Unul dintre motivele care ne determină să intrăm în dialog cu alte persoane, este dorința de a-i corecta pe ceilalți, de a-i pune la punct.
Învățătura Sfintei Biserici ne îndeamnă să luăm seama la propriile păcate, evitând să facem din viața aproapelui un prilej de curiozitate bolnavă. Uneori lasăm impresia că știm mai multe lucruri despre viața altora, decât cunoaștem despre viața noastră personală.
Nu e normal să urmărim viața celor de lângă noi, nici să încercăm să-i corectăm, pentru că, în majoritatea cazurilor, atunci când luăm aminte la aproapele, îi observăm doar lipsurile și metehnele, mai puțin calitățile...
Sf. Nil Sinaitul ne sfătuiește să ne „curățim limba”, întrucât ea grăiește adeseori ceea ce ar fi trebuit să rămână tăinuit.
Orice om are problemele lui sufletești, păcatele lui... Acest lucru nu justifică, în niciun fel, zelul nostru și dorința noastră oarbă de a-l îndrepta pe aproapele cu orice preț, asaltându-l cu întrebări de tot felul, trecând peste libertatea lui, pregătiți parcă pentru a intra „cu bocancii” în viața lui.
În acea clipă, de pornire dezechilibrată, ne vin în minte cuvinte din Sfânta Scriptură, din Sfinții Părinți, din „experiențele” personale, despre mântuire, despre virtuți, despre moralitate..., uitând cu totul de mântuirea sufletului nostru.
Sf. Grigorie de Nazianz spunea: „Întotdeauna este mai puțină primejdie în a asculta decât a vorbi; este mai plăcut a învăța de la alții decât a învăța pe alții”.
Atunci când încercăm să-l îndreptăm pe aproapele ne pierdem pacea sufletului, pentru că așa-zisa inițiativă duhovnicescă vine mai mult din mândrie, din aerul de superioritate față de interlocutorul nostru.
Sf. Vasile cel Mare ne învață că apa, prin curgerea ei, ne arată izvorul, iar „felul cuvântului” arată inima celui ce l-a grăit.
De aceea se cuvine să luăm aminte, înainte de toate, la conținutul vorbelor noastre, la intenția care e în „spatele” faptelor pe care le facem și mai ales la felul nostru de a fi...
Și să nu ne mai lăsăm amăgiți de cei care vorbesc doar despre ei, despre lucrurile agonisite, despre titlurile dobândite, despre meritele, abilitățile ori obiceiurile lor extravagante...
Fericitul Augustin are o zicere cu bătaie lungă: Când viața unui om este „fulger”, atunci și cuvintele lui sunt „tunet”...
Altminteri viața se consumă la nivelul unei agitații permanente, la „mult zgomot pentru nimic”, în încercarea, uneori „disperată”, de a face ceva, orice, ca să atragem atenția și aprecierile celorlalți, ca să ne simțim „importanți”, împliniți în viață, ori ca să lasăm „ceva” în urma noastră...
Poate vom pricepe și vom accepta faptul că nu lucrurile materiale cu care ne înconjurăm și ne mândrim, nici rangurile lumești dobândite și nici persoanele din jur, sunt cele care ne împlinesc sufletește, ci împărtășirea de Dumnezeu și faptele săvârșite din iubire dezinteresată, ca roade firești ale trăirii lui Hristos în inimile noastre.
Doar acest „urcuș” duhovnicesc, care are drept țintă unirea cu Dumnezeu, ne deschide sufletele... Pentru că aceasta e calea care implică de la sine lupta cu propriile păcate; păcatele și patimile fiind singurul „zid” care ne izolează inimile și ne fac „incapabili” de iubirea Mântuitorului Iisus, a Maicii Domnului, a Sfinților, de iubirea dezinteresată față semenii noștri și de iubirea firească față de noi înșine.
Arhim. Emilianos Simonopetritul vorbea despre o „lege de netrecut a convieţuirii omeneşti”, o „lege a sufletelor şi a trupurilor”: cu cât păstrează cineva o „distanţă” față de celălalt şi tace, cu atât se leagă sufletește mai mult, distanţa şi tăcerea, ca rugăciune rostită în taină, fiind doi factori care îi unesc pe oameni.
În mod paradoxal și poate contrar opiniilor multora, discuţiile şi desele întâlnirile mai mult destramă dialogul care, în mod normal, e menit să ne zidească și să ne „îmbogățească” înlăuntru.
Altfel, comunicarea rămâne la nivelul unui „conglomerat” de trupuri, adunate laolaltă, din care lipsește bucuria sufletească de a fi împreună întru Hristos Dumnezeu.
Și asta nu pentru că apropierea de oameni ori discuțiile ar fi un rău în sine, ci pentru că familiaritatea lasă de cele mai multe ori păcatele și patimile să iasă la suprafață, ducând la „dezbinare și împărțire, la moartea sufletului, a prieteniei, a frăţietăţii...” (Arhim. Emilianos Simonopetritul, „Cuvinte ascetice. Tâlcuire la avva Isaia”, Editura Sf. Nectarie, Arad, 2008).
Bunăoară slava deșartă, care este o „boală” a sufletului, ne determină să căutăm în mod insistent contactul cu alte persoane, nu din dorința firească de a comunica, ci pentru nevoia imperioasă de a fi lăudați ori de a ne lăuda singuri înaintea celorlalți.
Pentru că, la drept vorbind, ce bucurie pot aduce, într-un suflet plin de sine, niște „prieteni”, mai bine zis „companioni”, pe care un om mândru i-a transformat, din persoane, în simple „obiecte” ori „prilejuri” pentru satisfacția lui de moment?
În acest caz se poate vorbi și despre o lipsă de înțelepciune, deoarece când te lauzi singur nu atragi admirația, ci invidia ori disprețul celorlalți, iar când te laudă lingușitorii, există pericolul să-ți pierzi sufletul.
Și-atunci, nu trebuie să ne mire că mult mai singur se simte cel care caută cu disperare anturajul, care e mereu în mijlocul unei mulțimi de oameni, însă absorbit și dizolvat ca persoană într-o masă de trupuri...
Domnul Iisus Hristos nu a rămas niciodată prea mult în mijlocul oamenilor, fizic vorbind, ci s-a retras de fiecare dată pentru a se ruga, arătându-ne astfel că puterea interioară și toate celelalte roade duhovnicești vin de la și prin Sfântul Duh, nu de la oameni.
De asemenea, Mântuitorul nostru ne-a arătat că lucrează prin oameni și că e firesc ca, atunci când trecem printr-o „criză sufletească”, să ne îndreptăm spre semenii noștri, dar nu oricum, ci cu credință și nădejde în Dumnezeu, și bineînțeles cu intenție bună, în niciun caz urmărind propriile foloase și interese egoiste.
Pentru că este scris: „Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” (Galateni 6, 8).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Comuniunea cu Dumnezeu
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Comuniunea dintre Iisus Hristos si crestini
Publicat in : Patimile lui Hristos -
Comuniunea liturgica in Iisus Hristos
Publicat in : Editoriale -
Biserica - comuniunea omului cu Dumnezeu
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.