Sfantul Maxim Mărturisitorul vorbește despre Sf. Biserică ca lăcaș al răstignirii Mântuitorului Iisus, al învierii Lui şi al coborârii Duhului Sfânt, deci şi locul învierii noastre împreună cu Hristos.

Dumnezeu nu este un „Dumnezeu al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El” (Luca 20, 38), de aceea moartea omului este nedespărțită de înviere.

Moartea e ca o „scufundare în izvorul vieţii, din care cel mort iese la o viaţă nouă, sfinţită. E ca un botez în apă şi în Duh. Căci din apă şi din Duh ia fiinţă orice viaţă”.

De aceea a muri în Dumnezeu - „izvorul infinit” al vieții, ca persoane care avem originea în Dumnezeu, înseamnă a nu muri, ci a trece la „viaţa adevărată”. Pentru că, cel care primește moartea cu credință în Dumnezeu, ca o „dăruire” a sa lui Dumnezeu, acela află de fapt viața veșnică întru Hristos Dumnezeu (Sf. Maxim Mărturisitorul „Mystagogia. Cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii”).

„Creatorul morții” este păcatul (Sf. Ioan Gură de Aur), pentru că moartea s-a născut prin păcatul omului (Sf. Grigorie de Nyssa). Dar moartea înseamnă în același timp și „îngroparea păcatelor” oamenilor (Sf. Ambrozie), altfel răul s-ar fi înmulțit în lume la nesfârșit.

Cugetarea la moarte și aducerea aminte de Judecata din urmă a lui Dumnezeu sunt „leac împotriva păcatului” (Sf. Ioan Gură de Aur) și „cel mai bun profesor” spre mântuire, deoarece ele ne opresc de la toate răutățile noastre (Părintele Paisie Olaru).

Moartea ne aduce aminte că după ea nu vom mai putea dobândi nimic și că „acum este vremea pocăinţei, iar viitorul este al judecăţii; acum este vremea nevoinţei, iar viitorul este al răsplătirii; acum este vremea ostenelii, iar viitorul este al odihnei; acum este vremea suferinţei, iar viitorul este al bucuriei” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Dintre nenumăratele învățături adunate de-a lungul timpului de întreaga umanitate, Sf. Vasile cel Mare socotea că „filosofia cea adevărată constă în aducerea aminte de moarte”.

Părintele Constantin Galeriu exprima în câteva cuvinte această filosofie a vieții: „Să fii pregătit ca și cum ai pleca în clipa asta. Dar să te ostenești ca și cum ai trăi o veșnicie! Și trăiești o veșnicie. În orice clipă să simți: în ce te vei fi aflat, în aceea vei fi judecat”.

Adică, ori uniți întru Hristos Dumnezeu prin pocăință și dragoste, ori despărțiți de El din cauza păcatelor, care pentru mulți au devenit firești și normale.

Dar nu o pocăință formală, ci „un suspin de fiecare ceas”. Doar atunci „aducerea aminte de moarte este o moarte de fiecare zi” (Sf. Ioan Scărarul), care ne întoarce cu toată inima spre Dumnezeu, în niciun caz nu ne aruncă în depresie ori deznădejde.

„Sfârșitul” adevăratei filosofii este „să mori şi să înviezi în fiecare zi”. Aceasta înseamnă să murim față de păcatele și de plăcerile care ne distrug lent, dar sigur, altfel e greu să mai avem nădejde de înviere (Părintele Arsenie Papacioc).

Nu cumva să credem că Biserica ne învață să facem din moarte un „sens”, o obsesie, ori o realitate în fața căreia trebuie să ne plecăm capul, acceptând-o cu resemnare... Păcatele și patimile sunt cele pe care ar trebui să le urâm, să ne îngrijoreze chiar, pentru că ele ne despart de Dumnezeu.

Viața întru Hristos nu înseamnă moarte în păcate, ci luptă duhovnicească până în ultima clipă a vieții noastre. Cunoaștem care sunt principalele „arme duhovnicești”:

mărturisirea păcatelor și împlinirea canonului de pocăință, rugăciunea și postul, cititul din Sf. Scriptură și din Viețile Sfinților, milostenia după putere..., toate având o singură țintă: împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus și unirea tuturor în iubire cu Dumnezeu.

Dumnezeu a făcut pentru noi necunoscută ziua sfârșitului vieții, tocmai pentru ca să „umblăm totdeauna în virtuţi” (Sf. Ioan Gură de Aur), în niciun caz ca să ne gândim cu spaimă la moarte ori ca să devenim nepăsători față de mântuire, amânând mereu pocăința și îndreptarea.

Dacă ne temem de moarte, înseamnă că nu suntem pregătiți pentru o viață veșnică împreună cu Hristos. Ne temem de moarte, întrucât „trăim în nepăsare şi nu avem conştiinţa curată” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Teama de moarte ne arată câtă credință avem în învierea lui Hristos, în învierea noastră întru Dumnezeu și în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Iar dacă teama de moarte ne paralizează dorința de a fi vii, atunci nu mai suntem „slobozi”, ci robi ai tuturor (Sf. Teofilact).

Sunt și oameni care nu au frică de moarte, însă fără nicio legătură cu lucrarea duhovnicească și cu mântuirea sufletului. Aceștia sunt cei robiți de mândrie: unii se cred „nepătimași” (Sf. Ioan Scărarul), alții cred că pot trece peste orice boală și chiar peste moarte, uitând că Dumnezeu a sădit în firea omului „legi”, inclusiv instinctul de conservare.

Noi nu putem sfida moartea, indiferent ce motive s-ar ascunde în spatele unei astfel de „nebunii”. O astfel de pornire irațională ar însemna să cădem direct în „plasa” vrăjmașului nostru, cel care l-a ispitit pe Hristos, ispită pe care Mântuitorul Iisus a biruit-o pentru noi, dându-ne cunoștință și putere ca să nu ne lăsăm amăgiți.

„Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului, și I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: <<Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău>>. Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: <<Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău>>” (Matei 4, 5-7).

Să nu uităm că „moartea nu se teme nici de avuție, nici de păzitori, nici de purpură, ci trece peste toate și-și face lucrarea sa” (Sf. Teodoret al Cirului). Moartea nu ține seama nici de inteligența și faima noastră, nici de tinerețea, sănătatea ori frumusețea pe care le etalăm în văzul tuturor, cu atât mai puțin de „mușchii” noștri ori de tehnologia ultramodernă cu care ne mândrim..., nici măcar de visele și de planurile noastre de viitor.

De aceea, iubitorii de argint, de averi, de slavă deșartă, de plăceri amăgitoare..., toți trăiesc cu frica morții, pentru că se tem „să nu moară în grabă” (Sf. Maxim Mărturisitorul) și să nu piardă astfel totul, într-o singură clipă.

Frica de moarte ne întristeazã în măsura în care conștiința ne osândește, pentru că nu trăim după cuvântul lui Dumnezeu ci după voia noastră, ceea ce ne-a transformat în „robi” ai materiei și ai unei lumi trecătoare, la capătul căreia se află doar mormântul și „uitarea”.

Părintele Arsenie Papacioc are un cuvânt care dă foc la bagajul nostru de cunoștințe, pe care îl cărăm după noi în neștire: „Frica de moarte nu este din pricina morții”, ci din cauza vieții fără Hristos.

De aceea, dacă vrem să nu ne fie frică de moarte, trebuie să trăim creștinește. Adică, mai înainte de toate, să ne temem de Dumnezeu, pentru ca bine să ne fie întru cele de pe urmă.

„Cine a trăit bine în Hristos, acela nu poate muri rău. Cine este pregătit de moarte, acela nu se teme de nicio moarte, chiar dacă va veni pe neașteptate”.

Ce înseamnă toate aceste mărturisiri și cum pot fi ele puse în practică? Ne răspunde tot Părintele Arsenie Papacioc: „Câtă vreme trăim, să-L iubim pe Dumnezeu atât cât putem. Viața să ne servească numai spre a spori în dragostea lui Dumnezeu. Mărimea iubirii ce o află la noi moartea, va fi măsura dragostei de care vom fi cuprinși pe întreaga veșnicie față de Dumnezeu!”.

Atunci când vom înțelege cu adevărat ceea ce este „hotarul acestei vieți”, poate vom pune „hotar greșelilor noastre” (Sf. Isaac Sirul).

Sf. Ioan Scărarul spune: „nu toată poftirea morții este bună”, doar cel care are înlăuntrul inimii o „bună mărturisire”, ca lucrare a Duhului Sfânt, doar „acela dorește cu aceeași pasiune și moartea, și viața”.

Drepții lui Dumnezeu nu au nicio moarte, ci o „trecere la viața de veci” (Sf. Atanasie cel Mare). De aceea, nu este cu putință să se teamă de moarte „cel ce a trăit o viață bună și neprihănită” (Fericitul Augustin).

Cel care a murit mai înainte de a muri, acela nu va mai muri atunci când moare, pentru că fiind deja mort față de păcatele lumii, poate spune ca și Sf. Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2, 20).

Să ne iertăm pe noi înșine, să iertăm tuturor toate și să ne rugăm unii pentru alții!

Sorin Lungu

• Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului
  Publicat in : Dogma
• Cu moartea pe moarte calcand
  Publicat in : Religie
• Moartea mea intre Dumnezeu si mine
  Publicat in : Editoriale
• Moartea jertfelnica a lui Hristos, cea mai mare coborare a Lui la noi
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Rugaciune la moartea unuia din soti
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe