ce mai am nevoie de aceşti şapte paşi, dacă trebuie doar să rabd durerea un timp?” Ideea este că pocăinţa nu reprezintă dimensiunea durerii unui om, ci dimensiunea conştientizării de sine. E posibil să suferiţi de zece ori mai mult, dar să nu ispăşiţi nimic, dacă veţi cârti mereu.

Dacă vă veţi adresa lui Dumnezeu cu pocăinţă, El vă va duce la bucurie pe o cale mai uşoară, unde durerea este redusă. Dacă veţi începe să vă căiţi, durerea se va micşora.

Faceţi un mic experiment. Când vă doare un dinte sau burta, amintiţi-vă un păcat pe care l-aţi săvârşit de curând şi spuneţi-vă: „Voi răbda această durere ca pe o ispăşire a păcatului meu.” Apoi, veţi vedea ce se întâmplă cu durerea... Orice om poate să încerce acest lucru şi să se convingă de dreptatea cuvintelor mele.

Al şaptelea pas: îndreptarea vieţii

Odată cu pocăinţa, am început să ne schimbăm, să ne eliberăm de păcat, deci şi de necazuri. Noi ne dorim însă ca aceasta să se întâmple mai rapid şi fără durere. Toate sunt în mâinile noastre. Trebuie doar să ne străduim mai mult.

Când un karatist sparge cu muchia mâinii o cărămidă, el are în vedere partea ei inferioară, nu pe cea superioară. Astfel, lovitura este mai puternică.

Schimbările în viaţa noastră se produc mai rapid şi mai sigur, dacă noi, pe lângă faptul că distrugem răutatea noastră, lucrăm binele în pofida răutăţii din noi. In realitate, nu vom reuşi altfel. De modul cum spargem cărămida depinde izbăvirea noastră de necazuri.

Dacă am suferit din cauza invidiei noastre, atunci vom dezvolta în noi înşine bunăvoinţa, în cazul curviei - curăţia, al avariţiei - milostenia, al cruzimii - bunătatea, al mândriei - smerenia şi modestia, al răutăţii - dragostea. Dumnezeu vă va ajuta în acest scop.

Inţelegeţi, Dumnezeu nu este un călău, El este Tatăl nostru milosârd. Dumnezeu îngăduie unele dureri în viaţa noastră, numai ca să ne păzească de o durere mai mare şi să dobândim bucuria nepreţuită. Dacă vom conştientiza în ce măsură interesele noastre corespund cu ceea ce vrea Dumnezeu pentru noi şi vom înceta să ne provocăm nouă înşine răul, atunci vom avea în viaţă puţine necazuri şi multă bucurie.

 Dmitry Semenik

CE FACI CÂND NU MAI VREI SĂ TRĂIEŞTI, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "CE FACI CÂND NU MAI VREI SĂ TRĂIEŞTI"

• Incercarile
  Publicat in : Pilda zilei
• Cum devine rugaciunea izvor de putere in incercarile vietii
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: