Dacă, grăind acestea şi unele ca acestea şi aşa cugetând, vom dobândi, cu harul lui Dumnezeu, lacrimi, se cuvine să plângem, pe cât avem putere şi tărie, fiindcă' Părinţii au zis că prin plâns ne izbăvim de focul cel veşnic şi de celelalte munci care vor să fie. Iar dacă nu vom putea plânge mult, să ne silim a izvorî cu durere măcar câteva picături, „fiindcă, neîndoielnic, zice Scărarul, Bunul nostru Judecător judecă lacrimile, la fel ca pe orice altceva, după măsura puterii fireşti. Căci am văzut lacrimi puţine care erau vărsate ca sângele, cu durere, şi am văzut izvoare care curgeau fără suferinţă. Iar eu am judecat despre cei ce se nevoiesc după durere, nu după mulţimea lacrimilor; socot că şi Dumnezeu la fel". Iar dacă, din pricina slăbiciunii şi negrijii noastre sau din alte pricini, nu putem dobândi nici măcar puţine lacrimi, să nu lăsăm lucrarea şi să nu ne împuţinăm cu sufletul, ci să ne necăjim şi să suspinăm, să ne tânguim şi să ne întristăm în căutarea lor cu bună nădejde, „fiindcă întristarea minţii plineşte măsura tuturor lucrurilor trupeşti", zice Sfântul Isaac. Zice şi Scărarul: „La cei care din pricina căutării neroditoare a lacrimilor se numesc pe sineşi „ticăloşi" şi se osândesc pe sineşi cu suspinuri, cu inimă înfrântă şi cu întristare a sufletului, cu adâncă tânguire şi cu mirare, acestea pot înlocui fără primejdie lacrimile, măcar că ei nu pun preţ pe dânsele."
Se întâmplă ca şi din neputinţa trupească să nu fie lacrimi, aşa cum spune Sfântul Isaac; nu numai la cel ce le caută, ci şi la cineva care le-a găsit şi care a primit darul lacrimilor, acesta se curmă şi căldura răceşte din pricina neputinţei trupului. Şi Simeon Noul Teolog, vorbind despre lacrimi, porunceşte întotdeauna să plângem, chiar dacă după o negrăită rânduială a Proniei sau din altă pricină, zice el, acestea ar izvorî în noi cu puţinătate. Şi, din Scriptură luând, el mai cugetă că, pe lângă asta, şi David spune: jertfa lui Dumnezeu - duhul umilit: inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 18) - şi pe drept a zis. Drept aceea se cuvine să ne mâhnim în mintea noastră cu duh şi inimă înfrânte şi smerite, şi să ne întristăm, şi să căutăm lacrimi. Iar a le căuta, dacă voim cu adevărat, trebuie aşa cum porunceşte Sfânta Scriptură. Mai ales Simeon Noul Teolog scrie despre aceasta cu de-amănuntul: şi graiurile lui David le aminteşte, şi la cele scrise de Scărar face trimitere; cel ce voieste să deprindă lucrarea aceasta să se adâncească în însăşi cartea lui. Dar dacă firea trupului său va slăbi, nu-i va fi de nici un folos să se împotrivească firii: „Când vei sili trupul neputincios la o lucrare mai presus de puterea lui, la întunecarea sufletului vei adăuga altă întunecare şi îi vei adăuga lui mai mare tulburare", zice Sfântul Isaac, şi ceilalţi Părinţi împreună-glăsuiesc cu el.
Aceasta s-a zis de către Părinţi despre neputinţa adevărată, nu despre cea prefăcută, adică nu despre neputinţa care doar se închipuie în gând. Iar în rest, este bine să ne silim, precum a zis Sfântul Simeon. Acesta, printre altele, scrie: „Dacă sufletul nostru va fi într-o astfel de aşezare, nu vei rămâne fără lacrimi nicicând". Iar noi, dacă nu putem a ne ridica la o măsură ca aceasta, să ne străduim a ne învrednici măcar în parte, şi să cerem aceasta de la Domnul Dumnezeu cu durere în inimă. Căci zic Sfinţii Părinţi că
harul lacrimilor este dar de la Dumnezeu, unul din cele mari, şi poruncesc să-l cerem pe el de la Domnul. Pentru că zice Cuviosul Nil Sinaitul:
„Mai întâi de toate, roagă-te pentru primirea lacrimilor." Iar Fericitul Grigorie, Preasfântul Papă al Romei, scrie: „Dacă unii petrec în lucrurile cele bune şi s-au învrednicit de celelalte harisme, însă n-au primit lacrimile, se cuvine a cere să plângă fie de frica Judecăţii, fie din dragoste de cereasca împărăţie, fie din pricina răului pe care l-au făcut
mai înainte - şi atunci, în viitor şi aceştia, arzând de dragoste, vor intra acolo unde cei mari se află." Şi face trimitere la pilda din Sfânta Scriptură despre Ashan, fiica lui Caleb, care, şezând pe asin, se ruga cu suspinuri de tatăl său să-i dea pământ cu apă curgătoare, zicând: pământ sec mi-ai dat mie, dă-mi şi izvoarele apelor: şi i-a dat izvoarele de sus şi izvoarele de jos (Iisus Navi 15, 19). Şi tâlcuieşte că Ashan este sufletul, care sade pe asin, adică pe mişcările trupeşti necuvântătoare, iar faptul că suspinând cerea de la tatăl său pământ cu apă curgătoare arată că noi cu suspinuri mari trebuie să cerem de la Ziditorul nostru darul lacrimilor; şi ceilalţi Sfinţi împreună-glăsuiesc cu aceasta.
Dar cum să cerem şi să ne rugăm pentru aceasta, şi de unde să punem început? Doar din Dumnezeieştile Scripturi: nu suntem vrednici a cugeta ceva de la noi, ci vrednicia noastră (v. II Cor. 3, 5) este Scriptura cea de Dumnezeu insuflată, după cum au scris Sfinţii.
ANDREI CRITEANUL: „De unde voi începe a plânge lucrurile pătimaşei mele vieţi? Ce început voi pune tânguirii celei de acum? Ci ca un Milostiv dă-mi, Doamne, lacrimi de umilinţă, ca plângând să mărturisesc Ţie, Făcătorului tuturor şi Ziditorului nostru Dumnezeu, cât am păcătuit înaintea Ta cu ticălosul meu suflet şi cu spurcatul meu trup, ca, fiind întărit cu al Tău ajutor, să părăsesc de acum dobitocia mea cea dinainte şi să-Ţi aduc lacrimi de pocăinţă!"
GHERMAN AL ŢARIGRADULUI: „Dumnezeul meu, Făcătorule a toată lumea, Ziditorul meu, Care ai izvorât în vremea cea de demult izvoare de apă din piatra cea netăiată şi ai îndulcit apele cele amare, dă izvoare de lacrimi ochilor mei, capul meu îl umple de ape curăţitoare şi sprâncenele mele fă-le nori pururea vărsători, pentru că întinarea minţii mele şi spurcăciunea cea sufletească, Stăpâne, trebuinţă au de isopul iubirii Tale de oameni, iar ochii inimii - de apă, de ploaie a lacrimilor neîncetate sau de iezere ori izvoare care curătesc sufletul."
EFREM SERUL: „Dăruieşte-mi întotdeauna, Stăpâne, mie, nevrednicului, lacrimi spre a inimii luminare, ca luminându-mă cu inima să izvorăsc cu dulceaţă izvoare de lacrimi întru rugăciune curată, încât cu aceste mici lacrimi să se şteargă zapisul cel mare al greşalelor mele şi de la acest puţin plâns să se stingă dincolo focul dogoritor!"
SIMEON NOUL TEOLOG: „Doamne, Ziditorul tuturor! Insuţi dă-mi mână de ajutor, şi curăteste întinăciunea sufletului meu, si îmi dă lacrimi de pocăinţă, lacrimi de dragoste, lacrimi mântuitoare, lacrimi care curăţă întunericul minţii mele, ca să-mi doresc să Te văd pe Tine, Lumina lumii, Luminarea ticăloşilor mei ochi!"
SCRIITORII DE CÂNTĂRI: „O, Hristoase, împărate al tuturor, dă-mi mie lacrimi fierbinţi ca să plâng sufletul meu, pe care rău l-am pierdut. Ca un îndurat, Hristoase, dă-mi nor de lacrimi ale umilinţei dumnezeieşti, ca să plâng şi să spăl întinăciunea cea zămislită din patimi şi să mă arăt Ţie curăţit. Lacrimi dă-mi, Dumnezeule, ca oarecând femeii celei păcătoase!"
Şi alte stihuri asemenea acestora, care se află în Sfintele Scripturi, se cuvine a rosti cu osârdie din adâncul inimii atunci când cerem lacrimi, şi „să ne rugăm deseori Domnului, precum grăieşte Sfântul Isaac, ca să ne dea nouă harul acesta al lacrimilor, care e cel mai mare dar şi le întrece pe toate". Căci dacă îl vom dobândi pe acesta, prin el vom intra întru curăţia duhovnicească şi vom primi duhovniceşte toate bunătăţile.
Iar unii, care încă nu au agonisit cu desăvârşire darul lacrimilor, îl capătă unii prin cercetarea tainelor iubirii de oameni a Domnului, alţii - prin citirea istorisirilor despre vieţuirea şi nevoinţele Sfinţilor şi a învăţăturilor lor, alţii de la simpla rostire a Rugăciunii lui Iisus; unii se umilesc de la oarecare rugăciuni alcătuite de către Sfinţi, alţii se frâng cu inima de la oarecare canoane şi tropare, alţii - amintindu-şi păcatele, alţii - de la aducerea-aminte de moarte şi judecată, alţii - de la dorirea desfătării ce va să fie şi din multe alte feluri de pricini. Şi totuşi, de oriunde le-ar dobândi cineva, cu aceasta se şi cuvine să se îndeletnicească şi ţină plânsul când va veni, fiindcă Părinţii au zis: „Cel ce voieşte să scape de păcate, prin plâns scapă de ele, şi cel ce nu voieşte să le agonisească, prin plâns se păzeşte de ele" - căci asta este calea pocăinţei şi roada ei. Pentru orice necaz care cade asupra noastră şi pentru orice gând al vrăjmaşului i se cade omului să plângă înaintea bunătăţii lui Dumnezeu, ca El să-i ajute lui - şi va găsi odihnă degrab, dacă mintea se roagă îndată. Iar Simeon Noul Teolog numeşte toate virtuţile „oaste", iar „împărat" şi „căpetenie" - umilinţa şi plânsul. „Fiindcă acesta, zice el, întrarmează, şi învaţă, şi întăreşte în lupta cu vrăjmaşul în toate întreprinderile acestuia, şi de bântuirile potrivnicului ne păzeşte".
Şi chiar dacă mintea noastră se va afla în gânduri ce sunt nevrednice de laudă, sau chiar păcătoase, sau în ceva din cele văzute ori auzite, ori în iubirea de cele fireşti, ori în mâhnire fără folos, iar din aceasta ne vor veni lacrimi, se cuvine a le preface pe ele în lacrimi cu folos: fie de slavoslovire şi mărturisire a lui Dumnezeu, fie de aducere-aminte de moarte, şi judecată, şi munci, şi aşa mai departe - şi aşa să plângem. Fiindcă Scărarul zice: „Este lucru vrednic de laudă a preface lacrimile cele din pricini păcătoase ori fireşti în lacrimi duhovniceşti; iar atunci când, cu harul lui Dumnezeu, sufletul se umileşte şi începe să plângă singur, fără să plănuim şi să ne străduim noi, aceasta este cercetare a Domnului, acestea sunt lacrimi evlavioase. Ele trebuie păzite ca lumina ochilor până când vor pleca, fiindcă au mare putere spre nimicirea păcatelor şi a patimilor - mai mult ca lacrimile care vin în urma strădaniilor şi meşteşugirilor noastre." Iar când, mulţumită luării-aminte, adică păzirii inimii, de la harul dumnezeiesc se va arăta în rugăciune lucrarea duhovnicească, aducând căldură ce înfierbântă inima, şi mângâie sufletul, şi aprinde în chip negrăit dragostea de Dumnezeu şi de oameni, veselind mintea şi dând dulceaţă dinlăuntru şi bucurie, atunci lacrimile se revarsă de la sine, izvorăsc fără a fi silite, „mângâind sufletul necăjit ca un prunc care plânge în sine şi totodată zâmbeşte luminos", cum zice Scărarul. De lacrimile acestea să ne învrednicească pe noi Domnul! Căci pentru noi, cei începători şi încă neiscusiţi, nu e mai mare mângâiere decât aceasta.
Iar când, cu harul lui Dumnezeu, se va înmulţi în noi această harismă, se face uşurare a luptelor şi împăcare a gândurilor, iar mintea este săturată şi veselită de rugăciune ca de o hrană îmbelşugată, iar din inimă izvorăşte o dulceaţă nepovestită, şi cuprinde deodată tot trupul, şi în toate mădularele preface durerea în desfătare. „Aşa este desfătarea care se naşte din plâns", zice Sfântul Isaac după cuvântului Domnului, fiecăruia după harul dat lui (v. Rom. 12, 6). Atunci petrece omul într-o bucurie ce nu se dobândeşte într-acest veac, şi nimeni nu ştie asta, fără numai cei ce s-au dăruit din tot sufletul lucrării acesteia.
SFÂNTUL NIL SORSKI
Fragment din cartea "SCRIERI ASCETICE", Editura Sophia
Cumpara cartea "Despre lucrarea duhovniceasca. Scrieri ascetice"
-
Plansul duhovnicesc cel de fericire facator
Publicat in : Credinta -
Plansul duhovnicesc, chezasia virtutilor
Publicat in : Religie -
Pentru plansul duhovnicesc
Publicat in : Editoriale -
Apoftegme ale Parintilor referitoare la lacrimi si strapungere
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Lacrimile omului duhovnicesc
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.