Lumea ne va da o groapă, Hristos ne va da o Împărăție. Să îl iubim pe aproapele, chiar dacă (mai ales) ne nedreptățește constant. Noi evităm conflictul și suntem făcători de pace. Pentru rugăciunile tururor sfinților, Doamne Iisuse Hristoase apără-ne și ne păzește pe noi!

Să nu ne răzbunăm, să răspundem cu blândețe, cu iubire, cu iertare și cu reziliență la orice nedreptate din partea aproapelui și așa să ne apropiem de Potir și de Paradis. Acesta este pașaportul nostru, legitimația de serviciu, cheia fericirii, urmarea Modelului, unica soluție reală fără agitație luciferică.

În tradiția ortodoxă, ideea de a nu ne răzbuna, de a fi blânzi și de a accepta uneori nedreptățile de dragul păcii este profund legată de învățăturile Domnului Iisus Hristos și de viața sfinților. Aceste valori nu sunt doar virtuți morale, ci sunt mijloace prin care credinciosul poate dobândi asemănarea cu Hristos, ajungând la o viață plină de pace, iubire și har.

Învățătura lui Iisus despre iertare și blândețe

Evangheliile sunt pline de exemple în care Mântuitorul ne îndeamnă să răspundem cu blândețe și iertare la nedreptate. În Predica de pe Munte, El ne spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Matei 5:44). Iisus nu ne cere doar să suportăm nedreptatea, ci să răspundem cu dragoste, ceea ce reprezintă o chemare la o stare de har și de pace interioară pe care numai Dumnezeu o poate dărui.

Iisus Însuși ne-a oferit modelul suprem de blândețe atunci când, răstignit pe cruce, S-a rugat pentru cei care L-au chinuit, spunând: „Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac” (Luca 23:34). Prin acest gest, El ne arată că puterea adevărată vine nu din răzbunare sau ură, ci dintr-o inimă plină de iubire și iertare.

Sfinții și mucenicii - modele de blândețe și răbdare în fața nedreptății

În istoria Bisericii Ortodoxe, sfinții și mucenicii sunt exemple vii de oameni care au ales să nu se răzbune, ci să răspundă cu blândețe chiar și în fața celor mai mari chinuri. Ei au preferat să sufere nedreptăți, rămânând liniștiți în credința lor, convinși că suferința acceptată din dragoste pentru Hristos îi va apropia mai mult de El.

Sfântul Ștefan, primul mucenic, este un exemplu semnificativ în acest sens. Când a fost omorât cu pietre pentru credința sa, el s-a rugat pentru cei care-l ucideau, zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Faptele Apostolilor 7:60). Prin acest act, el a arătat că adevărata putere și curaj vin din capacitatea de a ierta, iar iertarea este, în mod profund, o formă de eliberare.

Blândețea ca rod al Duhului Sfânt și cale de mântuire

Blândețea este un rod al Duhului Sfânt și un semn al prezenței harului divin în viața credinciosului. Sfântul Apostol Pavel scrie în Epistola către Galateni că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea” (Galateni 5:22-23). Așadar, blândețea este o virtute care izvorăște din comuniunea cu Dumnezeu și din lucrarea Duhului Sfânt în sufletul omului.

Prin acceptarea nedreptăților cu blândețe, omul se arată pregătit să trăiască în conformitate cu voia lui Dumnezeu, renunțând la sine și lăsând ca voia Lui să fie singura care să-i aducă liniște. Această abandonare în mâinile lui Dumnezeu nu este o formă de slăbiciune, ci un act de credință profundă, care transformă viața omului și îl face mai asemănător lui Hristos.

Înfruntarea nedreptății ca o cale de purificare și creștere spirituală

În Ortodoxie, acceptarea nedreptății poate fi înțeleasă și ca o cale de purificare și de eliberare de egoism. Sfântul Ioan Scărarul spune că „nimic nu apropie pe om mai mult de smerenie decât a răbda ocara și a nu se răzbuna”. Acceptarea nedreptății fără dorință de răzbunare slăbește mândria și egoismul, ajutându-l pe credincios să își vadă propria micime și să își pună încrederea doar în Dumnezeu.

Prin acest proces, omul devine mai conștient de nevoia de a ierta și de a accepta imperfecțiunea lumii în care trăiește. El își amintește că fiecare suferință și nedreptate poate deveni un prilej de creștere spirituală, dacă este îndurată cu dragoste și încredere în Dumnezeu.

A nu ne răzbuna și a trăi în pace - temelie a iubirii creștine

În cele din urmă, nevoia de a nu ne răzbuna și de a trăi în pace este o temelie a iubirii creștine. Răzbunarea distruge sufletul, aducându-i neliniște și mânie, în timp ce iertarea și blândețea aduc pace interioară și armonie. Sfântul Siluan Athonitul, un sfânt cunoscut pentru învățătura sa despre iubirea de vrăjmași, spune că „unde nu este iubire, acolo este frică; dar unde este iubire, acolo nu există frică”. În această lumină, a nu răspunde la nedreptate cu nedreptate devine un mod prin care sufletul se poate elibera de temeri și de neliniști, trăind în iubirea lui Dumnezeu.

Așadar, a nu ne răzbuna, a fi blânzi și a accepta nedreptățile sunt acte prin care omul ortodox își afirmă credința și se apropie de Dumnezeu. Aceste valori nu sunt semne de slăbiciune, ci dimpotrivă, de o putere interioară izvorâtă din credința că Dumnezeu vede totul și că pacea adevărată vine doar prin iubire, iertare și blândețe. Acceptând aceste valori, credinciosul își găsește pacea lăuntrică și trăiește în comuniune cu Dumnezeu, chiar și în fața provocărilor și a nedreptăților vieții.

Autoîndreptățirea, în tradiția ortodoxă, este văzută ca o piedică serioasă în calea mântuirii, iar Sfinții Părinți ne avertizează în mod repetat asupra pericolului acestei atitudini. În viziunea patristică, autoîndreptățirea este o manifestare a mândriei, opusă smereniei, și un semn al lipsei de iubire adevărată față de Dumnezeu și de aproapele.

Autoîndreptățirea și mândria

Pentru început, autoîndreptățirea este strâns legată de mândrie, un păcat capital care ne îndepărtează de Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul afirmă că „mândria este lepădarea lui Dumnezeu, nădejdea în sine însuși și iubirea de slava deșartă” și că „din iubirea de sine și îndreptățirea de sine se nasc toate păcatele” („Scara Raiului”). Mândria ne face să ne încredem în propriile puteri, ignorând mila și ajutorul lui Dumnezeu. Atunci când ne autoîndreptățim, ne atribuim singuri merite și dreptate, fără a lua în considerare nevoia noastră de pocăință și de iertarea lui Dumnezeu.

Astfel, autoîndreptățirea este o formă de a pune pe noi înșine pe un piedestal, privindu-ne ca fiind deja buni și vrednici. În contrast, Sfinții Părinți ne învață că adevărata smerenie constă în conștientizarea limitelor și slăbiciunilor noastre, în recunoașterea că fără Dumnezeu nu putem face nimic. Sfântul Isaac Sirul spune că „smerenia este veșmântul dumnezeirii” și că fără smerenie, omul nu poate intra în comuniune reală cu Dumnezeu.

Autoîndreptățirea și lipsa pocăinței

Pocăința este calea fundamentală de întoarcere la Dumnezeu, dar autoîndreptățirea face imposibilă această întoarcere. Omul care se autoîndreptățește crede că nu are nevoie de pocăință, fiind convins că faptele lui sunt corecte și drepte. Sfinții Părinți subliniază că numai prin pocăință profundă putem ajunge la curăția sufletească. Sfântul Ioan Gură de Aur, de exemplu, spune că „pocăința este darul lui Dumnezeu pentru cei smeriți” și că nimeni nu poate gusta harul fără să-și recunoască păcatele.

De asemenea, parabola vameșului și a fariseului (Luca 18, 9-14) ne oferă un exemplu biblic puternic al autoîndreptățirii și al efectelor ei negative asupra sufletului. Fariseul, care se autoîndreptățește, nu reușește să primească harul lui Dumnezeu, în timp ce vameșul, care se smerește și se pocăiește, pleacă acasă „mai îndreptat”. Sfinții Părinți ne îndeamnă să fim ca vameșul, rugându-ne cu smerenie și cu conștientizarea propriei noastre păcătoșenii.

Autoîndreptățirea și pierderea iubirii de aproapele

Autoîndreptățirea are și un efect direct asupra relației noastre cu ceilalți. Cel care se consideră întotdeauna drept, va judeca aspru pe cei din jurul său. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că „cine se autoîndreptățește nu poate avea iubire de aproapele, căci se socotește pe sine mai presus decât ceilalți”. Iubirea creștină presupune îngăduință, iertare și smerenie, însă autoîndreptățirea le elimină, făcând loc judecății și disprețului față de aproapele.

Prin autoîndreptățire, omul ajunge să vadă greșelile altora, dar ignoră propriile sale păcate. Aceasta este o manifestare a păcatului judecării aproapelui, care încalcă porunca iubirii și ne îndepărtează de Dumnezeu. Sfinții Părinți subliniază că dragostea adevărată este posibilă numai atunci când omul este conștient de propriile lipsuri și nu caută să se justifice pe sine.

Autoîndreptățirea și pierderea harului

În învățătura ortodoxă, harul lui Dumnezeu nu poate locui în sufletul unui om mândru, care se autoîndreptățește. Sfinții Părinți învață că harul se retrage atunci când omul încetează să mai fie smerit și când se vede pe sine ca fiind drept și merituos. Sfântul Siluan Athonitul spune: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Aceasta înseamnă să fii mereu conștient de păcatele tale, cerând ajutorul lui Dumnezeu, și nu să te consideri deja vrednic de Împărăția Sa.

Când ne autoîndreptățim, ne închidem față de harul care vine prin pocăință și rugăciune. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că „harul este ca o lumină ce se dă celui care și-a curățit sufletul prin smerenie și lacrimi de pocăință”. Prin urmare, autoîndreptățirea ne îndepărtează de această lumină, menținându-ne într-o stare de întuneric duhovnicesc.

Îndemnul Sfinților Părinți de a evita autoîndreptățirea este, în esență, un îndemn la smerenie, la iubire și la pocăință. Autoîndreptățirea reprezintă o formă de orbire spirituală care ne împiedică să vedem adevărata noastră stare duhovnicească și să ne apropiem de Dumnezeu. Prin renunțarea la autoîndreptățire, devenim mai receptivi la lucrarea harului în viața noastră și putem cultiva virtuțile esențiale mântuirii.

Sfinții Părinți ne învață că fără smerenie și fără conștientizarea propriei noastre slăbiciuni nu putem cunoaște cu adevărat iubirea lui Dumnezeu. Așadar, evitarea autoîndreptățirii nu este doar o poruncă morală, ci o condiție necesară pentru a trăi o viață creștină autentică, în iubire și smerenie, pe calea care duce la mântuire.

Să nu confundăm răul cu binele (Dumitru Stăniloae, Cele mai frumoase comentarii la Filocalia, Ed. Humanitas, București, 2024, p. 90). Să ne opunem răului până la final. Binele nu ni se impune cu sila. Tot răul nostru rămâne în alții ca o rană. Binele este Împărăția delicateții între oameni.

Marius MATEI

• Rabdarea
  Publicat in : Pilda zilei
• Rabdarea
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti