Cel mai important lucru pe care îl pune în discuţie Sfântul Apostol Pavel, legat de comunicarea dintre Dumnezeu şi oameni, nu este acela al descoperirii ci faptul că descoperirea se face prin Duhul. Este un aspect esenţial la care Apostolul face referire atunci când invocă în epistolele sale descoperirea dumnezeiască. Despre descoperiri sau revelaţii s-a vorbit şi se mai vorbeşte încă mult, dar descoperirea prin Duh este proprie descoperirii lui Dumnezeu, aşa cum ne este prezentată în Noul Testament şi, în special, de Sfântul Apostol Pavel. Din acest mod de descoperire prin Duh vom desprinde câteva caracteristici fundamentale ale modului de comunicare dintre Dumnezeu şi om. De aici decurg, aşa cum vom vedea, lucruri importante cu privire la problema cunoaşterii în general şi a cunoaşterii lui Dumnezeu în special.

Vorbind despre faptul că nimeni dintre oameni nu a ajuns la cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu, Apostolul spune corintenilor: Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, (1 Cor. 2, 10). In aceeaşi termeni vorbeşte efesenilor despre descoperirea făcută apostolilor şi proorocilor: Care, în alte veacuri, nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor, cum s-a descoperit acum sfinţilor Săi apostoli şi prooroci, prin Duhul (Efes. 3, 5).

Descoperirea prin Duhul o explică într-un anume fel Apostolul chiar în Epistola 1 Corinteni. Descoperirea tainelor cunoscute numai de Dumnezeu n-ar fi fost posibilă altfel decât prin Duhul pentru că, spune Sfântul Pavel, Duhul pe toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu (2, 10). Pentru a convinge, Apostolul recurge la o analogie: Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu (2,11). Aici, Apostolul scoate în evidenţă un lucru fundamental pentru tema noastră. Duhul este lăuntric lui Dumnezeu, tot aşa cum duhul omului este înlăuntrul omului. Prin urmare, cunoaşterea de care beneficiază Duhul lui Dumnezeu, ca şi duhul omului, este o cunoaştere rezultată din comuniune, din împărtăşire şi nu din comunicare, care, cel puţin în termeni umani, presupune distanţă. Duhul lui Dumnezeu cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, chiar şi adâncurile Lui, pentru că este el însuşi părtaş acestora. Pentru această erminie pledează şi exegeza verbului cercetează din expresia Duhul pe toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. Din câteva alte texte noutestamentare, unde este folosit verbul, reiese clar că este vorba despre o cercetare sinonimă cu pătrunderea în interiorul lucrului de cercetat, sau, poate mai corect ar fi, pătrunderea lucrului în sine, copleşirea lui. In Epistola către Romani citim: Iar Cel ce cercetează inimile ştie care este dorinţa Duhului, căci după Dumnezeu El Se roagă pentru sfinţi (Rom. 8, 27).

Acelaşi sens îl întâlnim şi în Apocalipsă: şi vor cunoaşte toate Bisericile că Eu sunt Cel care cercetez rărunchii şi inimile şi voi da vouă, fiecăruia, după faptele voastre (Apoc. 2, 23). In plus, se pare că este vorba de un atribut exclusiv al lui Dumnezeu, acela de a pătrunde chiar şi în cele mai ascunse sau profunde unghere ale fiinţei umane, în gândul şi în inima omului, şi a avea o cunoaştere exhaustivă a acesteia. Această cercetare a inimilor şi, în general, a omului lăuntric este o lucrarea directă a Duhului lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu cunoaşte nu numai cele ale lui Dumnezeu, ci, în egală măsură, cunoaşte şi cele ale omului. Ceea ce ne interesează pe noi în momentul acesta este faptul că Duhul cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, chiar şi adâncurile de nepătruns ale Acestuia şi că această cunoaştere nu este o cunoaştere de la distanţă ci este una care se datorează comuniunii depline. Duhul la care se referă Apostolul aici este Duhul Sfânt, pe care îl întâlnim în Noul Testament, şi mai ales în corpusul paulin, cu denumirea Duhul lui Dumnezeu. Pnevmatologia paulină este foarte dezvoltată. Nu vom putea să ne extindem în tratarea acesteia. In contextul lucrării de fată va trebui să consemnăm ceea ce Apostolul scoate în evidenţă în fragmentul din 1 Corinteni, dar şi în alte epistole ale sale, legat de funcţia importantă pe care o împlineşte Duhul lui Dumnezeu în procesul de comunicare dintre Dumnezeu şi om, de unde decurge şi specificul acestei comunicări, specificul modalităţii de comunicare.

