Părintele Simon nu renunţa la lucrarea sa învăţătorească atunci când o putea săvârşi. Deşi nu avea multă învăţătură, era „învăţat de Dumnezeu” şi oferea, la fel ca un cărturar înţelept, tot ce păstra în sfinţita sa inimă, din care, ca dintr-o vistierie, scotea „vechi şi noi” (Matei 13, 52). Cuvântul său era simplu şi direct, după cum şi el era simplu şi direct în toate purtările sale.

Desigur, cuvintele sale ar putea fi considerate sărace din punct de vedere literar, ar putea obiecta specialiştii. însă din punctul de vedere al „râvnei Duhului”, erau cuvinte pline de har şi ziditoare. Poate că alţii le-ar spune mai : ne şi poate că vorbirea Stareţului era „necizelată”. Insă care este cuvântul :are pătrundea în inima oamenilor? Cine zguduia sufletele însetate de sprijin si mângâiere evanghelică? Cine reuşea, prin cuvintele sale, să-i aducă pe pacătoşi la schimbare lăuntrică şi să-i povăţuiască spre pocăinţă şi mântuire?

Cum se putea ca cineva needucat să facă precum Apostolul Petru, care cu o singură predică de-a sa a convertit trei mii de oameni la credinţa în Hristos, in vreme ce trei mii de cuvinte ale altora, excelente şi scrise după toate regulile retoricii, nu puteau să convertească pe niciunul, şi nu pe un ateu sau necredincios, ci nici măcar pe un creştin indiferent?

Explicaţia este simplă, deoarece cuvintele Sfinţilor Apostoli, ca şi cele ale tuturor sfinţilor, erau pline de Duh Sfânt, fiindcă erau insuflaţi de El, findcă ieşeau din sufletele lor neînfricate, care ardeau cu totul de dragostea dumnezeiască, „înflăcărându-se de dumnezeiasca iubire”.

Astfel de cuvinte inspirate de Duhul lui Dumnezeu erau şi cele ale părintelui Simon, care-i făceau pe oameni să se supună ostenelii de a veni chiar şi din cele mai îndepărtate zone ale Atenei, precum şi din satele cele mai depărtate, ca să-l asculte vorbind. Iar anumite rostiri ale părintelui Simon, chiar cele mai banale aparent, puteau vorbi direct inimilor de piatră ale oamenilor şi să le transforme într-o clipă în chip uimitor.

Cuvântul său era ascultat ca şi cum ar fi fost ceva auzit şi spus pentru prima dată. Mergea de la inimă la inimă, cu harul Sfântului Duh de care era plin purtătorul său. Aşadar, cum s-ar fi putut ca fiecare cuvânt al smeritului şi neprihănitului părinte Simon să nu fie un cuvânt sfânt şi dumnezeiesc, un cuvânt plin de putere şi înţelepciune, şi nu unul lumesc, ci ceresc, cu toate că era înveşmântat cu cea mai simplă haină ascetică ce putea să existe?

Din păcate, predicile părintelui Simon nu s-au păstrat. Cel puţin eu nu cunosc pe nimeni care să fi păstrat vreuna. Totuşi, câteva omilii scurte, improvizate pe loc, care au fost ţinute în trapeza mănăstirii, sau diverse cuvântări ocazionale, au fost înregistrate pe casetă prin bunăvoinţa anumitor persoane. Dintre acestea voi transcrie aipi câteva pasaje:

A
Ceea ce este cel mai de trebuinţă pentru noi astăzi este să credem în Dumnezeu din tot sufletul şi să credem că nimic nu se petrece fără să ştie El. Totul este cuprins în dumnezeiasca Sa pronie. Probabil, însă, unii vor întreba: „Şi atunci cum se explică răul? Vine şi acesta de la Dumnezeu?” Aceasta este o chestiune foarte importantă, iar cele cinci minute care au fost desemnate pentru cuvântul nostru nu ne permit să o tratăm acum. Ceea ce pot să vă spun este că Dumnezeu nici nu vrea răul, nici nu este creatorul lui. Răul este odrasla propriului nostru păcat şi a propriei noastre răutăţi. Şi, fiindcă diavolul este născocitorul răului şi al păcatului, el abuzează de propria noastră răutate şi
ne face colaboratorii săi. Dumnezeu, văzându-ne că stăruim în rău şi în păcat, pe care, deşi ni se face ucigaş, îl venerăm şi l-am întronat în inimile noastre, vrea să ne ajute să înţelegem că răul este rău şi că este îndreptat spre pieirea noastră aici pe pământ, cât şi după aceea la pierzania noastră veşnică. Şi, ca să ne ajute, El îngăduie să ne ajungă anumite lucruri neplăcute, cum ar fi durerea, nefericirea, necazurile în viaţă, bolile etc. Dacă cineva de pildă este invidios pe altcineva, Dumnezeu îngăduie să i se întâmple un oarecare rău, astfel ca el să-şi înţeleagă răutatea şi să se pocăiască, pentru ca să păşească pe calea binelui şi să nu pizmuiască, ci să-şi iubească aproapele.

Noi, însă, ce spunem? „Da, bineînţeles, răul e rău, dar uite că nu putem să scăpăm de el!”

Uităm însă că Hristos S-a făcut om tocmai din acest motiv, ca să ne ajute să ne izbăvim de răul în care trăim şi care ne chinuie. Hristos însă nu a venit pur şi simplu pe pământ pentru a pleca de la noi undeva sus în ceruri. Hristos este pururi prezent în Biserica Sa şi este întotdeauna aproape de noi.

Oare n-a spus El ucenicilor după învierea Sa: „Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20)? Şi Eu sunt de faţă nu doar într-un singur loc, ci pretutindeni. In consecinţă, Eu pot înfăptui ceea ce v-am făgăduit. Acestea sunt cele pe care le spune Hristos. Noi însă suntem cei care trebuie să luăm hotărârea să ne apropiem de El. Şi dacă vreţi să Mă urmaţi, zice Domnul, şi să fiţi mereu cu Mine, Mă veţi avea întotdeauna aproape, fiindcă Eu sunt pretutindeni. Vă voi da vouă tot ceea ce v-am promis, iar voi veţi trăi ca în rai. „Mărire, cinste şi pace oricui face binele” (Romani 2, 10).

Pacea sunt Eu, spune Hristos, şi doar Eu vă pot da mărire şi cinste. Dacă însă voi alergaţi la toate cele pe care vi le oferă lumea, şi nu la cele pe care vi le dau Eu, ce mai pot atunci să fac pentru voi? Dacă vreţi să Mă cinstiţi, Mă veţi avea aproape de voi. Dacă însă veţi crede că fericirea stă în beţiile şi plăcerile acestei lumi, cum voi mai putea să fiu alături de voi atunci?

Lumea vă duce la destrăbălare şi întinăciune. Eu vă făgăduiesc bucurie, sănătate, fericire. Insă aceste lucruri pe care le promite lumea sunt doar o momeală prin care să vă tragă înspre ea. Nu are însă nimic să vă ofere. Lumea vrea să vă împiedice să trăiţi o viaţă cerească încă de pe pământ şi vă pregăteşte pentru iad încă de acum, fiindcă paradisul lumesc este un adevărat iad.

Veţi spune probabil că Dumnezeu îngăduie încercările. In consecinţă, noi nu vom fi scutiţi de ele nici când vom fi aproape de El. Şi desigur că Dumnezeu va îngădui încercările, ne spune Domnul. Cum altfel veţi fi izbăviţi de răutăţile voastre? Dacă însă îmi veţi da voie să vă vindec, atunci veţi deveni îngeri. Aşa că, din pricină că nu luăm aminte la chemarea lui Hristos de a fi împreună cu El, rămânem într-un iad pe care ni l-am creat noi inşine. Dacă însă primim cu mulţumire încercarea pe care Dumnezeu ne-o
trimite, atunci ne vom îndrepta şi va fi întotdeauna nădejde să fim izbăviţi din încercare. Insă chiar dacă El nu ridică încercarea de la noi, aceasta va avea pentru noi un alt înţeles şi aceasta înseamnă urcuşul nostru către sfinţire.

Ca să fim izbăviţi de rele, Dumnezeu ne ia bunurile materiale, care ne produc vătămare. Dacă însă avem înclinaţii bune şi îi slujim pe ceilalţi cu dragoste şi trăim ca nişte iconomi ai lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu ne lasă încercările, iar noi vom deveni îngeri ai lui Dumnezeu şi ne vom face pildă şi altora.

Iubiţilor, răul vine din noi şi nu de la alţii. Iar, pentru ca Dumnezeu să ne facă să înţelegem aceasta, El îngăduie oamenilor răi să ne vatăme. Dacă însă noi nu suntem vinovaţi, iar oamenii răi se poartă cu noi cu nedreptate, atunci să ne bucurăm şi să ne veselim în acea zi. Dumnezeu ne va răsplăti cu cinste însutită, care e acum călcată în picioare de cei nedrepţi, şi însutit în schimbul acelor lucruri pe care le pierdem sau ne sunt vătămate. Aşa că să luăm aminte, să nu ne facem nouă înşine rău. „Dacă nu ne facem noi
singuri rău, atunci nimeni nu ne poate vătăma”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Oricine nu se vatămă singur, nu poate fi vătămat de altcineva. Desigur, făcând binele putem întâlni nedreptate şi defăimare din partea celorlalţi. Să nu ne mâhnim. Dumnezeu nu va îngădui să ne rătăcim. Vom avea răbdare, nu vom vorbi de rău, nici nu vom înjura sau blestema pe nimeni, nici nu trebuie să alergăm la tribunale. Iar Dumnezeu ne ştie şi ne poate deschide izvoarele binecuvântărilor.

Izvorul binelui este unul singur: Dumnezeu şi Creatorul tuturor. Din acest Izvor al binelui îşi au obârşia de asemenea toate celelalte izvoare. Dumnezeu este izvorul harului. Şi nu este cu putinţă ca omul care va primi har şi daruri de la El să nu aibă bucurie şi orice altă binecuvântare. „Roada Duhului - spune Scriptura - este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5,22). Aşadar, primind din izvorul darurilor Duhului Sfânt feluritele harisme, feluritele daruri, cum este oare posibil ca cineva să aibă ură, să se poarte cu ceilalţi cu nedreptate, să fie în general rău? Primind astfel Duhul Sfânt, noi nu primim vorbe, ci stări unice, precum cele pe care le-am văzut mai înainte că sunt roadele Duhului. Să nu încetăm a căuta aceste daruri care înnoiesc inima şi o fac să nu îmbătrânească niciodată.

Aceste daruri se referă la suflet. Iar acesta este cel mai important. Pe acesta trebuie să ne străduim să-l înfrumuseţăm, iar în acest caz vom cinsti şi vom feri şi trupul de necurăţie şi de destrăbălarea păcatului. Omul înfrânat, de pildă, nu îngăduie să-şi supună trupul necurăţiei. El şi-l îmbracă cu o mie şi una de acoperăminte frumoase, ca dragostea, milostenia, iertarea, şi le respinge pe cele opuse, de pildă iubirea de arginţi, slava deşartă, ura şi toate celelalte patimi, care nici nu ne aduc pacea, nici nu ne fac cinste.

Proorocul David spunea într-un Psalm: „Mai mult decât învăţătorii mei am priceput, că la mărturiile Tale gândirea mea este” (Psalm 118, 99). Un suflet şi un trup împodobite cu daruri duhovniceşti creează în sufletele celorlalţi admiraţia pentru Făcătorul unei asemenea minuni. Aşa că, dacă noi urmăm cu hotărâre minunata cale de aur a dragostei mai presus de toate, a ajutorării întreolaltă şi, în general, a virtuţii, atunci Hristos îşi va face întotdeauna sălaş înlăuntrul nostru, iar bucuria va stăpâni întru noi, în vreme ce pline de pace vor fi legăturile noastre cu aproapele, atât în familie, cât şi în afara ei.

B
Toţi cei ce se luptă după lege vor primi îndoită răsplată, ne încredinţează Scriptura. De ce? Fiindcă niciun sfânt şi niciun nevoitor al Bisericii noastre nu a vieţuit tară să fie prigonit şi defăimat, fără suferinţe mari şi mucenicie pentru Domnul. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte în mod special de toţi cei care au trăit acestea, precum sfinţii apostoli şi ceilalţi sfinţi. „Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm.

Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm.” (I Corinteni 4, 11-13). „Ca nişte necunoscuţi, deşi bine cunoscuţi, ca fiind pe pragul morţii, deşi iată că trăim, ca nişte pedepsiţi, dar nu ucişi” (II Corinteni 6, 9). Pe acestea le citim în cele două epistole ale sale către Corinteni. Iar aceste lucruri pe care sfinţii le-au trăit, va trebui, la măsura noastră, să le trăim şi noi, şi să facem faţă diferitelor situaţii în acelaşi chip ca şi ei.

Unii spun însă: „Faci un bine şi primeşti necaz.” Astfel de „necazuri” au aflat sfinţii, după cum am pomenit mai devreme. Şi ei le-au primit cu credinţă, cu bucurie, cu râvnă, cu răbdare, cu dragoste şi încredinţare în voia Domnului până la moarte. Şi din această pricină ei sunt vrednici şi de o îndoită răsplată. Ar fi păcat să pierdem binele, să încetăm să-l făptuim din pricina împotrivirilor, a defăimărilor etc. Să nu uităm cât de multe bunătăţi şi răsplăţi ne pregăteşte Domnul şi ce pierdem dacă cedăm din pricina criticilor
pe care ni le aduc oamenii.

Creştinul nu se teme de duşmănie, căreia îi va răspunde cu bunătate şi iubire, prin care va face faţă răului şi duhului lumii. Nu a făcut si Mântuitorul aşa? Nu numai că i-a iertat pe cei care L-au răstignit pe cruce, ci S-a şi rugat pentru ei. Iar creştinul trebuie să ierte până acolo încât să se poată ruga pentru cei care îi fac rău. Mai mult, creştinul fuge de judecarea aproapelui. Sfântul Apostol Pavel spune: „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea.” (Romani 14, 4). Iar Domnul însuşi a spus: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7, 1). Celălalt este sluga altuia, robul lui Dumnezeu. Şi este responsabil doar înaintea lui Dumnezeu. Şi, dacă se întâmplă să cadă, Dumnezeu îl poate ridica din nou. Cu ce drept îl judecăm? Zi şi noapte Domnul încearcă şi vrea să-l ajute pe om, pentru ca el să se întoarcă pe calea cea dreaptă, la rânduiala şi starea sa de la început. Iar dacă Domnul vrea aceasta pentru fiecare credincios, cu atât mai mult o vrea pentru fiecare cleric şi liturghisitor al Său!

Un lucru pentru care trebuie să se străduiască orice creştin este smerenia, care în cele din urmă înseamnă sărăcie cu duhul şi o stare de pace. Iar aceasta se datorează faptului că sărăcia cu duhul înseamnă a avea plinătatea bogăţiei îndumnezeirii. Din această pricină, omul plin de umilinţă nu se mânie, ci e smerit, făcător de pace, simplu, plin de bunătate.

Toate acestea cuprind un dar dumnezeiesc. Chiar şi cea mai neînsemnată persoană poate fi împodobită cu acest dar dumnezeiesc, un lucru pe care probabil cei care sunt consideraţi persoane importante pot să nu-l considere însemnat şi nici să bage în seamă pe aceşti oameni aparent neînsemnaţi. Insă dacă oamenii, oricine ar fi ei, sunt nebăgaţi în seamă, îngerii lui Dumnezeu nu-i trec cu vederea. „Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 18, 10). Cei mici şi nebăgaţi în seamă în lume nu sunt neînsemnaţi în ceruri. Ei nu sunt dispreţuiţi sau vrednici de lepădat, fiindcă iau aminte la ei îngerii lui Dumnezeu, care sunt în legătură directă cu Dumnezeu.

Dacă aceşti oameni păcătuiesc, îngerii se mâhnesc şi îi doare pentru ei. Dacă, dimpotrivă, propăşesc duhovniceşte, ei se bucură şi prăznuiesc. Şi îi vorbesc de bine lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu îi iubeşte, pe aceşti oameni simpli, smeriţi şi umili, care nu ies în evidenţă, ci rămân ascunşi şi necunoscuţi, care cu toate acestea sunt bogaţi lăuntric, bogaţi în evlavie, smerenie şi în orice virtute.

Ceea ce face ca un om să fie vrednic de laudă este întotdeauna bunătatea şi blândeţea, cu atât mai mult atunci când are şi virtutea înfrânării. Fiindcă este un lucru de căpetenie să te înfrânezi. Doar cel care vorbeşte cu blândeţe şi smerenie, mai ales în ziua de azi, poate să-i conducă pe ceilalţi la pocăinţă. Şi ce poate fi mai frumos decât să fii înjurat, iar tu să-i vorbeşti cu blândeţe?

Nimic nu e mai dulce şi mai de seamă decât ceea ce Dumnezeu a creat, iar noi suntem chemaţi să ne ostenim şi noi pentru lume, pentru ca aceasta să devină o lume de bucurie, încântare şi prăznuire. Dumnezeu spune prin proorocul Isaia: „De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca” (Isaia 1, 19-20). Proorocul ne spune că omul nu va putea vedea zile de bucurie şi de linişte şi de desfătare de bunurile pe care Dumnezeu le-a dat din belşug pe acest pământ, dacă nu ascultă de voia Sa. în caz contrar, sabia îl va tăia în două pe om, adică omul se va afla învrăjbit atât cu sine însuşi, cât şi cu ceilalţi. Departe de Dumnezeu este tulburare, duşmănie şi moarte.

Aproape de Dumnezeu este pentru noi raiul, iar poarta noastră de intrare în el este pocăinţa. Şi, dacă nu avem nimic de pierdut apropiindu-ne de Hristos, lângă El câştigăm totul.

Foarte potrivit accentua Sfântul Evanghelist Ioan că „pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii” (I Ioan 2, 16), care nu sunt de la Dumnezeu, sunt lucruri pieritoare, sunt înşelătoare şi trecătoare. Din contră, evlavia este folositoare veşnic. Iar adevărata evlavie este a urma poruncile Domnului şi ceea ce învaţă Biserica prin Sfinţii Părinţi.

Ce au pierdut cei care s-au silit să câştige slava cea veşnică şi nestricăcioasă? Ei au devenit mari, nu după criteriile lumii, ci după cele ale lui Dumnezeu... Să ne silim să ne dezbrăcăm de toate cele lumeşti şi să ne îmbrăcăm în Hristos. Să ne silim să dobândim înţelepciunea lui Hristos şi nu pe cea a lumii. Dumnezeu nu a creat lumea în zadar, ci pentru ca ea să dăinuiască şi să se bucure veşnic. Dacă înţelegem acest lucru întru totul, atunci moartea îşi va pierde boldul ei înfricoşător şi va deveni o jucărie pentru oameni. Cunoscând acest ţel minunat, vom suferi mai puţin în această lume, şi toate vor dobândi un înţeles mai înalt şi mai frumos... însă pentru aceasta trebuie să dobândim atât înţelegerea acestui adevăr, cât şi experienţa lui, astfel încât credinciosul să se facă pildă şi învăţătură vie a acestui adevăr pentru toţi şi mai ales pentru noua generaţie.

Aşadar, cel ce va purta în minte acest ţel minunat va gândi numai de bine despre aproapele său, îi va dori doar binele şi nu va profita niciodată de el, nici nu îi va face vreodată nedreptate sau vreun alt rău. Şi în felul acesta relaţiile sale cu ceilalţi vor fi line, fiindcă va fi şi sârguitor în îndatoririle sale, de pildă patronul faţă de lucrător şi invers. Ce însemnătate au toate aceste lucruri?

Ele arată că stăpâneşte bunătatea şi dragostea, stăpâneşte bucuria şi fiecare poartă de grijă celuilalt. Atunci prietenia devine şi ea tare şi de nezdruncinat, iar prietenul se jertfeşte pentru celălalt. Şi nu există ceva mai de preţ în viată ca un prieten credincios. Ai un prieten? în vremuri grele vei putea trăi. Nu aşa se întâmplă cu banul, care este un prieten necredincios, sau mai degrabă nu este nicidecum un prieten. Aşadar, cunoscând care îţi este ţelul, vei putea dobândi duhul dragostei şi al jertfei şi, de aici, adevărata prietenie.

Acestea sunt lucruri simple, însă duhul omului nu le poate pricepe şi cu atât mai puţin le poate înfăptui, dacă nu poate înţelege măcar o parte dintre ele. Din această pricină, printre altele sau mai degrabă înainte de toate, el trebuie să-şi facă ordine în cuget şi în gânduri. Şi va dobândi aceasta cercetând cuvântul lui Dumnezeu, Vechiul şi Noul Testament şi pe Sfinţii Părinţi, care l-au tâlcuit corect. Astfel, vom avea cerurile deschise, precum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur despre cercetarea Scripturilor: „Citirea Scripturilor este deschidere a cerurilor”.

Monahul Zosima Pascal

Fragment din cartea "Un parinte cu viata sfanta. Ieromonahul Simon Arvanitis (1901-1988)", Editura Agaton

Cumpara cartea "Un parinte cu viata sfanta. Ieromonahul Simon Arvanitis (1901-1988)"

• Desavarsire in boala - Ieromonahul Simon Arvanitis
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: