Da, eu am hotărât, de asemenea, că taina legăturilor reciproce rămâne pentru mine nerezolvată până la sfârşitul zilelor mele, sfârşit care deja este aproape. Mi s-a întărit convingerea co noi toţi, oamenii, suntem orbi într-o oarecare măsură. Vedem doar oarecare părticică din viaţa lumii şi facem deducţii având doar această vedere parţială. Această vedere individuală, parţială, îl stăpâneşte pe om atât de puternic, încât nu mai poate judeca decât după modul în care înţelege sau vede lucrurile. Ca urmarea a acestei orbiri fireşti, noi toţi nu înţelegem, fără excepţie, când rănim pe alţii, când le ruinăm viaţa, când îi judecăm după bunul nostru plac. Noi ştim că la baza conştiinţei noastre personale stă dorinţa de bine, căutarea desăvârşirii şi, in virtutea încrederii în dreptatea căutării noastre, suntem înclinaţi să ne îndreptăţim pe noi înşine. Şi aceasta este suferinţa noastră comună. De aici rezultă conflictele nerezolvate din întreaga lume, deoarece fiecare se îndreptăţeşte pe sine însuşi, respingând dreptatea celui ce stă împotriva lui.
Iţi scriu aceste lucruri nu pentru a-ţi aduce vreo acuzaţie. Eu nu ştiu cine a fost primul care, printr-o mişcare văzută sau nevăzută a inimii, a pricinuit rănirea unui alt suflet. Ştiu doar că lumea se poate mântui doar aşa: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Această putere de a ierta rănile provocate nouă vine de la Duhul Sfânt. Ea a fost firească omului până la cădere, dar acum ea este un dar mai presus de fire. Noi nu putem ierta cu toată tăria durerea trăită de noi.
Eu deja ţi-am scris, se pare, că tare demult am început să reevaluez tot ce-mi aparţine nu ca propria mea dramă sau tragedie, ci ca pe o descoperire a ceea ce se întâmplă în oceanul omenirii, în neţărmurirea vieţii cosmice, care trece prin mine precum marea printr-o oarecare strâmtoare. Această strâmtoare nu este însăşi marea, dar apa din ea este aceeaşi. Aceasta este calea aprofundării cuvintelor lui Hristos: Şi precum voiţi să vă facă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Aceasta este şcoala noastră, aceasta este calea către cunoaşterea vieţii universului, calea spre însuşirea învăţăturii lui Hristos, rămasă până acum neînţeleasă şi mutilată de patimile noastre, de orbirea noastră.
Draga mea Maria, pace ţie şi har de Sus. Nu te teme, eu nu te voi mai necăji cu nimic ca să-ţi amintesc de rana ta. Eu însumi sunt orb şi nu pot să-mi amintesc nimic de acel prim gest pe care l-ai înţeles aşa cum îmi scrii. Iartă-mă şi dăruieşte-mi iubirea ta.
Acest paragraf este răspunsul părintelui Sofronie la scrisoarea Măriei din 2 noiembrie 1968, unde ea scrie de o oarecare nedumerire în legătură cu o cunoştinţă comună.
Parintele Sofronie
Fragment din cartea "Ne vorbeste parintele Sofronie - Scrisori", Editura Bunavestire
-
Orbirea sufleteasca
Publicat in : Duminica Orbului -
Orbirea duhovniceasca
Publicat in : Duminica Orbului -
Despre orbirea omeneasca
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.