Un pustnic le-a povestit fraţilor cele ce urmează:
Intr-una din zile, pe când stăteam la pustie, s-a întâmplat să fiu cuprins de întristare şi descurajare. Atunci mi-a venit un gând, ce-mi spunea: „Ieşi şi te plimbă prin pustie." Am luat-o pe-o vale şi cum scrutam sub lumina lunii depărtările - soarele apusese demult - am zărit o făptură cu mult păr şezând pe o piatră; la gândul că e un leu, am făcut cale întoarsă. Apoi cumpănind că n-ar trebui să arăt teamă chiar dacă ar fi un leu, ci, prin Harul lui Hristos, îndrăzneală, m-am îndreptat spre stânca aceea care avea deasupra o deschizătură îngustă. Şi cum m-a văzut de departe [făptura aceea] a intrat în peşteră.
Când am ajuns acolo, am găsit un coş cu legume şi un urcior plin cu apă, şi, dându-mi seama că e om [şi nu leu], i-am zis rugător: „Robule al lui Dumnezeu, arată-ţi dragostea faţă de mine şi ieşi afară să mă binecuvântezi!", dar la început n-am primit răspuns; după lungi stăruinţe şi rugăciuni, în cele din urmă mi-a răspuns: „Să-mi fie cu iertare, Avva, dar nu pot ieşi!" La întrebarea mea „De ce?", mi-a zis: „Să-mi fie cu iertare, femeie sunt şi n-am nici un acoperământ!" Cum am auzit aceasta, mi-am scos mantia , am împăturit-o şi am aruncat-o prin deschizătura stâncii, spunându-i: „Ia haina aceasta, acoperă-te şi vino afară" - ceea ce a si făcut.
După ce a ieşit, am făcut obişnuita rugăciune şi ne-am aşezat; atunci i-am zis: „Milostiveşte-te de mine şi spune-mi, Ammâ, de ce ai venit în acest loc, cum vieţuieşti aici şi cum ai găsit peştera asta?" Şi a început să-mi povestească viaţa ei: „Eu am fost în rândul canonicelor şi făgăduisem să mă afierosesc lăcaşului Sfintei învieri [a Domnului]. Fiind apropiată de un monah, a cărui chilie se afla lângă poartă, şi auzindu-l cum plângea înaintea lui Dumnezeu, mărturisindu-şi păcatele, am bătut la uşă, dar el nu mi-a răspuns, ştiind că eram eu, ci şi-a continuat plângerea şi spovedania [înaintea Domnului]. Văzând acest lucru, am spus în sinea mea: «Acesta se pocăieşte pentru păcatele sale, eu de ce n-o fac? Acesta se tânguieşte pentru greşelile sale, eu să nu mă pocăiesc, să nu-mi străpung şi eu cugetul şi inima?» Indată ce m-am întors în chilia mea, chiar în ceasul acela m-am îmbrăcat în nişte haine foarte smerite, mi-am umplut coşul acesta cu legume şi seminţe uscate şi urciorul, cu apă; am intrat în lăcaşul învierii Domnului şi m-am rugat, zicând: «Dumnezeule Cel mare si minunat, Cel Ce-ai venit să mântuiesti oaia cea pierdută şi să ridici pe cel căzut, Cel Ce Ţi-ai arătat bunăvoinţa asupra celor ce Te cheamă întru adevăr, arată-Ţi mila Ta şi asupra mea, a celei păcătoase; şi dacă binevoieşti pocăinţa şi întoarcerea sufletului meu, binecuvântează seminţele, legumele şi apa aceasta spre a-mi ajunge pentru toată vremea vieţii mele, ca nu cumva din pricina amăgitoare a nevoilor trupului şi pântecelui să nu-Ţi pot aduce închinare neîncetată!»
Apoi am ieşit la locul cel sfânt al Golgotei, m-am rugat şi acolo în acelaşi fel şi, atingând de Sfânta Piatră vasele acestea, am chemat iarăşi numele lui Dumnezeu; atunci am plecat de acolo si m-am încredinţat cu totul în mâinile lui Dumnezeu. M-am întors la Ierusalim, am trecut Iordanul, mergând pe ţărmul Mării Moarte, pe care niciodată n-am văzut-o atât de învolburată! Aşadar, străbătând munţii şi rătăcind prin pustie, am ajuns în această vale, şi cum am urcat pe această stâncă, am văzut deschizătura de aici; şi mi-a plăcut locul, socotind că mi-a fost dăruit de Dumnezeu spre a mă pocăi. Sunt aici de treizeci de ani şi în afară de tine n-am mai întâlnit pe nimeni până acum.
De asemenea, coşul cu seminţe şi legume şi urciorul cu apă mi-au ajuns până acum fără a se împuţina niciodată, însă hainele, cu trecerea timpului, s-au stricat şi, crescându-mi părul capului, m-am acoperit cu el, fără nevoia unui alt veşmânt; şi prin Harul lui Hristos nici frigul, nici dogoarea nu mă vatămă."
După aceste cuvinte, m-a rugat să gust legumele, pentru că şi-a dat seama prin Duhul că eram foarte înfometat. Am mâncat împreună şi apoi am băut din acea apă până m-am săturat, dar coşul şi urciorul rămăseseră pline la fel ca înainte. Atunci am dat slavă lui Dumnezeu.
Când a sosit vremea plecării, am vrut să-i las rasa mea, dar n-a primit-o, spunându-mi: „Să-mi aduci veşminte noi!" Cu bucurie negrăită i-am cerut îngăduinţa de a reveni în acel loc. După ce am făcut rugăciunea din nou şi am însemnat drumul, m-am îndreptat spre biserica din satul cel mai apropiat, unde i-am povestit preotului toate acestea, iar el a dat de ştire oamenilor de acolo cum că „Nişte Sfinţi au nevoie de haine; cine are haine de prisos, să le aducă". Atunci creştinii cucernici au adus grabnic mai multe veşminte, iar eu am luat după trebuinţă şi m-am dus cu bucurie şi cu nădejdea de a vedea din nou chipul sfânt al acestei Maici duhovniceşti . Cu toate că am umblat peste tot şi obosisem de atâta căutare, nu am izbutit să mai aflu peştera; când, în sfârşit, am găsit-o, femeia aceea de Dumnezeu purtătoare nu mai era acolo, şi atunci m-am întristat nespus.
După câteva zile au venit la mine nişte pustnici, care mi-au mărturisit că în timp ce ei doi umblau în pustia de peste mare, au văzut stând în noapte, pe o stâncă, un anahoret cu plete lungi-lungi şi despletite. „Când am grăbit pasul într-acolo, cu dorinţa de a lua binecuvântare, s-a ascuns de noi, intrând în acea mică peşteră. Cum am încercat să ne apropiem de intrare, o voce ne-a zis implorator: «Rogu-vă pe voi, o, robi ai lui Hristos, să nu-mi tulburaţi liniştea; iată, sus pe stâncă sunt un coş cu legume şi un urcior cu apă; faceţi bine şi gustaţi din ele!» Cu binecuvântarea ei am mers să găsim cele despre care ne-a vorbit; am gustat din legumele [din coş] şi am băut apă din urcior, apoi ne-am petrecut acolo în linişte întreaga noapte. In dimineaţa următoare când ne-am sculat să ne binecuvânteze, ne-am dat seama că adormise în Domnul; era femeie şi nu avea veşminte, ci se acoperea cu părul capului ei. Cu binecuvântarea adusă nouă de rămăşiţele ei, am pecetluit gura peşterii şi după rugăciunea cuvenită, am făcut cale-ntoarsă."
Atunci mi-am dat seama că este vorba de acea Sfântă Maică care oarecând fusese canonică; le-am povestit aşadar şi eu cele pe care mi le-a încredinţat ea şi cu toţii dimpreună am dat slavă lui Dumnezeu, a Căruia este slava în veci. Amin.
Noul Materic. Cuvinte de suflet folositoare, uitate sau necunoscute, despre femei preacinstite și sfinte; Editura Sophia
-
Matericul
Publicat in : Editoriale -
Everghetinosul
Publicat in : Editoriale -
Pilde, un film de post
Publicat in : Editoriale -
Noul Materic
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.