REVERBERAŢII LITURGICE ALE DESTINULUI UMAN TRADIŢIONAL SAU DESPRE NEFIRESCUL ANTI-CRESTINISMULUIPOSTMODERN
CEI CE AVEM O ANUMITĂ vârsta ne amintim cu nostalgie de anii copilăriei. Şi, mai ales, daca am avut şansa să ne naştem într-o zonă cu tradiţii creştine puternice, nostalgia este cu atât mai mare.
Din momentul în care am realizat ce se întâmplă în jurul meu, observam că totul avea un ritm liturgic. Reperele erau Pastile şi Crăciunul, cu posturile ce le precedau. Iar Pastile şi Crăciunul ni-L puneau în faţă pe Hristos Domnul. Nu i-ar fi trecut cuiva prin minte ca în postul pregătitor al acestor sărbători să organizeze petreceri cu dans.
Jocul popular, care-şi avea spiritualitatea lui, se deschidea în a doua zi a sărbătorii, ca să nu adumbrească farmecul mistic al acesteia. Ba, chiar mai târziu, când balurile se constituiau într-un înaintemergător al discotecii de astăzi, respectau aceeaşi rânduială.
Privit cu ochiul curat al copilului, spaţiul înconjurător era o grădină minunată, o grădina a raiului în care ne-a aşezat Dumnezeu. „Câtă roadă, câtă rânduială şi frumuseţe, câtă mireasmă, câtă lumină şi podoabă, câtă umbră la nămiezi, revarsă aceasta grădină peste fiii noştri, peste sufletul nostru din neam în neam.”
In mijlocul spaţiului miraculos era biserica. Şi cred că toţi copiii cu suflet sănătos gândeau ca şi copilul Lucian Blaga: „Vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care mai târziu de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregii vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Imprejurarea era ca un tot, mai adânc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume... // Nu aveam mai mult de şapte ani. Eram vreo cinci băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă; stăm cerc, calui, în mijlocul uliţei pe înserate. Nu mai ştiu în ce legătură s-a întâmplat ca unul să arunce întrebarea: Cum o fi când eşti mort? Unul dintre noi a răspuns, ca iluminat: Mort trebuie să fie ca si viu. E aşa că nici nu ştii că eşti mort. Noi bunăoară stăm aici în cerc si vorbim, dar poate că suntem morţi, numai că nu ne dăm seama.”
Intreaga existenţă avea un sens. Sensul îl da învăţătura Domnului Hristos. Dumnezeu era prezent peste tot şi în mod special în Biserică. Acolo, în mod real, Hristos este prezent tainic în Sfânta Euharistie.
Am zis că totul avea un ritm liturgic. „Rusalii, Bobotează şi Postul către Paşti / Şi Maica Domnului în plină vară”, va spune inspirat Ioan Alexandru. Chipul Domnului Hristos era desluşit nu numai în icoana împărătească de pe iconostas, ci şi pe bobul de grâu.
Acest mod de a gândi şi de a trăi îl fixez în plină perioadă comunistă. Nu trebuie însă uitat faptul că părinţii noştri veneau cu o serioasă formare creştină din perioada interbelică. In faţa propagandei ateiste, oficiale, se făcea o împotrivire tăcută, dar reală.
Când s-a prăbuşit comunismul, pentru un timp, mi-am imaginat că euforia de moment se va concretiza într-o fervoare creştina serioasă şi durabilă. Dar lucrurile n-au stat aşa. Fluxul celor ce au inundat biserica a avut destul de repede un reflux. Unii au rămas dar, destul de mulţi, s-au reîntors Ia o viaţă creştină anemică şi lipsita de profunzime.
Din ce cauză s-a petrecut acest fenomen? Pe de o parte catehizarea făcută în perioada comunistă a fost insuficientă. Resursele spirituale primite de la părinţi s-au epuizat. Tinerii căsătoriţi după Revoluţie, părinţii actualilor adolescenţi, aveau o prea slabă pregătire creştină.
Pe de altă parte, vântul secularizării care a făcut multe spaţii creştine deşerte în societatea de consum, a început să sufle şi în România. Suflă peste toţi si-i influenţează mai ales pe cei cultivati. De aceea cred că este foarte sugestivă, în acest sens, o întrebare retorică pe e are o punea Octavian Goga: „Şi acum, iartă-mă şi nu te supăra pe mine, daca, fără a-ţi cere un răspuns, stau şi mă întreb, care este credinţa dumneatale, mult lăudat intelectual al naţiei mele ? // Când ai pornit de acolo din căsuţa de la ţară şi te-au dus la şcoală... mai ziceai «Tatăl nostru » seara şi visai cu iele şi pricolici. Duceai în suflet moştenirea din bătrâni: o candelă, care licărea în taină şi-ţi lumina drumul. Dar ţi s-a risipit moştenirea asta. S-a spulberat zi de zi şi s-a fărâmiţat în calea ta. // Şi fără să vreau, îmi vine în minte o problemă atât de mare şi atât de nebăgată în seamă a vremii noastre frământată de patimi mici: educaţia religioasă a cărturărimii noastre. // Nu găsiţi, că ar trebui făcut ceva pentru a ne salva tineretul, dându-i dascăli luminaţi, cari în şcolile secundare să-l înveţe credinţa lui Dumnezeu, şi preoţi cu guri de aur, cari să cuvinteze acolo în centrele studervţi- mii noastre universitare? Fiindcă, aşa cum suntem astăzi, noi nu ştim ce vrem şi nu ştim unde mergem.”
In perioada postdecembristă s-a reintrodus ora de religie în şcolile primare, în gimnazii şi-n licee. Două organizaţii de tineret, Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi si Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi, s-au angajat într-o misiune duhovnicească, care are drept scop apropierea tinerei generaţii de Dumnezeu şi de viaţa spirituală. S-ar părea că dezideratul lui Octavian Goga s-a realizat. Totuşi lucrurile nu stau chiar aşa.
N-am putea spune că aceste demersuri n-au dat nici un rezultat. Dar realizările sunt destul de mici in comparaţie cu aşteptările. F.ste adevărat că şi contramisiunea malefică se foloseşte din plin de toate mijloacele.
Dacă prin 1990 lucrarea antihristică era discreta, mai nou ea se desfăşoară pe faţă şi fără reţinere. Aşa se face că pe data de 10 martie 2005, în ziarul „Ziua”, puteam citi că „pericolul pe care Biserica majoritară îl reprezintă pentru caracterul secular al statului şi libertatea de conştiinţă a persoanei a atins un nivel fără precedent după 1989”" Prin ce e „periculoasă” Biserica? Prin faptul că în cartierele imense, în care nu erau biserici, prin construirea de biserici „a ajuns să afecteze spaţiul comunitar şi să pună în pericol exercitarea libertăţii de conştiinţa. Un alt „pericol” îl reprezintă „omniprezenţa Bisericii în instituţiile de stat... în instituţii precum sistemul penitenciar, armată, spitale” Şi, poate, cel mai mare „pericol” îl reprezintă prezenţa ei în şcoli: „Acolo unde B.O.R. nu poate intra direct în instituţia de învăţământ, ea construieşte în imediata apropiere a acesteia din urma.
In faţa unei astfel de atitudini, exprimată de către un intelectual, rămâi fără cuvinte. In primul rând pentru că lucrurile stau tocmai invers. După o lungă perioadă de îndoctrinare materialistă Biserica n-a fost în stare să facă foarte mult pentru a le oferi creştinilor posibilitatea unei vieţi spirituale normale. In marile oraşe mai există cartiere imense fără biserici. In al doilea rând, ne-ar onora o puternică misiune a clericilor în toate împrejurările vieţii şi-n toate instituţiile, aşa cum afirmă publicistul respectiv că ar fi, dar ea se desfăşoară destul de anemic.
Atitudini de genul acesta ne pun pe gânduri. Noi ştim că „Hristos este totul. Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu-L vezi pe Hristos în toate faptele şi gândurile tale, tu trăieşti fără Hristos” Chiar şi cei ce nu-L cunosc pe Hristos au mare nevoie de El. Spunea Giovani Papini, acest mare scriitor care s-a convertit de la marxism la creştinism, adresân- du-se lui Hristos: „Toţi au nevoie de Tine, chiar cei ce nu ştiu: cei ce nu ştiu mai amarnic ca cei ce ştiu. Flămândul îşi închipuie că umblă după pâine, dar îi este foame de Tine; însetatul crede că vrea să bea apă, dar îi este sete de Tine... Toţi te cheamă fără a şti că te strigă, dar strigătul lor e nespus mai sfâşietor decât al nostru”.
Care o fi pricina unor asemenea atitudini anti-creştine? Duhul and- hristic strecurat subtil în sufletele unor oameni? Un mimetism intelectual care cere ca „europenistul” să fie distanţat de o viaţă religioasă activă şi să considere toate religiile şi toate confesiunile la fel de bune? Aversiunea faţa de conflictul ce-a existat sute de ani în Apus între secular şi religios?
In spaţiul nostru acest conflict n-a fost prezent, totuşi, aflăm de la Nichifor Crainic că „fantoma conflictului trebuie agitată pentru a pregăti o generaţie străină de Hristos şi duşmănoasă faţă de Biserică. Nu e idee ostilă vânturată de gândirea autonomă occidentală care sa nu fi fost şi să nu fie reprodusă de condeile de la noi, forţând astfel un proces de descreştinare a păturii cărturăreşti şi o imagine cu totul falsa despre ortodoxie”.
Daca parlamentarii europeni n-au acceptat ca în Constituţia Uniunii sa se menţioneze faptul că Europa are rădăcini creştine, şi dacă Rocco Buttiglione n-a putut ocupa funcţia de comisar pentru Justiţie şi Afaceri Interne în Comisia Europeană pentru că dezaprobă homosexualitatea, de ce n-ar fi şi o seamă dintre „avangardiştii” noştri împotriva lui Hristos şi a Bisericii?
Lucrul acesta îl fac în numele unei culturi laice şi „eliberată” din chingile unei gândiri creştine. Din păcate această cultură, după afirmaţia Părintelui Rafail Noica, este o cultură „smintită”. „Cultura este orişice cultivăm. Şi cultivarea pământului este o cultură. Şi cultivarea păcatului este o cultură, smintită, dar cultură. Dumnezeu ne cheamă să cultivăm în noi cele ce sunt ale vieţii.”
VIITORUL CREŞTINISMULUI CONFORM DUHULUI PROFETIC AL BISERICII
Domnul Hristos ne spune că Biserica mei „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Vestea cea bună a mântuirii trebuie propovăduită tuturor neamurilor. „Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la coate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul” (Matei 24, 14). Inclusiv poporul lui Israel se va converti la creştinism. „Nu voiesc, fraţilor, spune Sfântul Pavel, ca voi să nu ştiţi taina aceasta, ca să nu vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi; că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor. Şi astfel întregul Israel se va mântui” (Romani 11, 25-26).
Se ştie că-n vremurile noastre, Biserica Catolică are misiuni în Asia şi-n Africa, la fel unele din Bisericile Protestante şi Neoprotestante. O mică misiune are în Africa şi-n Asia şi Biserica Ortodoxă Greacă. Pe continentul American, şi-n Europa Apuseană, comunităţile ortodoxe cresc, şi nu numai prin emigranţi, ci şi prin convertiri.
Am auzit un duhovnic entuziast de la Sfântul Munte spunând că Biserica Ortodoxă va ajunge din nou să slujească în Sfânta Sofia şi că mulţi musulmani se vor converti la creştinism.
In acelaşi timp trebuie să ţinem seamă că tot Mântuitorul spune: „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora va răci” (Matei 24, 12). Şi pune întrebarea retorică: „Dar Fiul Omului când va veni va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8).
Sfântul Apostol Pavel, referitor la vremurile din urmă, dă câteva detalii care se potrivesc foarte bine cu vremurile actuale: „Şi aceasta să ştiţi că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Timotei 1,5).
Acesta-i tabloul lumii în care trăim. Nu sunt mulţi atei. Dar sunt foarte mulţi indiferenţi, care trăiesc ca şi când Dumnezeu n-ar exista. Faţă de viaţa spirituală normală au o nepăsare dezarmantă şi ucigătoare. Plăcerile trupeşti, comoditatea pe care o oferă mijloacele lumii huzurului şi banii, cât mai mulţi bani, au devenit din nefericire un ideal şi pentru oamenii care se declară creştini.
Istoriei omenirii „Dumnezeu îi pune capăt când vrea, dar aceasta, se pare că atunci când continuarea ei nu ar mai avea într-adevăr un rost, chiar dacă multor oameni li s-ar părea dimpotrivă. Numai din viaţa lor de dincolo vor vedea şi ei că o continuare a istoriei ar ti fost inutila.
Părintele Rafail Noica spune ca vremea actuală „este a cernerii. Va trebui să pierdem pe mulţi din rândurile preoţilor şi din numărul credincioşilor. Aceasta în Apus s-a făcut, mai ales după război, îndeosebi din anii ’50 încoace; iar cei ce au rămas dintre aceştia sunt cei care acum recunosc, iubesc şi primesc, acolo, Ortodoxia”.
O aparentă acalmie, şi o viaţă creştină ameţită, nu ne pot face să devenim liniştiţi. Valori duhovniceşti seculare şi verificate, pentru multă lume, nu mai valorează nimic. Dar, în acelaşi timp, mai există încă oameni ai lui Dumnezeu, oameni ai rugăciunii, şi pentru ei Dumnezeu ţine lumea. Aşa că nici o atitudine panicardă şi pesimistă nu-i corectă.
Paisie Aghioritul, după ce trece în revistă neliniştile de natură spirituală care ne încearcă, ne dă următorul sfat: „Nu vă spun acestea ca să vă înfricoşaţi, ci ca să ştiţi unde ne aflăm. Pentru noi este o ocazie mare; greutăţile materiale sunt o prăznuire. Să fiţi cu Hristos, să trăiţi potrivit cu poruncile Lui şi să vă rugaţi, ca să aveţi puteri dumnezeieşti şi să puteţi înfrunta greutăţile. Lăsaţi patimile, ca să vină harul dumnezeiesc. Ceea ce va ajuta foarte mult este să intre înlăuntrul vostru neliniştea cea bună: unde ne aflăm, ce ne va aştepta, ca să luăm măsurile necesare şi să ne pregătim”
Fără să dau procente, spun un lucru care se cunoaşte: în Europa Apuseană numărul creştinilor practicanţi a scăzut. Fste adevărat că cei ce au rămas sunt conştienţi de credinţa lor şi-L mărturisesc pe Hristos, dar, sufleteşte, suferim pentru această descreştmare a unora. Biserici monumentale şi străvechi rămân fără utilitate, amintind de fervoarea creştină de odinioară.
Motivul acestei înstrăinări de Biserică, după Părintele Dumitru Popescu, stă în concepţia autonomă referitoare la creaţie care stăpâneşte în Apus. Omul se aşează el în centrul universului, în locul lui Dumnezeu, considerând că acesta se poate dezvolta prin el însuşi. Iar omul, în sensul acestei culturi autonome consideră că se poate manifesta plenar prin sine. „In realitate este vorba de o crudă amăgire, fiindcă, din momentul în care omul renunţă la Dumnezeu, considerând că se poate dezvolta prin propriile puteri, nu mai poate învinge pornirile pătimaşe din fiinţa lui şi le consideră ca şi normale şi fireşti, transformându-se în sclavul lor.” Concepţia teonomă răsăriteană îl vede prezent pe Dumnezeu peste tot, prin energiile sale necreate.
De fapt vântul secularizării bate peste întreaga lume. „Oamenii de astăzi, zice bătrânul Filotei, sunt neînfrânaţi. Cai fără frâu şi preoţi şi popor, se afundă în păcate. Nu se gândesc nici la moarte, nici la judecată, nici la răsplată, la nimic! Sunt interesaţi doar de bunuri, de trup, de plăceri şi de onoruri. Rari sunt cei ce au adevărate interese duhovniceşti, şi totuşi, pentru aceştia puţini Dumnezeu nu distruge lumea.”
Printre aceştia puţini, care nu privesc nepăsători la descreştinarea lumii, se află credincioşi simpli, dar şi intelectuali de marcă. Ei alcătuiesc mica turmă, căreia Mântuitorul îi spune: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia” (Luca 12, 32).
DESTINUL BISERICII SI AL CREŞTINISMULUI DIN PERSPECTIVA UNOR CERCETĂTORI LAICI
In diverse momente ale istoriei, mai ales atunci când ştiinţele pozitive nădăjduiau să facă lumină deplină în ce priveşte existenţa, se lansau pronosticuri sumbre pentru viaţa religioasă în general şi pentru creştinism în special. Insă când promovatorii respectivelor idei îşi dădeau seama că pronosticurile lor sunt sortite eşecului, dădeau înapoi. Adevăraţii intelectuali, în marea lor majoritate, erau şi credincioşi.
Onisifor Ghibu, de exemplu, tăcea la un moment dat o proorocie: „Capetele prea înfierbântate vor neapărat să vadă astăzi o contradicţie între materie şi spirit şi între ştiinţă şi religie. Dar eu cred că va veni vremea când materia şi spiritul, ştiinţa şi religia vor convieţui foarte bine şi i se va da lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu, iar Cezarului ce este a Cezarului.”
Sau, în zilele noastre, un reprezentant marcant al colegiului academic din Cluj-Napoca, Profesorul Andrei Marga, afirmă că „spre religie se îndreaptă încrederea şi aşteptările majorităţii oamenilor. Religia este reazem în epocile de schimbare profundă a condiţiilor vieţii oamenilor. Religia a rămas resursa de motivare pentru comportamente în situaţii dificile. In civilizaţia europeană, în care trăim, de la tradiţia iudeo-creştină se aşteaptă din nou soluţiile”
In ce priveşte religia majorităţii europenilor, creştinismul, spune că acesta „a rămas cel mai influent curent spiritual al lumii civilizate. Creştinismul şi-a regăsit cu mai mare profunzime, mai ales în ultimul secol, filiaţia originară şi a dobândit un nou potenţial de susţinere a culturii.” Cu toată apreciere pozitivă, Profesorul Andrei Marga dă şi nişte statistici îngrijorătoare. Dacă în Malta, România, Grecia, Irlanda, Polonia, peste 90% din populaţie face parte dintr-o comunitate religioasă, în Olanda doar 45%, în Cehia 34% şi-n Estonia 24%.
Au fost, şi sunt, intelectuali care cercetează fenomenul religios doar din punct de vedere sociologic, făcând abstracţie de dimensiunea spirituală a acestuia. Cu toate că Victor Kernbach recunoaşte că „în două milenii, Europa şi zonele influenţate cultural sau reorganizate de ea s-au hrănit direct ori indirect din Biblie, fie predicând-o, fie combătând-o, şi astfel cultura modernă a lumii c de neconceput în afara creştinismului”, totuşi îşi intitulează voluminoasa lucrare Biserica în involuţie.
Privind lucrurile doar din punct de vedere omenesc, abstracţie făcând de Dumnezeu, poţi să-i şi dai dreptate. „Rămâne de văzut, zice el, unde sunt şansele şi unde neşansele religiei, nu în sine, ci integrate în mişcarea spirituală a omenirii de la sfârşitul acestui mileniu (mileniul doi). Şi totuşi religia pierde teren prin neîncetata ei diviziune, dusă până la o puzderie de microreligii, care îşi concurează prozeliţii.”
Scoate apoi în evidenţă lucrarea negativă pe care o face mass-media în ce priveşte educaţia religioasă. „Mass-media devine, pentru educaţia religioasă, un obstacol care a ajuns să fie pentru populaţia mijlocie a planetei iluzia informaţiei absolute: mass-media scuteşte pe omul mediu de teroarea marilor întrebări... obţinându-i interesul faţă de întrebările existenţiale la orice altă scară decât scara socialului şi ludicului imediat.”
Am putea adăuga noi că şi Biserica s-ar putea folosi foarte bine de mass-media, pentru a face misiune, dar nu se prea foloseşte.
In sfârşit autorul, cu condescendenţă, îi dă religiei o şansă: „S-ar mai putea spune că una din şansele religiei de a se redresa în istorie ar fi revenirea la conceptul de stăvilire a laturii periculoase din nesăbuita aventură oglindită în criza ecologică, în criza ambientală, în criza de dispută, în criza aventurilor militare.”
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, el însuşi un mare ecologist, la festivităţile ce au avut loc în Bucureşti cu prilejul aniversării celor nouăzeci de ani ai Prea Fericitului Teoctist, deplângea starea de dezbinare din Biserica Creştină. Sublinia faptul cunoscut din rugăciunea Mântuitorului (Ioan 17, 21), că unitatea creştină ar da credibilitate mesajului evanghelic.
Unii dintre cărturarii contemporani, credincioşi şi cu nostalgia vremurilor apuse, veacului modern îi găsesc doar păcate şi patimi. Dreptate are însă Horia-Roman Patapievici, care afirmă că „nu modernitatea este rea, rea este transformarea ei într-un orizont lipsit de alternativă al vieţii noastre.”
Dă şi o soluţie: „Alternativa la neghiobia modernităţii nu mai poate fi, de îndată ce deja am apucat să devenim moderni, decât bunătatea modernităţii. Iar bunătatea modernităţii ţine de încadrarea mijloacelor puse la dispoziţie de ea prin scopuri şi idealuri caîc o depăşesc şi care îi vin din vechimea noastră cea mai adâncă. Care sunt aceste idealuri? Sunt idealurile de totdeauna ale vieţii pure şi simple: curăţenia sufletului, arsura păcatului, setea de aequanimitas, discernământul binelui şi discriminarea răului, deosebirea ticăloşiei de nobleţe şi preţuirea fără invidie a lucrurilor înalte, speranţa în viaţa de după moarte, ierarhia stărilor, gândurilor şi emoţiilor, viaţa în acord cu prezenţa vie a lui Dumnezeu, simplitatea vieţuirii fireşti.”
Adică, aş rezuma eu, alternativa este Hristos şi Creştinismul, Hristos care „ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13, 8).
+ ANDREI ANDREICUŢ
Viata liturgica si etos comunitar, Editura Mitropolia Olteniei
-
Crestinismul versus secularizare
Publicat in : Religie -
Crestinismul abia incepe. Aveti GPS?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.