Greşesc cei care îşi închipuie că filozofia se ocupă (doar) de „lucruri înalte". Fiind „interpretare a vieţii", nimic din ce ţine de viaţă nu-i poate fi străin. Platon s-a simţit obligat să dea socoteală până şi de firul de praf, întrebându-se dacă există o Idee şi pentru el. Pe scurt, filozofia nu e străină de trivialitatea vieţii. Un gânditor român, şcolit la cele mai înalte curţi ale fenomenologiei contemporane, Alexandru Dragomir, îşi făcuse o specialitate din a fi preocupat de „crase banalităţi metafizice". Medita despre „darea în vileag", despre trezitul de dimineaţă, despre uzură, despre „ţinutul urâtului-scârbosului" (pentru care folosea sigla U-S) - „Noi, spunea, ne lovim la tot pasul de U-S, ba chiar îl creăm zi de zi, uzăm, murdărim şi ne murdărim, mergem la closet, facem gunoi, poluăm, ne schimonosim, facem lucruri repugnante etc. etc." —, despre uniforme şi grade, despre scobitul în nas, despre serviciile secrete, despre ce înseamnă a gândi băbeşte etc. etc. La un moment dat, a dublat „ţinutul urâtului-scârbosului" cu cel al „lucrurilor-câh". „Lucrul-câh" devenise, la el, un concept.
M-am gândit, zilele trecute, cu ce voluptate ar fi disertat Dragomir despre două feluri de a scuipa: „scuipatul împotriva vântului" şi „scuipatul în sus". (Introducerea ar fi facut-o, desigur, pornind de la specia cea mai răspândită de scuipat, scuipatul de sus în jos.) Perorând pe marginea celui de-al doilea fel de a scuipa, şi-ar fi intitulat neîndoielnic disertaţia, cu trimitere parodică la Cioran, Despre neajunsul de a scuipa în sus.
Plictisindu-mă azi de dimineaţă şi mânat de un irepresibil imbold ludic, m-am gândit să dezvolt un mic discurs dragomirian despre dezavantajele scuipatului în sus. Sper că cititorul îmi va ierta această pornire futilă. Insă, spre deosebire de orice gânditor autentic, care îşi tăinuieşte cu grijă culisele gândirii şi faptul intuitiv de la care a pornit - cel care i-a prilejuit gândul înalt şi care l-a pus în mişcare, făcându-l să iasă la rampă înveşmântat doar cu haine speculative, adică exhibând doar gândul pur şi mişcarea abstractă a gândirii până la atingerea rezultatului final -, eu nu vă voi ascunde, disertând pe o temă trivială, cazul trivial de la care am pornit.
Ei bine, am pornit, mărturisesc, de la lectura câtorva texte pe care un prieten, preocupat de lumea din jur, mi le-a indicat ca pe o obligativitate de lectură. „Ca să ştii şi tu pe ce lume te afli", mi-a spus, cerân- du-mi apoi, ca să se convingă că am citit, o discuţie pe marginea bibliografiei indicate de el. Textele erau dintr-o revistă online care purta straniul nume O-re- vistâ-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu.
Citind textele, plec de la constatarea - şi acum ajung la disertaţia mea propriu-zisă cu iz dragomirian - că produsele specifice Revistei-din-stirpea-Săptămânii- lui-Barbu sunt rezultatul scuipatului în sus.
Dar ce este scuipatul în sus?
Spre deosebire de scuipatul în jos, care are ceva suveran în el - cel care scuipă e instalat întotdeauna pe o colină virtuală, fapt care dă scuipatului lui măreţie şi distincţie, iar celui scuipat, aflat la poalele colinei, nu îi conferă decât nimicnicie (fapt care stârneşte în noi, spectatorii, simultan milă şi dispreţ) aşadar spre deosebire de acest scuipat, care are mai totdeauna şanse să-şi întâlnească ţinta, fără ca emitentul să rişte să cadă victima lui, scuipatul în sus are toate dezavantajele pe care nu le are scuipatul în jos, dar nici una dintre calităţile sale.
Aş observa în primul rând că scuipatul în sus se naşte dintr-o disperare neputincioasă. Ba chiar, putem spune, asta şi e definiţia lui: Scuipatul în sus este forma extremă a unei disperări neputincioase, născută din exasperare şi furie extremă, care, negăsind nici un mijloc de domolire, alege o cale dezavantajoasă de exprimare a ei. Altfel spus, disperatul neputincios, incapabil să găsească o deşarjă adecvată, preferă ca, decât să nu se exprime, să o facă într-un mod total dezavantajos pentru el. Ţinta deşarjei neputincioase rămâne neatinsă, în timp ce disperatul neputincios preia asupra sa rezultatul actului care viza obiectul furiei disperate şi al disperării neputincioase. Pe scurt, el termină prin a se scuipa în cap.
Al doilea moment dramatic care survine în marginea scuipatului în sus este faptul autocondamnării la reluarea adinfinitum a gestului. Neputându-se elibera prin scuipatul în sus, dar nedispunând de o altă abordare mai convenabilă de exprimare a furiei, urii şi neputinţei, scuipătorul în sus e condamnat intr-adevăr la reiterarea la nesfârşit a unui gest simultan irepresibil şi ineficace. în final, toată energia lui se consumă intr-un act ratat, care, ratat fiind, îi sporeşte furia, neputinţa şi deznădejdea, epuizându-l printr-o solicitare extremă şi facându-l nefericit pentru restul vieţii.
Dar de ajuns cu teoria! Să trecem acum la fapte, adică la aplicarea ei la cazul Revistei-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu. Voi părăsi acum discursul analitic şi voi trece la stilul direct, adresându-mă fetelor şi băieţilor care dau tonul la O revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu.
Dragi prieteni de la O revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu,,
Mi-am adus aminte de voi recitind zilele trecute Cum am devenit huligan. Suntem în 1935. Aici, Sebastian (am scris cândva un text despre el, Sebastian, mon frere) răspunde atacurilor din presa vremii care urmaseră după apariţia, cu un an înainte, a romanului De două mii de ani. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi cum se sfârşeşte cartea: cu un capitol de Anexe, în care Sebastian îi trece în revistă pe semnatarii articolelor, îi enumăr pe câţiva dintre ei: Toma Vlădescu, Petre Chiricuţă, I. Ludo, G. Racoveanu, Nicolae Roşu...
Aţi reţinut, din lecturile dumneavoastră, vreunul din numele astea? Nici eu. Şi totuşi, oamenii ăştia îl scuipau pe Sebastian. Ştiţi de ce o făceau? De ce se simţeau îndreptăţiţi s-o facă? Numai pentru că erau contemporanii lui! Cum să nu-l scuipe dacă-l puteau întâlni pe stradă? Dar el, fiind aşezat deasupra şi călărind, aşa zicând, timpul, iar ei jos, cu picioarele mocirlite în cotidian, când îl scuipau, le cădea în cap. De-asta se spune că nu trebuie să scuipi niciodată în sus. Devii, fără abatere, victima propriului tău act.
Dar de ce se întâmpla aşa cu ei? Pentru că Toma Vlădescu, Petre Chiricuţă, I. Ludo, G. Racoveanu, Nicolae Roşu & Co. nu erau capabili să facă altceva. Atât puteau. Tot ce făceau în viaţă cei prezenţi în Anexele de la Cum am devenit huligan se rezuma la acest scuipat cotidian. Şi, alegându-şi ţinta în sus, păţeau ce spuneam. O să mă-ntrebaţi: Şi cum, mă rog, ar fi trebuit să facă? Că doar trebuiau şi ei să existe cumva! Păi, răspund, să fi produs şi ei ceva înainte să scuipe, dar altceva decât scuipături. Ceva, acolo, care să poată fi citit şi după ce larma contemporaneităţii s-ar fi stins. Ceva, un De două mii de ani, o Steaua jură nume, un Jurnal, ceva. Nu de alta, dar ca să poată, dacă le venea pofta să scuipe, s-o facă de la egal la egal. Ca-n jocurile băieţilor adolescenţi: aliniaţi frumos în spatele unei linii trase cu creta pe trotuar, să vadă care din ei scuipă mai departe. Ca să nu le mai cadă în cap.
Şi-având eu în minte povestea cu Sebastian, m-am gândit să vă spun şi vouă, dragi fete şi băieţi de la O revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu: înainte să scuipaţi în sus, cu garanţia că veţi primi totul înapoi, puneţi şi voi mâna şi scrieţi un Jurnal de la Păltiniş, o Despre limită sau vreo Uşă interzisă. Sau măcar puneţi mâna şi traduceţi un Sein und Zeit. Sau vreun dialog din Platon. Sau, dacă nu vă plac chestiile astea şi nici autorul, scrieţi nişte Parabolele lui lisus. Sau Despre îngeri sau măcar ceva, acolo, nişte Minima moralia. Sau traduceţi Plotin. Iar dacă, ocupaţi din adolescenţă cu scuipatul, n-aţi avut timp de greaca veche, măcar scrieţi ceva cam ca minunea asta de carte: Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertăţii. Sau Când Socrate nu are dreptate. Şi dacă nu vă plac nici astea, luaţi ca model Omul recent. Sau Ochii Bea- tricei. Sau Discernământul modernizării. Traduceţi teatrul lui Ionesco! Daţi-i o replică Infinitului dinăuntru! Iar voi, tovarăşe dragi de la O revista-din-stirpea-Săptămânii- lui-Barbu, scrieţi ceva în genul Intimităţii secolului 19. Sau poate un roman: Viaţa începe vineri.
Sau: Viitorul începe luni. Faceţi şi voi vreo hermeneutică fină a lui Caragiale ca în Lumea ca ziar, că doar aţi făcut Filologia...
Vedeţi câte opţiuni aveţi? E-atât de simplu! După ce veţi face unul sau altul din lucrurile astea, puteţi scuipa liniştiţi. Scuipatul vostru, îmblânzit de cultură, vă garantez, o să traverseze timpul. Până una-alta, tot scuipând în sus, riscaţi să albiţi.
Gabriel Liiceanu
Articol preluat din "ROMÂNIA. O IUBIRE DIN CARE SE POATE MURI", Editura Humanitas
Cumpara cartea "ROMÂNIA. O IUBIRE DIN CARE SE POATE MURI"
-
Comori de scriere religioasa in arhiva de la Radio Romania
Publicat in : Interviuri -
Pelerinaje la Manastirile din Romania
Publicat in : Pelerinaje
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.