1. Cum mergeam noi prin pustie în miezul zilei, vedem dintr-o dată o urmă de şarpe mare122, ca şi cum o grindă ar fi fost târâtă prin nisip. Şi văzând-o am fost cuprinşi de frică mare. Insă fraţii care ne călăuzeau ne rugau să nu ne temem, ci mai degrabă să prindem curaj şi să mergem după urma lăsată de şarpe. „Veţi vedea”, ziceau, „credinţa noastră, fiindcă avem să-l ucidem cu mâinile. Căci am nimicit cu mâna mulţi, şi şerpi şi aspide şi vipere cu corn, încât s-a împlinit cu noi cuvântul scris «V-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea potrivnicului» (Lc. 10,19)”123.
2. Noi însă, purtaţi de necredinţă şi ajungând să ne înfricoşăm şi mai tare, le ceream să nu mergem pe urmele şarpelui, ci pe cărarea dreaptă. Dar unul dintre fraţi, mânat de multă ardoare, ne-a lăsat şi a pornit-o spre pustie în urmărirea lighioanei. Şi dibuindu-i nu departe vizuina, striga către noi că şarpele se află în peşteră şi ne chema la el ca să vedem ce se va întâmpla, în timp ce fraţii ceilalţi ne îndemnau la rândul lor să nu ne temem.
3. Insă pe când noi, deşi cuprinşi de mare frică, mergeam să vedem lighioana, deodată ne-a ieşit înainte un frate şi ne-a tras de mână spre sihăstria lui spunându-ne că nu avem puterea de a ţine piept năvălirii lighioanei, cu atât mai mult cu cât noi nu mai văzuserăm vreodată aşa ceva. Ne spunea, într-adevăr, că o văzuse de mult ori, era uriaşă şi măsura peste cinsprezece coţi.
4. Poruncindu-ne, deci, să rămânem pe loc, s-a dus la fratele care ne însoţise căutând să-l înduplece să plece din vizuină, căci acela tot încerca să nu plece de acolo înainte să fi nimicit şarpele. Şi, într-adevăr, după ce l-a înduplecat, acela a venit la noi mustrându-ne pentru puţina noastră credinţă.
5. Poposind la sihăstria fratelui, care se afla ca la o milă depărtare, ne-am întremat îndeajuns. Ne povestea că în locul în care era el aşezat trăise un bărbat sfânt pe nume Amun, săvârşitor al multor fapte puternice în locul acela, căruia îi fusese ucenic el însuşi.
6. De multe ori veneau la el bandiţii şi-i luau pâinile şi ce avea de mâncare. Ieşind însă într-una din zile în deşert, a adus cu el înapoi doi şerpi mari, poruncindu-le să stea locului şi să păzească uşa. Venind ucigaşii după obicei şi văzând neobişnuita privelişte, au rămas cu gura căscată de uluire căzând cu faţa la pământ.
7. Iar el, când a ieşit, i-a aflat muţi şi aproape morţi. Şi ridicându-i, i-a certat, zicând: „Vedeţi cu cât sunteţi voi mai sălbatici decât lighioanele acestea? Că pentru Dumnezeu ele ascultă de voile noastre, însă voi nici de Dumnezeu nu v-aţi temut, nici de evlavia creştinilor nu v-aţi ruşinat (cf. Lc. 18,2)”. Băgându-i însă în chilie, le-a pus masa şi le-a povăţuit să se lepede de felul acela de viaţă. Iar ei, căindu-se pe dată, au ajuns a fi mai buni decât mulţi. Ba nu după multă vreme au fost văzuţi la rândul lor săvârşind aceleaşi semne.
8. Altădată, ne spunea, fiindcă un şarpe mare făcea prăpăd în ţinutul învecinat şi ucisese multe animale, locuitorii acelei vecinătăţi a deşertului au venit într-un suflet la Părintele rugându-l să stârpească lighioana din ţinutul lor. Cum nu putea să le fie de folos, i-a trimis pe bărbaţi înapoi abătuţi.
9. Insă sculându-se a doua zi de cu zori s-a dus şi i-a aţinut lighioanei calea. Şi numai ce şi-a plecat genunchii la rugăciune de trei ori, că lighioana a venit spre el cu un şuierat puternic, suflând grozav şi pufăind şi sâsâind şi împroşcând o duhoare grea. El însă, fără a se teme în vreun fel, s-a întors spre şarpe şi i-a zis: „Te va ucide Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu, El, Care va să ucidă pe chitul cel mare” (c/. Apoc. 20,1-3).
10. Şi îndată după ce a zis aceasta şarpele a plesnit, vărsându-şi pe gură tot veninul amestecat cu sânge. Iar când era ziuă, au venit ţăranii şi au văzut minunea aceea mare. Insă neputând suferi duhoarea, au grămădit nisip mult peste animal în timp ce Părintele stătea acolo lângă ei, căci nu îndrăzneau să se apropie de şarpe, măcar că era mort.
11. Mai zicea că un copil care păstorea turmele văzuse şarpele pe când acesta încă trăia şi că, lovit de groază, leşinase. Copilul a zăcut, aşadar, aproape fără suflare în câmpul din vecinătatea deşertului toată ziua. Spre seară când l-au aflat ai lui, răsufla slab şi era umflat tot de la groază, iar ei, neştiind pricina a ceea ce i se întâmplase, l-au adus la Părintele. După ce s-a rugat şi l-a uns cu untdelemn, copilul s-a ridicat şi a povestit ce văzuse. Mai cu seamă această întâmplare l-a mişcat pe Părintele şi l-a întors spre uciderea şarpelui.
Fragment din cartea "Istorisire despre vietile monahilor din Egipt", Editura Doxologia
Cumpara cartea "Istorisire despre vietile monahilor din Egipt"
Note:
122 înainte de apariţia monahismului „dragonul” sau „balaurul” a fost, pur şi simplu, un nume asociat diavolului. De pildă, adeseori Sfântul Atanasie afirmă că „dragonul” este diavolul care se luptă cu awa Antonie sub diverse forme. Iată că în HM dragonul devine un şarpe real.
123 Toate aceste istorisiri sunt menite să evidenţieze faptul că monahii actualizează cuvântul Mântuitorului din Luca 10,19. Acest text din Luca 10,19 este de fapt o reminiscenţă a versetului din Psalmul 90,13, verset care apare în răspunsul pe care Iisus îl dă celor şaptezeci şi doi de ucenici ai Săi atunci când aceştia s-au întors din călătoriile lor misionare şi care I-au relatat că până şi demonii li se supun.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.