Nu ne mai rugăm din inimă și cu evlavie, întrucât am slăbit în credință, în niciun caz pentru că nu avem timp sau pentru că suntem „acaparați” de probleme vitale ori stringente, care se cer rezolvate imediat.
Dacă am crede cu tărie în Dumnezeu, atunci ne-am teme numai de Dumnezeu, L-am iubi și ne-am ruga Lui neîncetat.
Faptul că pierdem timpul cu nonșalanță, cu zâmbetul pe buze, arată de la sine cât de puțin ne pasă de mântuirea noastră și cât de puțin ne temem de Dumnezeu.
De aceea, până să ajungem să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea (cf. Marcu 12, 30) e cale lungă.
Chiar și așa fiind, la nivel de „robi” ori de „slugi năimite”, care ne rugăm mai mult cu gura, de frică să nu fim pedepsiți sau din dorința de a primi ceva în schimb, să nu ne pierdem nădejdea.
Cu timpul, dacă ne străduim, Domnul Iisus Hristos ne va ajuta să trecem de la „cantitate la calitate, de la rugăciunea cea risipită a gurii, la rugăciunea cea curată a minții și a inimii” („Lumina şi faptele credinţei - convorbiri duhovniceşti între Părintele Cleopa Ilie şi Părintele Ioanichie Bălan”).
Toate dictaturile, mai nou și democrațiile, au „inoculat” în mințile oamenilor iluzia libertății, în fond o lume „încorsetată” prin frică.
Părintele Sofronie Saharov vorbea despre „frica psihică” şi „frica duhovnicească”.
Frica psihică conduce către „necunoaştere”, către rătăcirea minții şi „paralizarea” puterilor sufletești.
Cu totul altceva este frica duhovnicească, adică frica de Dumnezeu, singura care îl „însufleţeşte pe om până la moarte”, pentru că nu e o frică care vine din instinctul de conservare.
Pe asta au mizat dintotdeauna cei care au impresia că sunt „stăpânii” lumii: frica omului de a nu muri de foame, frica de boli, frica de singurătate...
Această frică psihologică, firească până la un anumit punct, arată fiecăruia dintre noi tăria credinței și disponibilitatea de a ne jertfi pe Crucea lui Hristos.
Dovadă sunt, în acest sens, nenumărați creștini care și-au dat viața pentru Dumnezeu și pentru aproapele.
Măsurile coercitive sunt rezolvări de moment, menite să mențină o oarecare „normalitate socială”, într-o lume care pare că a luat-o la vale...
Observăm însă că aceste măsuri nu mai sperie aproape pe nimeni, nici măcar pe delicvenții care înainte se temeau să nu fie descoperiți.
Lumea întreagă e deja cu un picior pe „terenul minat” al anarhiei, deoarece oamenii se abțin de la a face rău doar din frica de pedeapsă, nu din conștiință sau datorită legii morale sădită de Dumnezeu în firea tuturor oamenilor.
Numai credința, frica și iubirea de Dumnezeu pot să renască în inimile noastre dorința firească de a iubi binele și de a urî răul.
Sfântul Vasile cel Mare spune despre conștiință că este „glasul lui Dumnezeu în om”. De aceea, doar cel care a ajuns să se împace cu sine, adică cu conștiința sa, acela a „împăcat cu sine cerul și pământul” (Sfântul Isaac Sirul).
Din păcate, duhul necredinței, al neștiinței, al neascultării și răzvrătirii... pune stăpânire tot mai mult pe sufletele oamenilor.
Dacă am înțelege neliniștea noastră interioară, ca fiind mustrarea conștiinței și semn al milei lui Dumnezeu, care ne îndeamnă să ne împăcăm cu El și cu noi înșine, poate că nu ne-am mai răni așa cum o facem acum, prin gânduri, vorbe și fapte..., în numele unei părute „dreptăți” personale.
S-a tot vorbit despre liniștea interioară și despre cum poate fi ea câștigată.
Părintele Ilie Cleopa enumeră patru modalități concrete, prin care dobândim pacea inimii și a conștiinței, modalități care ne arată totodată cât de „creștini” suntem.
Acestea sunt:
- să căutăm întotdeauna locul cel mai de jos;
- să ne mulțumim în toate cu cât mai puțin din cele necesare vieții;
- să ne rugăm permanent ca să se facă numai voia lui Dumnezeu cu noi;
- să ne lăsăm în toate în voia lui Dumnezeu.
În fond asta înseamnă crucea: „să-ți tai voia, să asculți, să lupți, să nu dușmănești și să duci ceva ce nu-ți convine”.
Altfel nu mai e cruce, din moment ce o facem cum vrem noi, după voia noastră.
Tăierea voii proprii înseamnă lupta cu firea și trebuie să biruim cu ajutorul lui Dumnezeu (Părintele Arsenie Papacioc).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.