Despre pacatul impotriva Duhului Sfant

 

Mantuitorul nostru Iisus Hristos rosteste aceasta sentinta grava: "Orice pacat, orice hulire se va ierta oamenilor, dar hulirea impotriva Duhului Sfant nu se va ierta. Celui care va zice cuvant impotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar celui care va zice impotriva Duhului Sfant, nu i se va ierta lui nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie" (Matei: 12, 31-32).

Constiinta noastra se vede confruntata, prin acest cuvant divin, cu o intrebare tulburatoare: in ce consta acest pacat impotriva Duhului, impo­triva Duhului Sfant, care nu va fi iertat nici in veacul de acum si nici in cel viitor?

In fata unei asemenea marturii divine, noi credem ca trebuie sa ne intre­bam, mai intai, ce inseamna iertarea in intelesul ei cel mai adanc. Cu certitu­dine, in intelesul evanghelic al cuvintelor Mantuitorului, iertarea nu este un simplu act juridic sau gratial, o decizie in virtutea careia vinovatia mea nu-mi mai este imputata, dar ma lasa in aceeasi stare decazuta de mai inainte.

In sensul divin, iertarea inseamna vindecare. Cand patru barbati il aduc pe un paralitic la Iisus Hristos, Domnul ii zice: "fiule, iertate iti sunt pacatel tale". Atunci, precum ne incredinteaza Sfanta Evanghelie, unii car­turari de fata cugetau in inimile lor: "Pentru ce vorbeste Acesta astfel? El huleste. Cine poate sa ierte pacatele, fara numai unul Dumnezeu. Si indata cunoscand Iisus cu Duhul Lui, ca asa cugetau ei in sine, le-a zis: de ce cu­getati acestea in inimile voastre? Ce este mai usor a zice slabanogului: iertate iti sunt pacatele sau a zice: scoala-te, ia-ti patul tau si umbla! Dar ca sa stiti ca putere are Fiul Omului a ierta pacatele pe pamant, a zis slabanogu­lui; zic tie: scoala, ia-ti patul tau si mergi la casa ta. Si slabanogul - s-a sculat indata" (Marcu: 2, 3-12). - Rezulta de aici limpede ca iertarea in duhul adanc si deplin al Evangheliei inseamna vindecare.

Dar, inteleasa intr-o asemenea plinatate, ca vindecare spirituala si fizica a firii noastre, faptul iertarii aduce cu sine o alta intrebare: este ea posibila fara noi, fara vointa si participarea noastra la darul harului dumnezeiesc?

Iertarea sa ramana atunci doar o sentinta abolita, operand asupra omului nu­mai in plan exterior, in timp ce inlauntru morbul pacatului sa-l mistuie in continuare? In nici un chip nu poate fi vorba de o asemenea vindecare in duhul Evangheliei, si deci in realitatea adevarata si vie a vietii. Dovada sta faptul ca aplicata astfel la suprafata, in plan social indicele delicventei si su­ferintei umane a crescut. De aceea, in Hristos iertarea inseamna vindecare, dar cu participarea omului, a pacatosului, a bolnavului. Ea nu se poate nicidecum implini fara conlucrarea noastra cu harul dumnezeiesc. Se savar­seste numai in "sinergie", adica printr-o impreuna lucrare la vindecarea noastra - pentru ca "impreuna - lucratori cu Dumnezeu suntem" (I Cor. 3, 9). In acest sens Mantuitorul, pe un alt slabanog il intreba: "Voiesti sa te faci sanatos?" (Ioan 5, 6). Numai astfel iertarea este o reala vindecare. Si inca nu definitiva cat timp suntem in lumea aceasta, pana nu am ajuns la "neschimbarea" in bine. Mantuitorul ii atrage atentia slabanogului de la Betezda: "sa nu mai pacatuiesti, sa nu-ti fie ceva mai rau" (Ioan 5, 14).

Revenind si mergand pe firul acestei gandiri, la semnificatia sentintei dumnezeiesti privind iertarea, sa mai observam ca Domnul spune mai intai: "Celui care zice cuvant impotriva Fiului Omului i se va ierta lui" - Intr-a­devar, fundamental, nici nu poate fi altfel. Fiul Omului, cum se numeste pe sine Mantuitorul, deci Fiul lui Dumnezeu care s-a facut si Fiul Omului, este intruparea iubirii si iertarii fara de hotar. Inainte de a ne porunci noua "sa iubim pe vrajmasii nostri", El i-a iubit mai intai. Cu iubirea Lui divina iarta pe prigonitori de la inaltimea crucii, precum iarta si pe cei ce, in minciuna, "isi prigonesc" semenii, in timp ce pe "prigoniti ii fericeste" (Matei 5, 11). Harul iertarii se revarsa din oceanul iubirii vindecatoare si eliberatoare. Pen­tru aceea a venit Fiul lui Dumnezeu in lume, pentru a ne vindeca prin iu­birea divina absoluta, prin Jertfa Crucii. De aceea pe Cruce El se jertfeste iertand, si alege crucea, precum observa Sf. Atanasie Cel Mare, pentru a muri cu "bratele intinse", deci imbratisand lumea.

Dar atunci, mantuirea ca iertare si vindecare, ca restaurare a firii, repe­tam, este un act care cere conlucrare pentru a se implini, un dialog intre Dumnezeu si faptura sa. Eu te iert, zice Hristos, dar daca tu insuti nu te ierti, daca tu nu vrei sa primesti harul, daca tu nu vrei sa intri in dialog, sa raspunzi, sa te deschizi, inseamna ca tu nu vrei iertarea, vindecarea. Raul pe care tu Mi-l faci mie, Eu ti-l iert, aceasta depinde de Mine, vrea sa ne spuna Mantuitorul. Dar raul pe care ti-l faci tu tie insuti si care lucreaza din tine si in tine cine ti-l va putea ierta fara propria ta vointa, fara constiinta si li­bertatea ta? Este de crezut ca aceasta sentinta a Mantuitorului: "Celui care va zice cuvant impotriva Fiului Omului se va ierta lui" Domnul o adresa si lui Iuda, mai ales lui. Ii prevenea si pacatul si posibilitatea iertarii. - Iuda, cuvantul dat Sinedriului prin care M-ai tradat ti-l iert. Eu sunt iubire si numai iubire. Tu insa vrei sa te ierti pe tine insuti? Vrei sa raspunzi direct, personal, iubirii Mele, fata in fata cu Mine? - Iuda, si dupa tradare a stat de vorba numai cu Sinedriul: "Am gresit vazand sange nevinovat" (Mat. 27, 4). N-a venit in fata Iubirii, nu s-a rugat si nu s-a impartasit din Harul Iu­birii. "Un frate a zis lui Avva Antonie: Roaga-te pentru mine! Zis-a lui batranul: Nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, daca tu insuti nu te vei sili si nu te vei ruga lui Dumnezeu" (Patericul, Ed. Sf. Episcopii a Ramnicu­lui, 1930, pag. 10).

Nimeni nu se mantuieste fara voia lui. Omul e spirit si libertate; nu e supus unor legi implacabile ca celelalte regnuri care-si urmeaza cursul, randuiala, potrivit Cuvantului: "Hotar ai pus peste care nu vor trece" (Ps. 103, 10). Omul e liber sa zica "nu" chiar Ziditorului si sa cada; dar si sa se ridice si chiar sa se depaseasca. Insa nu se ridica singur. Libertatea nu e un "cadou fatal" cum se spune. Libertatea e dar divin si se implineste in spiritul luminat Har, in "Duhul Adevarului". - Prin "Duhul Sfant tot sufletul viaza". Prin Duhul Sfant" se revarsa iubirea lui Dumnezeu in inimile noastre" (Rom. 5, 5); "manati de Duhul lui Dumnezeu devenim fii ai lui Dumnezeu" (Rom. 8, 14). In ultima adancime in duhul nostru, Duhul Sfant isi face salas zidind cu voia noastra Chipul lui Hristos, vocatia noastra de "fii ai lui Dumne­zeu". Asa a fost randuit dintru inceput.

In acest sens in cartea Facerii se precizeaza ca Dumnezeu a zis: "Sa fa­cem dupa chipul si asemanarea Noastra ... si a facut Dumnezeu pe om; dupa Chipul lui Dumnezeu l-a facut... Atunci, luand Dumnezeu tarana din pa­mant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul suflet viu (Gen. 1, 26, 27; 2, 7). Suflet viu, adica in suflarea de viata pe care a primit-o, i s-a daruit "chipul divin" al Fiului prin Harul Sfantului Duh. Iar aceasta suflare de viata datatoare a Sfantului Duh va fi reinnoita intr-un chip desavarsit de Hristos in ziua invierii Sale, atunci cand a suflat peste ucenicii Sai si a spus: "Luati Duh Sfant" (Ioan 20, 22). De aceea, Sf. Chiril al Alexandriei va spune ca: "noi nu avem numai har, ci pe Duhul, Sfant insusi, care a ramas in noi".

Faptul ca omul primeste har divin in insusi actul creatiei sale arata, dezvaluie, conditia noastra divin-umana, harica programata dintru incepu­turi, in Pateric citim despre Avva Pamvo: "Dupa cum Moise a primit icoana de slava a lui Adam, cand chipul lui era slavit, la fel Avva Pamvo stralucea ca o lumina si se infatisa asemeni unui imparat asezat pe tronul sau" (Rm. Valcea 1930, pag. 193).

Adam a fost partas luminii divine, creat ca persoana "dupa chipul" Per­soanelor divine si inzestrat cu duh prin harul Duhului Sfant ca fiinta spiri­tuala. Harul divin este constitutiv conditiei umane. Prezenta Duhului Sfant in noi este garantia naturii noastre umane harice, a salvarii "chipului" lui Dumnezeu in noi si credinta noastra intr-o nesfarsita "asemanare" cu Dum­nezeu in Duhul Sfant. Consecinta acestui act a fost caderea din imparatia spiritului, din "sufletul viu", iluminat de har, pana la nivelul senzualitatii pervertite, a stapanirii trupului asupra spiritului; dominare a simturilor asupra sensurilor rationale, inlocuind imbracamintea de har cu "imbracamintea de piele" (Fac. 3, 21). Dupa cuvantul expresiv al Sf. Grigorie Palama, Adam a "emigrat" din gradina Raiului, din viata in Duhul Sfant, intr-o "tara stra­ina" a domniei sarpelui si a patimilor trupesti "in latura si in umbra mor­tii" (Mat. 4, 16). Alunecand in aceasta neascultare tragica si de permanent "progres" negativ al caderii, omul a luat cunostinta de condamnarea divina: "Dumnezeu a zis: "Nu va ramane Duhul Meu pururea in oamenii acestia, pentru ca sunt numai trup ..." (Fac. 6, 3).

Dar caderea lui Adam nu este iremediabila; pacatul lui isi are originea, ca printr-o molipsire, in revolta unei parti a duhurilor ingeresti. Lucifer e cel care a inceput si a infaptuit pacatul impotriva Duhului Sfant, asumandu-si prin trufie si ura o cadere abisala. Mantuitorul ne reveleaza: "Au va­zut pe satana ca un fulger cazand din cer" (Luca 10, 18).

Adam insa este constient de caderea sa. Intaiul semn a fost ca "atunci li s-a deschis ochii la amandoi si au cunoscut ca erau goi... s-au temut, s-au ascuns de fata Domnului..." (Fac. 3, 7-8). Constiinta caderii este vie de la inceput si Pronia Divina este mereu in sinergie cu nevoia de mantuire a omului. "Duhul Sfant a coborat asupra tuturor celor drepti si a profetilor - spune Sf. Chiril al Ierusalimului - asupra lui Enos, Enoch, Noe si a altora, asupra lui Avraam, Isaac si Iacob. Asa buna oara Faraon a inteles ca Iosif este locuit de Duhul lui Dumnezeu" (Cateheza 16, 22). Si intr-o rugaciune a Tainei Sfantului Botez Biserica invata ca Dumnezeu a umplut de Duh Sfant pe cei care erau in Lege iar pe cei ce sunt in Har ii face desavarsiti" (Aghiazmatar, Ed. 1992, pag. 35). Acesta este si sensul rugaciunii lui David "Duhul Tau cel Sfant nu-l lua de la mine" (Ps. 50, 12), pentru care si striga: "Unde ma voi duce de la Duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi" (Ps. 138, 7). Adevarata natura umana nu-si poate dobandi plinatatea decat in Har, in Duhul Sfant, dar, se intelege, dupa Chipul Plenitudinii care se reveleaza in Hristos. Pentru Hristos Isaia rosteste profetic: "Duhul Domnului este peste mine, ca Domnul m-a uns sa binecuvantez saracilor, m-a trimis sa vindec pe cei cu inima zdrobita, sa propovaduiesc celor robiti slobozire si celor prinsi in razboi libertate. Sa dau de stire un an de milostivire a Dommilui" (Is. 61, 1-2).

Iisus Hristos, Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu facut trup de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria este, deodata, revelatie a Treimii si revelatie a omului in plenitudinea sa; revelatia omului in conditia sa desavarsita, divin-umana. In El, Edenul devine imparatia lui Dumnezeu si invingand intreita ispita a diavolului prin care Adam a fost supus lui, Hristos il izgoneste si spune: "Iar daca Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iata a ajuns la voi imparatia lui Dumnezeu" (Mt. 12, 28). Hristos in Duhul Sfant elibe­reaza lumea de lucrarile raului. Alungand demonii, vrajmasii Duhului Sfant, El vindeca toata boala omeneasca, domoleste fortele naturii, smulge uneori mortii victimile sale, ca o anticipare a propriei Sale invieri. In aceasta exis­tenta desavarsita "Iisus s-a bucurat in Duhul Sfant si a zis: Te slavesc pe Tine Parinte Doamne al cerului si al pamantului, ca ai ascuns acestea celor intelepti si de cei priceputi si le-ai descoperit pruncilor" (Luca 10, 21). Prun­cilor, deci celor neprihaniti, celor cu inimi curate. Unora ca acestia Hris­tos le decopera Dumnezeirea Sa si nu altfel decat in Duhul Sfant, precum si noi descoperim si contemplam Dumnezeirea lui Hristos tot in Duhul Sfant pentru ca nimeni nu poate sa zica: Domn este Iisus - decat in Duhul Sfant" (I Cor. 12, 3). Cand Petru a marturisit "Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumne­zeu Celui viu"; Iisus raspunzand, i-a zis: "Fericit esti Simon, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu, Cel din ceruri (Mt. 16, 16-17). Aceasta descoperire a Tatalui s-a facut tot in Duhul Sfant.

Asa putem intelege, odata mai mult, caracterul tragic al pacatului impotriva Duhului Sfant, dramatismul acelor farisei care au ajuns sa spuna despre Hristos: "Acesta nu scoate pe demoni decat cu Beelzebul capetenia demonilor" (Mt. 12, 24). Sf. Vasile cel Mare stigmatizeaza acest pacat expli­cand: "Cel care atribuie raului lucrarile si roadele Sf. Duh, acela blestema pe Sf. Duh". Unor asemenea suflete nefericite Iisus le rosteste cu o nemargi­nita mahnire, aceste cuvinte: "celui care va zice cuvant impotriva Duhului Sfant, nu i se va ierta lui, nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie" (Mt. 12, 32).

Sf. Ioan Hrisostom explica in felul urmator: "Evreii nu cunosteau inca pe Hristos, in timp ce despre Duhul Sfant aveau o intensa cunoastere: El este Cel care a inspirat profetilor proorociile lor. Astfel incat gandul lui Iisus s-ar putea interpreta: voi nu ma cunoasteti, eu accept; dar cum sa nu recunoasteti ca alungarea demonilor, vindecarea bolilor este lucrarea Duhu­lui Sfant? Astfel voi nu pacatuiti numai impotriva Mea; pacatuiti impotriva Sfantului Duh; si iata de ce veti fi pedepsiti necrutator in aceasta viata ca si in cea viitoare" (Homelie XLI Sur Saint Matthieu; ed. Bareille, Paris 1868, Tom. XV, pag. 247). - O asemenea distorsiune a spiritului este inspaiman­tatoare; cu mult mai grava decat inversiunea respinsa de Isaia; "Vai de cei ce zic raului bine si binelui rau" (5, 2), deoarece ura, vrajmasia sunt in­dreptate direct catre Hristos care era prezent. Si pastrand in memoria sacra actele dumnezeiesti, evident implinite in Duhul Sfant, dar investind pe diavol cu atributul de autor al acestor fapte, o asemenea stare transfera in realitate vocatia asemanarii cu Dumnezeu in asemanarea cu Lucifer, incepatorul paca­tului si implicit a pacatului impotriva Duhului Sfant.

Insa, acest pacat nu este numai impotriva Duhului Sfant ci, de asemeni impotriva omului. Mantuitorul spune: "Cel care va zice cuvant impotriva Duhului Sfant, aceluia nu i se va ierta nici in veacul acesta nici in cel ce va sa fie". Cat timp ramane, aceasta blasfemie, si, fara pocainta se face ca o rana incurabia in sufletul omului. Orice pacat provoaca o rana in existenta. Pacatul este o boala a spiritului, observa Sfnitii Parinti. Pacatul este impo­triva naturii, este "anti-natura".

Numai "prin Hristos, in Duhul Sfant noi suntem definitiv intemeiati" (I Cor. 3, 11) in natura noastra proprie, "Divino-Umanitatea Sa ne instituie si pe noi in constitutia noastra harica, divin-umana. Coborarea Sfantului Duh actualizeaza neincetat in Sfintele Taine ale Bisericii - Botezul, Mirungerea, Euharistia si el - intemeiaza pe fiecare crestin in Har. Duhul lui Dumnezeu se uneste cu duhul nostru, asa fel incat cel ce ajunge la masura sfinteniei "in loc de suflet el are pe Duhul Sfant", dupa cuvantul lui Petru Damaschin (Filocalia, trad. rom. de Pr. prof. D. Staniloae, VI, pag. 239). Prin Duhul Sfant devenim si noi duh. El rasadeste in noi darurile Sale: "in­telepciunea si intelegerea, sfatul si taria, cunostinta si buna credinta, temerea de Dumnezeu (Isaia 11, 2, 3) si face sa odrasleasca in noi roadele: "dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta, blan­detea, infranarea, curatia" (Gal. 5, 22-23). El se face deplin pentru noi - "hrana, vesmant stralucitor care izgoneste demonii, lumina fara amurg, soare fara apus" (Sf. Simeon Noul Teolog). Toate aceste bunuri, constituie, in chip real, fiinta noastra si existenta noastra in adevarul si frumusetea ei negraita si desigur identitatea si libertatea (II Cor. 3, 17). Asa ii putem noi intelege pe Sfinti. In acest sens Sf. Serafim de Sarov marturisea: "Scopul vietii cres­tine este dobandirea Duhului Sfant". Sfintii, viata lor - expresia cea mai inalta a conditiei umane - sunt marturii si dovezi ale lucrarii Duhului Sfant. Atunci intelegem ca, din realitatea prezentei Harului in noi pacatul impo­triva Sfantului Duh este pacatul impotriva noastra, a propriei noastre na­turi, a vocatiei noastre, impotriva identitatii si implinirii noastre in fata lui Dumnezeu si a creatiei. Si, este cea mai grava maladie a existentei umane.

Din aceasta ratiune, in traditia Bisericii acest pacat este raportat la cele trei virtuti teologice: credinta, nadejdea, dragostea. Astfel, e pacatul lepa­darii de Dumnezeu prin apostazie, ateism care duce la o agonie a propriului nostru statut; e pacatul deznadejdii care merge pana la sinucidere - cazul lui Iuda find exemplul cel mai tragic. In sfarsit e pacatul care imbolnaveste iubirea prin orgoliu, adorare de sine si ne demonizeaza. Sf. Ioan Scararul se­sizeaza adanc si tulburator: "Cel mandru nu va avea nevoie de demon, caci el insusi este demon si vrajmas ce se razboieste cu sine" (Filocalia, trad. rom. de Pr. Prof. D. Staniloae, vol. IX, pg. 284).

Dar oare aceasta boala, tragedie umana, nu se manifesta ea in unele fenomene grave ale lumii moderne si contemporane? Mai mult, chiar inca­sand cu epoca Renasterii? Se stie ca tendintele fundamentale care au carac­terizat aceasta epoca au fost: I. O aspiratie impatimita a omului pentru ma­rirea propriului "eu" constituindu-se in ceea ce s-a numit autonomia gandi­rii, a ratiunii umane care a devenit mai tarziu, la Kant "autonomie a voin­tei", de unde decurg autonomia sociala, politica, etc.... II. O cautare pasionanta a unui nou continut spiritual al vietii. Avand ca punct de plecare reactia individului din Renastere impotriva ideii de autoritate spirituala reprezentata de Revelatia supranaturala si Biserica, acest alt "continut spiri­tual" a fost cautat si gasit in redescoperirea Antichitatii clasice. Mai precis, Antichitatea pagana in diferitele ei manifestari: conceptia despre viata, filosofie, literatura, poezie, pictura, arhitectura, istoriografie, lingvistica. Pasiu­nea pentru Antichitate a fost atat de frenetica incat ii lipsea putin pana sa considere, cum afirma Paulsen" lumea zeilor pagani ca singura demna sa fie adorata". Natura, cunoasetrea si dominarea ei, adevarul, frumusetea, plina­tatea, libertatea - toate au fost integrate ideii de veritabil umanism.

Reluand sintagma sofistului Protagoras (sec. V a. Hr.) "omul e masura tutu­ror lucrurilor", pe care Leonardo da Vinci o va traduce prin formula: "omul - modelul universului", Renasterea "descopera" omul autentic intr-o lume in care Diogene, cinicul contemporan acelei lumi, mergea in plina zi cu lam­pa lui aprinsa prin inima orasului rostind: "caut omul"; si nu-l putea gasi. Dar aflau Renascentistii "omul" in lumea pagana antica, la 1400 de ani dupa ce venise in lume Dumnezeu - omul Iisus Hristos. Desi anumiti intelectuali bizantini, cum au fost spre pilda, Gemistos Plethon, Bessarion, au avut con­tributii la ideile Renasterii, un asemenea fenomen istoric nu s-a petrecut in Orientul Ortodox. Si nu am avut nimic de pierdut. Cum remarca Paul Lemerle, "in Bizant, prin Revelatie, omul era ridicat peste pamant dupa chipul "Hristosului inaltarii" (transportat in afara realului), dar in "Duhul Sfant" (Le premier humanisme byzantin, Paris 1980, pg. 306).

Consecintele unui asemenea umanism pagan nu s-au lasat asteptate. Reforma protestanta a exacerbat individualismul, zamislind alte Confesiuni si o multtiudine de grupari si denumiri neoprotestante. Spre sfarsitul secolului XVI si pe parcursul secolelor urmatoare, prin deism, a fost elaborata o "religie filozofica si naturala" indeosebi in Anglia si in Franta, unde a fost refuzata Revelatia supranaturala si interventia lui Dumnezeu in istorie prin intrupare. In Franta se cultiva intens cultul ratiunii", al ratiunii dupa chipul omului, nu dupa Chipul Logosului divin. Revolutia de la 1789 va consacra in 1792 pe Altarul Principal al Catedralei Notre Dame drept "Zeita a ratiunii pe o cantareata pariziana Maillard. Secolul XIX e dominat de pozitivism. Toate asemenea conceptii, pe intreg acest parcurs, considerate umaniste si cultivand mai mult sau mai putin deschis materialismul si ateismul, vor sfarsi in tota-litarismele secolului XX, cel mai inuman si cel mai sangeros veac din in­treaga istorie a omenirii. O analiza cat de succinta a tuturor structurilor si umanismelor atee pun in lumina tocmai aceste forme extrase ale "pacatului impotriva Sfantului Duh".

Forme prin care in locul lui Dumnezeu a fost postulata natura; in locul spiritului, existenta a fost fundamentata pe mate­rie; in locul credintei si a Revelatiei s-au impus ideologiile; in locul afir­marii persoanei creatoare de valori s-a ajuns la domnia maselor care anihi­leaza persoana si initiativa creatoare; in locul iubirii a fost legitimata lupta de clasa si ura. in unele tari comuniste s-a vorbit de "ura sfanta". In locul lui Dumnezeu - Omul s-a instalat, in cele din urma dictatorul - omul-zeu fara Dumnezeu. O privire mai profunda gaseste aici relatia indisolubila intre ateism si dictatura. Cum poate domina cineva spiritele individualiste, dominate de o trufie luciferica, daca nu impunand prin forta, dictatura.

Privind astfel, intelegem cuvantul grav al Mantuitorului "pacatul impo­triva Duhului Sfant nu va fi iertat". Este pacatul impotriva Duhului Sfant dar si impotriva duhului nostru, a spiritului in general. De altfel Mantuitorul rosteste si simplu aceasta sentinta: "orice pacat si orice hula se va ierta oa­menilor, dar hula impotriva Duhului nu se va ierta" (Mat. 12, 31). Fata de un asemenea pacat Mantuitorul ne previne odata mai mult: "Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela care poate si sufletul si trupul sa le piarda in gheena" (Mat. 10, 28). Ne sunt descoperiti aici ucigatorii de suflete, ucigatorii de spirit in care aflam alaturi de dictatori si pe colaboratorii lor sau acei atei militanti, care prin scrierile si prin faptele lor au ucis si continua sa ucida nu numai gene­ratia contemporana lor ci inca si alte generatii, otravite de ideile lor secole de-a randul chiar milenii. Desigur prin a ucide noi intelegem indeosebi ac­tul prin care se distruge fizic, dar nu e mai putin implicata si distrugerea spiritual-morala si sub toate formele ei: drogurile, pornografia, prostitutia s.a. atatea forme teribile de asasinare a spiritului, ce-si au originea tot in re­volta luciferica impotriva Duhului Sfant, impotriva Dumnezeirii.

Acum ne aflam la o raspantie istorica cel putin asemanatoare celei din secolele XIV-XV, ale Renasterii, reusind cu mari sacrificii, sa ne eliberam de diferite totalitarisme distrugatoare.

Noi cautam adevarul fundamental si viu al omului; ce fel de umanism vom alege acum? Acelasi al Renasterii in dimensiunea lui mutilata si tragica? Dar acela care a fost cultivat pana acum are de raspuns la o intrebare fundamentala; exista un model uman, perfect in toata istoria, fara nici o pata pe mainile sale sau pe constinta sa? Cu toata onestitatea trebuie sa recunoas­tem ca un asemenea exemplu uman, antropocentric, nu exista. Istoria trecuta si prezenta nu ne poate oferi un asemenea model. Iar aceasta pentru ca mo­delul uman, prin actul creator, nu este simplu uman ci divin - uman; nu este simplu omul, ci Dumnezeu omul - Iisus Hristos. Sa ne intemeiem pe El, pe Hristos, piatra unghiulara in edificarea unei noi Europe Est-Vest, unite.

Parintele Constantin Galeriu

• Sfantul Duh in teologia si viata bisericii ortodoxe
  Publicat in : Dogma
• Sfantul Duh in Treime
  Publicat in : Pogorarea Sfantului Duh
• Sfantul Duh si Biserica in invatatura Sfintilor Parinti
  Publicat in : Dogma
• Sfantul Duh in viata Bisericii
  Publicat in : Dogma