Şi zicea către cei chemaţi -pildă, luând aminte cum îşi alegeau şederile mai sus, zicând către dânşii: Când te vei chemă de cineva la nuntă, nu şedea în locul cel mai de sus, ca nu cumva să fie chemat de dânsul altul mai cinstit decât tine; Şi venind cela ce şi pre tine şi pre acela a chemat, va zice ţie: Dă locul acestuia, şi atunci vei începe cu ruşine locul cel mai de jos al ţinea. Ci când te vei chemă, mergând şezi la locul cel mai de jos; ca, când va veni cel ce te-a chemat, să'ţi zică ţie: prietene, sue-te mai sus, atunci îţi va fi ţie cinste înaintea celor ce vor şedea împreună cu tine. Că tot ce se înalţă, se va smeri, şi cel ce se smereşte se va înălţă.
Lc. 14, 7-11
Cînd vorbim de nunta unde are loc schimbarea locurilor, din această pericopă evanghelică, nu vorbim şi nu avem în vedere împărăţia Cerească eshatologică, ci Biserica ce sălăşluieşte în timpul şi spaţiul acestei lumi şi la Sfânta ei Liturghie, ca o pregustare a împărăţiei. Nu e vorba de „Adevăr," ci de „Icoană." Este vorba, mai ales, de locurile pe care preoţimea le ocupă la Sfânta Liturghie. După cum este bine spus: una este să ocupi locul după voia dumnezeiască, iar alta este să ocupi locul după îngăduinţa dumnezeiască. Ce înseamnă acest lucru mai departe şi cum se va sfârşi, fiecare să cugete...
Tot aşa, una înseamă ultimul loc pe care cineva îl ocupă după ce l-au făcut de ruşine, iar alta înseamnă ultimul loc pe care cel chemat la nuntă singur şi-l ia, după cum e porunca Domnului. Astăzi voi vorbi despre cel de-al doilea...
După cuvintele Domnului: cel care, din pricina slavei omeneşti, se înalţă singur - prin urmare, oricine care caută a fi băgat în seamă, preţuire şi supunere de la oameni
şi pe sine se crede ca fiind de vază - va fi înjosit. Iar cel ce se înjoseşte pe sine pentru Dumnezeu, căutând ultimul loc prin nevoinţa de osândire de sine, primind chiar şi să fie înjosit de toţi, va fi înălţat de către Dumnezeu. Amintiţi-vă de mucenici, nebunii pentru Hristos şi adevăraţii monahi...
Ultimul loc, la treapta de curăţire a inimii de patimi, înseamnă a muri pentru lume, înstrăinare, ascultare desăvârşită şi, în cadrul acesteia, a fi supus şi slugă tuturor. Dacă este cineva căruia nu îi sântem ascultători-supuşi, înseamnă că nu am rămas pe ultimul loc. Nu am împlinit porunca lui Dumnezeu: „mergi şi stai pe ultimul loc!" La început această nevoinţă este mai ales ascetică, ceea ce înseamnă că ne silim mai mult în aceasta, până când din inima noastră se va face... isvor de apă săltătoare întru vieaţă veşnică, /Io. 4,14/ iar după aceea, nevoinţa devine mai mult harică, adică noi înşine vom dori ultimul loc şi vom ţinti către el.
Ultimul loc, treapta de luminare a minţii, înseamnă ţinerea minţii în inimă, în rugăciune de mai multe ore, şi iubirea mai ales ascetică faţă de vrăjmaşi. Puteţi să vă închipuiţi care prim loc şi care slavă şi mângâiere omenească îi sânt de preţ celui care, după ţinerea minţii în inimă, în rugăciune de mai multe ore, îi trebuie ceva timp, ieşind din acea stare, să bage de seamă cine e, unde se află sau cât este ceasul...
De ce vorbim de iubirea ascetică la acest nivel? Având în vedere iubirea faţă de vrăjmaşi, trebuie să ştim că ceea ce este haric şi „firesc" la cea de-a treia treaptă, este încă nevoinţă ascetică la cea de-a doua. Iubirea faţă de vrăjmaşi este singurul semn de dumnezeire a iubirii noastre faţă de semenii noştri. Restul a tot ceea ce noi numim iubire este doar la nivelul sufletescului sau cercetare vremelnică din partea harului.
„Socotiţi fiecare zi pierdută dacă nu plângeţi," spune undeva sfântul Ioan Scărarul; iar eu vă spun, tălmăcind până la capăt, socotiţi pierdută ziua şi dacă nu v'au lovit, nu v'au înjosit, dacă nu v'au pus pe cel din urmă loc, sau mai limpede, dacă nu au călcat în picioare mândria voastră. Pentru că aici se află prima dintre Fericiri - fericiţi sânt cei săraci cu duhul; iar plânsul este în cea de-a doua dintre Fericiri. Fără smerenie şi şedere pe cel din urmă loc, rămânem fără temelie în viaţa duhovnicească de mai departe.
Totuşi, să nu aşteptăm să se întâmple aceasta, să ne smerim prin răbdarea suferinţelor ce vin fără voia noastră, aşa încât alţii să ne pună pe cel din urmă loc; căci printr'o astfel de nevoinţă nepăsătoare, curăţirea durează mai mult. Smeriţi-vă singuri (cu o nevoinţă vie, voită), singuri să vă puneţi pe cel din urmă loc! Fiţi ca Cel Care spune: Fiul Omului n'au venit să'l slujiască Lui, ci să slujiască. /Mt. 20, 28/
Invăţătura de folos este aceasta: trebuie să ne lepădăm cât mai repede de trufaşa gândire despre sine însuşi, dar şi de mândrie. Faptul că sântem înrobiţi de această patimă a minţii arată că, atunci când cineva ne va răni, cu voie sau nu, inima răspunde pe dată. Ne copleşeşte întunecarea diavolească, roiuri de gânduri ne împrăştie mintea şi sfarmă rugăciunea şi iute simţăminte cele rele ne cuprind sufletul.
Prin urmare, vedem că mintea şi inima ne sânt încă înrobite de mândrie. Dacă nu ne eliberăm de această patimă prin nevoinţă voită şi prin suferinţe fără voie, nu va fi deschidere a inimii, nu va fi rugăciune a minţii şi a inimii. Aşadar şi ruină a vieţii monahiceşti, de pildă ...
In toate acestea, împotriva a ceea ce ne e de folos duhovniceşte cel mai mult - călcarea în picioare a mândriei - noi ne răzvrătim cel mai mult, lovim înapoi, întoarcem. Ţinem vrăjmăşie celui ce ne-a rănit iubirea de slavă deşartă, în loc să-l credem ca pe cel mai mare binefăcător, ca şi cum pentru o clipă am uita că sânt şi diavoli şi că lupta noastră nu este împotriva trupului şi sângelui...
Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne!
Fragment din cartea "Nici Eu nu voi spune vouă..., Editura Predania
Fragment din cartea "Nici Eu nu voi spune vouă..."
-
Smerenia
Publicat in : Duminica Vamesului si a Fariseului
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.