Dimitrie s-a născut la 14 noiembrie 1903, în satul Kuramades, din insula Kerkira, şi a fost botezat la 14 februarie 1904, în Biserica Sfântului Ioan Colibaşul, de către preotul Constantin, care avea faimă de om sfânt. Era al doilea copil al familiei lui Spiru Gramenu şi al Măriei Verghi. Bunica lui (mama tatălui său) se numea Lucia sau Luceta, aşa cum o strigau, şi era nepoata preotului Nicolae Koskina.

Familia lui Dimitrie era una dintre cele mai înstărite din sat. Avea case, măslini, ogoare, animale, prese de ulei. Tatăl său era un om de vază în sat, iar bunicul său fusese ani de zile primarul satului.

Aveau multă avere şi mulţi argaţi, bărbaţi şi femei. Dimitrie, ca unul ce era cel mai mare dintre băieţi, şi-a asumat răspunderea lucrării şi a supravegherii întregii averi. Familia sa era cu adevărat patriarhală. Potrivit obiceiurilor acelei vremi, copiii trebuia toată viata să arate ascultare oarbă fată de părinţii lor, mai ales faţă de tată, pe care îl numeau „afendi”.

Insă ceea ce-l atrăgea pe Dimitrie era altceva. De mic copil se ghemuia la picioarele bunicii sale Luceta, care, ca o nepoată de preot ce era, avea cunoştinţe şi experienţă duhovnicească. Toate acestea le transmitea cu simplitate şi smerenie nepoţelului ei, care sorbea tot acest lapte duhovnicesc ce i se dăruia. II odihneau nu numai cuvintele ei, care erau numai rugăciuni şi sfaturi, dar şi toată purtarea ei plină de dragoste. Uneori, bătrâna Luceta răspândea atât de multă mireasmă, încât unele vecine,
atunci când observau acest lucru, fiindcă nu mai avuseseră astfel de experienţe, spuneau cu ironie:

- Luceta izvorăşte iarăşi mir. Veniţi să adunăm mirul!

Ea însăşi nu înţelegea de ce se petrecea acest lucru şi spunea că poate semăna cu vreun strămoş de-al ei.

Când Dimitrie a învăţat să citească, singurul lucru care îl odihnea era să citească cărţi duhovniceşti, precum şi să fie lângă preot, să-l ajute la toate slujbele bisericeşti şi să stea în Sfântul Altar ca paracliser. Visul său era ca, atunci când avea să crească, să devină şi el preot şi să-i slujească lui Hristos, dar nu în lume, ci să devină monah, să se afîerosească şi să intre într-o mănăstire. Desigur, părinţii săi nici nu voiau să audă aşa ceva, căci ei intenţionau să-l însoare pentru a moşteni marea lor avere. Chiar dacă avea să rămână în lume, era de ajuns să stea acasă.

Dar cum putea el să rămână când inima sa ardea de dragostea lui Hristos care îl îndemna să fugă? Insă unde putea merge? Bani pentru a pleca din Kerkira nu avea. Binecuvântare de la părinţii săi nu avea să ia niciodată pentru o astfel de faptă curajoasă. Chiar şi la o mănăstire din Kerkira de-ar fi mers, tatăl său avea să-l întoarcă cu siguranţă înapoi.

Astfel, trebuia să facă răbdare şi ascultare până când avea să crească şi să meargă în armată. După aceea va vedea ce va face. De altfel, avea sprijin pe bunica sa cea sfântă şi pe înţeleptul după Dumnezeu şi harismaticul său duhovnic, părintele Constantin, care îl povăţuiau duhovniceşte. Rugăciunea şi biserica erau scăparea şi nădejdea sa.

Clipa înrolării sale în armată a venit când avea vârsta de douăzeci şi doi de ani. Era prima oară când pleca de acasă şi prima oară când lua bani în mâinile sale, cei pe care îi dăduse tatăl său pentru drum. A luat binecuvântare de la toti, dar mai ales de la bunica sa, fiindcă avea multă nevoie de binecuvântările tuturor.

S-a prezentat în Preveza împreună cu alţi patru consăteni de-ai săi, care erau de-o vârstă cu el, şi de acolo, după instruirea elementară, l-au trimis prin Pireu în Tesalonic. Insă la acea vreme, ca să faci o călătorie cu corabia şi încă şi pe timp de iarnă nu era un lucru uşor. Pentru a ajunge din Pireu până la Tesalonic a fost nevoie de o săptămână, căci marea a fost agitată. Corabia supraîncărcată cu soldaţi şi cu provizii de război se zbătea între valurile furioase şi înalte cât munţii. Dimitrie, înghesuit în
mijlocul punţii, nu se temea deloc, deşi toţi ceilalţi intraseră în panică.

Consătenii săi îşi aţintiseră privirea spre chipul netulburat şi liniştit al lui Dimitrie şi îi strigau:

- Dimitrie, fa ceva, căci pierim!

Simţeau că Dimitrie, ca un om al lui Dumnezeu, putea să comunice cu El prin rugăciunea sa curată şi să se izbăvească din acel coşmar. Cei care până mai ieri îl batjocoreau zicându-i că se ocupă cu chestii călugăreşti acum îl rugau să-i scape. Dimitrie însă nu-şi amintea nimic din toate acestea. Suferea văzând agonia şi frica ce îi stăpânea şi pentru aceasta s-a rugat cu lacrimi:

„Dumnezeul meu, ştii că de mine nu-mi pasă, iar dacă mă voi îneca, voi veni lângă Tine mai repede. Insă aceşti fraţi ai mei se tem. Mulţi au şi familie.

De aceea, ca un Atotputernic ce eşti, ajută-ne!

Maica Domnului, milostiveşte-te spre noi! Sfinte Dimitrie al meu, învredniceşte-ne să ajungem în cetatea ta teferi, şi să-ţi aducem mulţumiri în biserica ta...”

După ce a primit înştiinţare de la Dumnezeu, i-a liniştit, zicând:

- Nu vă spăimântaţi! Vom ajunge cu bine.

Consătenii săi s-au liniştit, fiindcă au crezut în cuvintele lui, dar soldaţii spuneau:

- Ce spune acesta? Nu vede că din clipă în clipă ne primejduim să ne înecăm? Până şi marinarii s-au descurajat...

- Dimitrie ştie ce spune, căci este omul lui Dumnezeu, au răspuns sătenii.

Indată văzduhul s-a schimbat, o însorire plină de nădejde şi de bucurie s-a întins peste toţi, iar marinarii împreună cu căpitanul au prins curaj şi şi-au făcut cruce. In dimineaţa celei de-a şasea zi vremea s-a îndreptat, iar marea s-a liniştit.

Când au ajuns în Tesalonic, cei mai mulţi s-au dus la Biserica Sfântului Dimitrie să se roage şi să-i mulţumească pentru izbăvirea lor. Dimitrie a rămas uimit de frumuseţea şi măreţia bisericii, dar şi mai mult s-a minunat de mireasma cerească pe care a simţit-o.

- Ce pot să-ţi spun? zicea el celor care îl întrebau, toată biserica răspândea mireasmă. Mi se părea că eram în Rai.

După ce şi-a făcut stagiul militar, Dimitrie a cerut din nou de la tatăl său binecuvântare de a merge la mănăstire. El însă nu i-a dat-o, spunându-i că trebuie mai întâi să se mărite surorile lui şi apoi va vedea ce-i de făcut. Acum, pe lângă celelalte treburi, a fost însărcinat şi să pască vacile pe care le cumpărase tatăl său şi pe care le ţinea pe un teren mare aflat nu departe de sat, într-un loc numit Kuna.

Pentru Dimitrie aceasta a fost o mare binecuvântare şi un mare dar de la Dumnezeu, căci sub pretextul păzirii animalelor a cerut să se stabilească şi el acolo, ridicându-şi coliba lângă grajdul vitelor.

S-a lepădat cu bucurie de camerele cele spaţioase cu pereţi de piatră, de aşternuturile moi şi calde ale patului său, chiar şi de mesele cele bogate ale familiei. In locul tuturor acestora a ales o colibă de 5 m2 cu pereţi de trestie, care avea tablă în loc de acoperiş, trei scânduri găurite în loc de pat, având ca aşternut pentru timp de iarnă o plapumă stricată de-a bunicii, iar pentru vară o rogojină. Ca acoperământ avea doar o pătură militară veche, iar la căpătâi avea o piatră, pe care o ascundea sub pat.

In colibă avea doar un cufăr mic pentru haine şi o măsuţă pe care avea aşezată o icoană a Maicii Domnului. Măsuţa o folosea şi pentru a scrie şi a citi. Mai avea şi un scaun din scândură, câteva rafturi pentru cărţi, câteva icoane de hârtie agăţate pe perete, o candelă nestinsă înaintea icoanei Maicii Domnului, o căţuie, un sfeşnic şi o cană pentru apă.

Toate acestea erau de ajuns ca să se simtă monah şi să-şi facă nevoinţa sa. Ii lipsea însă ceva foarte important. Nu avea cărţile necesare, cel puţin ca să citească slujbele de noapte pe care trebuie să le facă un monah.

Bani nu avea ca să le cumpere, iar tatăl său cu siguranţă că nu avea să-i dea. Dar Dumnezeu, Care a văzut nevoia lui, i-a iconomisit cu îmbelşugare cele de folos. Biblioteca preoţilor din familia Koskina, cu care se înrudea, era de ani de zile nefolosită, fiindcă ultimul urmaş care trebuia să devină preot nu s-a învrednicit de aceasta. Fiicele acestuia, rămase nemăritate şi fiind neînvăţate, foloseau cărţile ca hârtie obişnuită la împachetat şi la aprins focul.

Dimitrie suferea când vedea distrugându-se acea comoară duhovnicească şi de aceea le-a rugat să i le dea lui. Ele însă, văzând râvna lui şi voind să-l exploateze, i-au cerut pentru fiecare carte să lucreze pe ogoarele lor câte o zi, şi aceasta vara, când ziua este mai mare.

Cu toate acestea, Dimitrie a primit cu bucurie, şi astfel, cu multă osteneală şi cu sudoare, dar şi cu război din partea tatălui său, a dobândit mult-doritele sale cărţi. Ele l-au însoţit de-a lungul întregii sale vieţi şi i-au fost singura mângâiere în mica sa colibă, acolo unde şi-a petrecut toate nopţile şi zilele de iarnă timp de cincizeci de ani şi mai bine. Dar cum i-a petrecut? Asprele sale nevoinţe duhovniceşti numai Dumnezeu le cunoaşte.

Odată, i-a mărturisit cuiva că nu a încetat niciodată să se nevoiască ca monah, fiindcă aşa simţea că trebuie să facă, chiar dacă nu avea schima monahală. In afară de canonul său, citea toate slujbele: Vecernie, Pavecerniţă, Miezonoptică, Utrenie şi Ceasuri.

O mare şi aspră nevoinţă făcea pentru a se păstra curat trupeşte şi sufleteşte. Se lupta zi şi noapte, pentru a domoli trupul său sănătos şi tânăr, cu nenumăratele ispite care îl împresurau în mediul în care trăia, mediu în care se întâlnea zilnic cu femei tinere care lucrau pe ogoarele tatălui său. Priveghea în fiecare noapte făcând rugăciuni şi metanii.

Somnul său nu era mai mult de două-trei ceasuri în 24 de ore.

- Bine, Dimitrie, dar nu dormi deloc? Il întrebau sătenii care treceau pe drumul principal, aflat nu departe de coliba sa, şi cărora le răspundea îndată atunci când îl strigau.

Dimitrie, ca să-şi ascundă nevoinţa sa, le spunea:

- Dorm toată noaptea, dar am somn uşor şi vă răspund fără să mă trezesc.

Mâncarea lui Dimitrie era puţină şi sărăcăcioasă. Rudele lui îl sileau să mănânce mai mult şi mai bine ca să nu se îmbolnăvească, deoarece muncea din greu şi, aşa cum socoteau ei, avea nevoie de hrană mai multă. El însă le spunea că stomacul său nu putea mistui mâncarea multă şi grea. Vin a băut numai când s-a apropiat de vârsta de şaptezeci de ani, dar şi atunci bea puţin şi amestecat cu apă. Nici pe acesta nu-l primea stomacul său, aşa cum spunea. In timpul posturilor îşi înăsprea mult nevoinţa înfrânării. Mâncare uscată şi fără untdelemn în fiecare zi. După ce făcea Vecernia, mânca puţin la apusul soarelui. Cu toate acestea, nu a slăbit mult. Nu s-a
îmbolnăvit, iar chipul său a rămas tânăr şi rumen până la adânci bătrâneţi.

La anumite răstimpuri, Dimitrie lua binecuvântare de la tatăl său pentru a merge în pelerinaj la mănăstirile de monahi din Kerkira, precum şi la cele ale Maicii Domnului numite „Mirtidiotissa”, „Paleokastriţa”, „Platitera” sau mergea să se închine la Sfintele Moaşte ale Sfântului Spiridon şi ale Sfintei Teodora, mai ales la hramuri şi la privegheri.

Cu toate că aveau mulţi cai, el prefera să meargă pe jos şi să care în spate traista plină cu untdelemn şi vin, pe care le dădea de binecuvântare la mănăstiri.

Oriunde mergea era bine primit de către monahii care îl iubeau, căci pe toţi îi odihnea îi ajuta cu râvnă la ascultările lor, mai ales la hramuri. Egumenii celor trei mănăstiri - Calinic al Platiterei, Ambrozie al Mirtidiotissei şi Procopie al Paleokastriţei - îi făceau mereu propunerea de a se închinovia în obştile lor.

Tatăl său însă nu se lăsa înduplecat, ci îi spunea:

- Cui ne vei lăsa? Surorile tale sunt nemăritate...

Cine le va purta de grijă dacă nu se vor mărita?

Şi astfel, Dimitrie rămânea fără schima pe care o dorea atât de mult.

Odată, pe când se afla la Mănăstirea Platitera, l-a cunoscut pe fericitul stareţ Filothei Zervakos.

Acestuia i-a plăcut de Dimitrie şi de atunci au purtat corespondenţă. Intr-o scrisoare îi propunea să se închinovieze la Sfintele Locuri, iar pentru aceasta intenţiona să-l recomande ca să fie rânduit skevofilax (Cel rânduit cu păstrarea Sfintelor Vase) la Sfântul Mormânt, căci în acea vreme nu aveau pe nimeni în această slujire. Când Dimitrie a auzit aceasta, i s-a părut că s-au deschis Cerurile, aşa cum avea să mărturisească mai târziu. Chipul îi strălucea în întregime. La o asemenea cinste şi bucurie, şi anume aceea de a sluji la Mormântul de viaţă-dătător al lui Hristos, nu se aştepta. Zbura de bucurie. Insă tatăl său l-a adus repede cu picioarele pe pământ:

- Vino-ţi în fire!... De unde o să găseşti tu bani de drum? Căci de la mine nu vei primi nici un franc.

Atunci chipul lui Dimitrie s-a întunecat. Plin de tristeţe, a răspuns părintelui Filothei:

Ieromonahul Eftimie Athonitul

Fragment din cartea "Asceţi în lume, vol II", Editura Evanghelismos

Cumpara cartea "Asceţi în lume, vol II"

 

 

• Manastirile de la Meteora
  Publicat in : Biserica in lume
• Sfantul Maxim Cavsocalivitul - arzatorul de colibe din Muntele Athos
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Cuvant la Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul
  Publicat in : Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul
• Cine sunt ostasii lui Hristos?
  Publicat in : Religie
• Sfintii Varlaam si Ioasaf
  Publicat in : Vietile sfintilor