Nota specifică, esenţială pentru gnoseologia teologică şi pentru ermineutica biblică, este aceea pe care o descrie Apostolul Pavel în capitolul al II-lea din Epistola întâia către Corinteni şi priveşte comunicarea între Dumnezeu şi om prin mijlocirea Duhului lui Dumnezeu. Am constatat până acum că cele ale lui Dumnezeu, între care Taina cea de nepătruns şi de neînţeles a iconomiei dumnezeieşti prin Iisus Hristos, nu sunt accesibile înţelepciunii omeneşti, fiind cunoscute numai de Duhul lui Dumnezeu, adică numai de Dumnezeu însuşi. In aceste condiţii, singura posibilitate a omului de a ajunge la cunoaşterea şi la înţelegerea celor dumnezeieşti, a înţelepciunii dumnezeieşti şi a tainelor dumnezeieşti, este ca acestea să fie făcute cunoscute omului de către Duhul. Cum se realizează, însă această încunoştiinţare a omului despre cele dumnezeieşti de către Duhul lui Dumnezeu? Răspunsul la această întrebare, oferit de Apostolul Pavel în fragmentul analizat, este unul care ar trebui să stea la baza ermineuticii teologice şi biblice.

După ce face afirmaţia că Cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, în afară de Duhul lui Dumnezeu (2, 11), Apostolul Pavel scrie: Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu (2, 12). In acest verset este cuprinsă afirmaţia fundamentală: aceea că Pavel şi cei împreună cu el, creştinii în general, au primit Duhul lui Dumnezeu şi acesta este cel care mijloceşte cunoaşterea lui Dumnezeu de către oameni. Este, de fapt, impropriu spus mijloceşte, pentru că, aşa cum am văzut, cunoaşterea este una nemijlocită, prezenţa Duhului lui Dumnezeu înlăuntrul Apostolului şi a creştinilor face posibilă cunoaşterea lui Dumnezeu şi a tainelor lui Dumnezeu prin împărtăşire de Duhul lui Dumnezeu, prin experienţa directă a Acestuia. Menţiunea pe care o face Apostolul privitoare la faptul că nu a primit duhul lumii acesteia, care nu era absolut necesară, este determinată de contextul în care Sfântul Pavel dezvoltă tema descoperirii prin Duhul în contrast cu lumea şi cele ale lumii şi cu ştiinţa despre acestea şi, desigur, pentru a întări o dată în plus afirmaţia că Evanghelia sa şi propovăduirea sa nu au nimic comun cu înţelepciunea acestei lumi şi, prin urmare, nici el însuşi nu poate fi apreciat în spiritul acestei lumi.

Menţiunea aceasta are şi rolul de a sublinia faptul că Duhul pe care l-a primit Apostolul şi în virtutea căruia propovăduieşte Evanghelia lui Hristos nu ţine de ordinea naturală , ci aparţine unei alte ordini, total distinctă şi diferită de cea dintâi. In acelaşi timp, expresia Duhul cel de la Dumnezeu este interpretată de întreaga tradiţie exegetică în sensul referirii la persoana, cea una din Sfânta Treime, a Sfântului Duh. De altfel, textul acesta este folosit de Părinţii Bisericii pentru a argumenta dumnezeirea Duhului Sfânt . Referindu-se la persoana Sfântul Duh, Apostolul are în vedere o cunoaştere rezultată dintr-o relaţie, dintr-o întâlnire-comuniune personală cu Duhul lui Dumnezeu. Aspectul acesta este iarăşi fundamental, pentru că, astfel, se evită riscul interpretării imanentist-panteiste a comuniunii omului cu Dumnezeu. In acelaşi timp, se afirmă posibilitatea reală a întâlnirii omului cu Dumnezeu şi a cunoştinţei care decurge din această întâlnire. Apostolul Pavel insistă tocmai asupra faptului că nu există nici un fel de intermediar între Dumnezeu şi om, cei doi întâlnindu-se datorită sălăşluirii Duhului lui Dumnezeu înlăuntrul omului. Nu întâmplător, exegeţii reţin din discursul Apostolului, că acesta exclude ca rolul de intermediar să fie fost jucat de îngeri.

O altă întrebare care se pune legat de afirmaţia de mai sus a Apostolului este aceea dacă Sfântul Pavel are în vedere un moment anume al primirii Duhului lui Dumnezeu. Această întrebare este presupusă de verbul am primit. Aşadar, când şi, s-ar mai putea adăuga, cum am primit? Comentatorii nu se apleacă direct asupra acestei întrebări. Unii răspund indirect, vorbind despre aceea că Apostolul Pavel se referă aici prin noi la toţi creştinii, prin urmare, momentul primirii Duhului Sfânt este, fără îndoială, botezul acestora. Din scrierile pauline deducem această legătură a primirii Duhului lui Dumnezeu cu botezul. Teologia baptismală pe care Apostolul o dezvoltă cu deosebire în Epistola către Romani (cap. 6-8), aşază botezul la baza vieţii celei înnoite, a vieţuirii după har a omului nou. Aici, Sfântul Apostol Pavel face afirmaţia foarte clară şi repetată că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în creştini.

In acest context, este dezvoltată pnevmatologia paulină, conform căreia Duhul lui Dumnezeu este acelaşi cu Duhul lui Hristos, este Duhul prin care Dumnezeu a lucrat iconomia dumnezeiască cea întru Hristos Iisus şi prin care, de asemenea, lucrează îndreptarea şi înnoirea vieţii în oameni: Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate. Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi. (Rom. 8, 9-11)

Nu există nici o îndoială asupra faptului că este un singur Duh, care sălăşluieşte în Dumnezeu-Tatăl ca şi în Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul şi care, de asemenea, sălăşluieşte în creştini, prin botez. Duhul lui Dumnezeu, lucrător în Hristos devine lucrător şi în oameni, realizând, astfel înfierea acestora şi făcându-i părtaşi darurilor de care beneficiază Fiul lui Dumnezeu, devenind ei înşişi fii: Căci nu aţi primit un duh al robiei, ca din nou să vă temeţi, ci Duhul înfierii L-aţi primit, prin care strigăm: Avva! Părinte! Insuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem fii suntem şi moştenitori - moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori ai lui Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim (Rom. 8,15-17). Este vorba de o constantă a teologiei pauline al cărui ecou puternic îl întâlnim şi în textul de la 1 Corinteni, capitolul 2, care ne preocupă în lucrarea de faţă. Am citat mai mult din Epistola către Romani, tocmai pentru a semnala pnevmatologia foarte clară a Sfântului Apostol Pavel, care vine să confirme interpretarea de fond a discursului paulin din 1 Corinteni.

Preot Dr. Constantin Coman

Erminia Duhului, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Erminia Duhului"

 

• Relatia spirituala desavarsita a Maicii Domnului cu Duhul Sfant
  Publicat in : Maica Domnului
• Cine este Duhul Sfant?
  Publicat in : Sfanta Treime
• Si intru Duhul Sfant, Domnul de-viata-facatorul
  Publicat in : Dogma

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: