Postul Mare este o perioadă de pocăinţă; iar pocăinţa este acea luptă împotriva patimilor şi poftelor păcătoase, luptă atât de grea pentru om, încât însuşi Domnul, Judecătorul luptei duhovniceşti, a asemuit-o purtării unei Cruci. Despre aceasta ni se aminteşte cu însufleţire chiar la mijlocul Marelui Post, în Duminica Sfintei Cruci. Aşa cum Domnul a purtat Crucea pentru mântuirea noastră, aşa trebuie ca fiecare dintre noi să „îşi poarte Crucea sa" (Matei 10, 38 şi 16, 24; Marcu 8, 34; Luca 9, 23), ca să dobândească mântuirea gătită nouă de Domnul.
Fără de Cruce, fără de luptă, este cu neputinţă mântuirea! Aceasta este ceea ce învaţă adevăratul creştinism. Invăţătura despre luptă, despre purtarea Crucii, răzbate ca un fir roşu de-a lungul întregii Sfinte Scripturi şi al întregii istorii a Bisericii; iar vieţile Sfinţilor care au bineplăcut lui Dumnezeu, atleţii duhovniceşti ai credinţei creştine, în chip lămurit dau mărturie despre aceasta. Marele Post este aşadar un exerciţiu de purtare a Crucii în viaţa aceasta, repetat an de an, o deprindere în lupta duhovnicească, de nedespărţit de întreaga viaţă a adevăratului creştin.
Insă acum, în al XX-lea veac al epocii creştine, s-au ivit „bărbaţi înţelepţi" - „neocreştini", după cum îşi zic unii dintre ei - care nu doresc să audă despre cele pomenite mai sus. Ei propovăduiesc un soi nou de neocreştinism dulceag, sentimental, trandafiriu, lipsit de orice trudă şi luptă, o imaginară dragoste pseudo-creştină, atotcuprinzătoare şi îndulcirea fără de oprelişti din toate plăcerile acestei trecătoare vieţi pământeşti. Ei ignoră cu desăvârşire nenumăratele pilde din Sfânta Scriptură care vorbesc cu tărie şi lămurit despre lupta duhovnicească, despre urmarea Mântuitorului Hristos întru răstignirea faţă de lume, despre multele necazuri care îl aşteaptă pe creştin în viaţa aceasta, începând cu cuvintele pe care însuşi Mântuitorul Hristos le-a adresat ucenicilor Săi la Cina cea de Taină: „în lume necaz veţi avea" (Ioan 16,33). Iar aceasta se întâmplă aşa pentru că, aşa cum însuşi Domnul ne-a grăit, creştinii adevăraţi „nu sunt din lume" (Ioan 15,19), de vreme ce „lumea toată întru cel viclean zace" (1 Ioan 15, 19). De aceea creştinii nu trebuie să iubească lumea aceasta şi „cele din lume" (1 Ioan 2,15); „prieteşugul lumii vrajbă lui Dumnezeu este" şi „oricine va vrea să fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se face" (lacov 4,4).
Intr-un anume fel, aceşti „înţelepţi" moderni nu reuşesc să vadă că nicăieri Cuvântul lui Dumnezeu nu făgăduieşte creştinilor în chip hotărât mulţumire duhovnicească deplină şi fericire cerească în aceasta viaţă pământească, ci dimpotrivă, întăreşte faptul că: viaţa pe pământ se va îndepărta tot mai mult de Legea lui Dumnezeu; că în privinţa moralităţii, oamenii voi cădea tot mai jos (vezi 2 Timotei 3, 1-5); că „toţi care voiesc cu bună-cinstire a vieţui întru Hristos Iisus vor fi prigoniţi. Iar oamenii cei vicleni şi fermecători vor procopsi spre mai rău, înşelând şi înşelându-se" (2 Timotei 3, 12-13); şi că în cele din urmă „pământul şi lucrurile cele din el vor arde de istov" (2 Petru 3,10).
Insă atunci se vor arăta „ceruri noi şi pământ nou, întru care locuieşte dreptatea" (2 Petru 3,13) - un minunat „Ierusalim nou, pogorându-se de la Dumnezeu din Cer" (Apocalipsa 21, 2), care i-a fost arătat lui Ioan, Văzătorul Tainelor, în vremea descoperirii care i s-a dat. Toate acestea nu sunt pe placul „neocreştinilor".
Ei doresc plinătatea fericirii aici în lumea aceasta, împovărată de mulţimea ei de păcate şi fărădelegi; şi aşteaptă cu nerăbdare această fericire. Ei socotesc că una dintre cele mai sigure căi de a o dobândi este „mişcarea ecumenică", unirea tuturor popoarelor într-o singură „biserică" nouă, care va cuprinde nu doar romano-catolici şi protestanţi, ci şi evrei, musulmani şi păgâni, fiecare păstrându-şi propriile convingeri şi greşeli. Această imaginară dragoste „creştină", propovăduită în numele fericirii viitoare a oamenilor pe
pământ, nu poate decât să calce în picioare Adevărul.
Nimicirea acestui pământ cu tot ce se află pe el, deşi lămurit a fost înainte-vestită de Cuvântul lui Dumnezeu, este socotită de ei ca fiind ceva atât de groaznic încât nu poate fi înfăţişat, ca şi cum ar fi ceva ce nu ţine de atotputernicia lui Dumnezeu şi aparent este ceva de nedorit. Ei recunosc cu şovăielnicie că pământul va fi nimicit (căci cum poate cineva să nu accepte ceva proorocit în Sfânta Scriptură?), însă cu condiţia ca acest lucru să se întâmple în viitorul foarte, foarte îndepărtat, învăluit în ceţuri; nu veacuri, ci
milioane de ani de acum înainte.
Care este pricina acestei credinţe a lor? S-ar putea spune: pentru că sunt slabi în credinţă, sau le lipseşte cu totul credinţa în învierea morţilor şi în viaţa veacului ce va să fie. Pentru ei, totul este în viaţa aceasta pământească, iar când aceasta li se sfârşeşte, totul se termină.
In câteva puncte ale sale - mai ales privitor la aşteptarea unei vieţi fericite în această lume - un astfel de cadru de gândire se aseamănă mult cu erezia larg răspândită a primelor secole ale creştinismului, numită hiliasm. Aceasta este aşteptarea unei domnii de o mie de ani a lui Hristos pe pământ; din această pricină, manifestarea modernă a acestei erezii poate fi numită neohiliasm.
Trebuie să fim conştienţi şi să luăm aminte că hiliasmul a fost osândit de Sinodul al II-lea Ecumenic din anul 381; aşadar, a crede în el acum, în veacul al XX-lea, chiar şi în parte, este cu totul de neiertat. în plus, acest neohiliasm contemporan este mult mai rău decât vechea erezie hiliastă, prin aceea că la temelia sa stă fără îndoială necredinţa în viaţa veacului ce va să vină... şi dorinţa pătimaşă de a dobândi fericire aici pe pământ, folosind toate înlesnirile şi izbânzile progresului material al vremurilor noastre. Această învăţătură mincinoasă pricinuieşte un rău cumplit, adormind trezvia sufletească a credincioşilor şi insinuând că sfârşitul lumii este foarte departe (de va fi cumva vreun sfârşit), şi deci nu e neapărată nevoie să privegheze şi să se roage - lucru la care Mântuitorul Hristos i-a chemat mereu pe cei care L-au urmat (cf. Matei 26,41) -, de vreme ce totul în lume merge din ce în ce mai bine, progresul spiritual ţinând pasul cu progresul material. Iar fenomenele groaznice pe care le observăm în prezent sunt toate vremelnice; toate s-au mai întâmplat şi înainte, iar în cele din urmă vor trece şi vor fi înlocuite de o înflorire nemaipomenită a creştinismului, în care, desigur, ecumeniştii vor ocupa locurile de frunte şi cele mai de cinste.
Astfel, totul este perfect! Nu mai e de trebuinţă să îţi dai osteneală cu tine însuţi şi nu se mai cere nici un fel de luptă duhovnicească; posturile pot fi desfiinţate. Totul se va îmbunătăţi de la sine, până când, în cele din urmă, împărăţia lui Dumnezeu va fi instaurată pe pământ întru mulţumirea şi fericirea pământească universală.
Fraţilor! Nu este oare limpede unde se găseşte rădăcina ultimă a acestei învăţături mincinoase şi ispititoare? Cine le sugerează creştinilor de astăzi aceste gânduri cu scopul de a prăpăstui întreaga creştinătate?
Ca de o boală molipsitoare, ca de foc trebuie să ne temem de acest neohiliasm care este profund potrivnic învăţăturii Cuvântului lui Dumnezeu, învăţăturii Sfinţilor Părinţi
şi tuturor învăţăturilor vechi de veacuri ale Sfintei noastre Biserici, prin care mulţime nenumărată de drepţi au fost mântuiţi.
Fără luptă duhovnicească nu este şi nu poate fi creştinism adevărat! De aceea, calea noastră nu se întâlneşte cu nici una dintre mişcările moderne, nici cu ecumenismul, nici cu neohiliasmul.
Credinţa noastră este credinţa sfinţilor asceţi,credinţa apostolică, credinţa Părinţilor, Credinţa Ortodoxă care a făcut statornică întreaga lume. Acestei şi numai acestei credinţe îi vom fi următori în aceste zile covârşite de răutate, în care trăim astăzi. Amin.
Fragment din cartea "Apostazia si Antihristul dupa invatatura Sfintilor Parinti", Editura Sophia
Cumpara cartea "Apostazia si Antihristul dupa invatatura Sfintilor Parinti"
Nota:
Cele ce urmează au fost cuprinse aici, întrucât se referă la atitudinea cu adevărat creştină pe care se cuvine să o avem faţă de viaţa duhovnicească şi viitorul lumii, în opoziţie cu ideile şi aşteptările smintite care se regăsesc în societatea de azi. In plus, dau mărturie despre râvna pastorală şi perspectiva patristică a Arhiepiscopului Averchie.
Traducerea s-a făcut după The Apocalypse in the Teachings of Ancient Christianity - an Orthodox Commentary by Archbishop Averky Taushev, Frăţia Sfântului Gherman din Alaska, Platina, ediţia a Il-a, 1995, pp. 285-289.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.