Cele cinci omilii ale Sf. Grigorie Palama, dedicate sărbătorilor Sf. Fecioare Maria, sunt: Omilia 42 la Naşterea Maicii Domnului; Omiliile 52 şi 53 la Intrarea în Sfânta Sfintelor; Omilia 14 la Buna Vestire și Omilia 37 la Adormirea Maicii Domnului.
Cea mai importantă dintre ele este Omilia 53, un cuvânt pe care Sf. Grigorie Palama l-a rostit în jurul anului 1334, pe 21 noiembrie, la Marea Lavră din Muntele Athos. Această predică a fost ulterior dezvoltată în anul 1341 la Constantinopol, în forma unui tratat ce constituie sursa celorlalte omilii mariologice.
Discursul reprezintă o capodoperă de teologie dogmatică, isihastă şi de învăţătură duhovnicească, încorporând şi minunata tâlcuire a Sf. Nicodim Aghioritul.
Omilia 53 redă frumuseţea sufletească a Sf. Fecioare Maria, precum şi importanţa intrării ei în Sfânta Sfintelor, acel spaţiu al Cortului mărturiei, rezervat numai lui Dumnezeu, de unde El le vorbea arhiereilor, care intrau aici doar o dată pe an (Ieşirea 30, 10; Leviticul 16, 2-34; Evrei 9, 7).
Omilia 52 a fost predicată tesalonicenilor cu prilejul praznicului intrării în Sfânta Sfintelor a Sf. Fecioare. Această omilie are cu totul alte accente teologice decât subiectele duhovniceşti şi mistice dezvoltate în cadrul discursului redactat şi susţinut, pe aceeaşi temă, în faţa monahilor athoniţi.
Din punct de vedere dogmatic, Omilia 53 este axată pe teme legate de mântuirea subiectivă şi desăvârşirea personală a Sfintei Fecioare, în timp ce Omilia 52 se concentrează pe implicaţiile evenimentului aducerii Copilei Maria la Templu, privit din perspectiva mântuirii obiective plănuite în Iisus Hristos (Diac. Ioan I. Ică jr., „Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei”, Edit. Deisis, Sibiu, 2008, p. 205).
Sf. Grigorie Palama se descoperă ca isihast, prin experienţele neptice, prin vederile duhovniceşti, prin întreaga cunoaştere duhovnicească a căii isihaste: rugăciunea inimii, mintea curăţită de închipuiri, lepădarea oricăror gânduri şi sălăşluirea în necreata şi dumnezeiasca lumină.
Toate acestea se articulează celei ce s-a nevoit cu isihia, prunca Maria, pe care o vede ca pe un „arhetip” al nevoinţei, al căii trezviei şi contemplaţiei (Monah Teoclit Dionisiatul, „Maica Domnului în teologia şi imnografia Sfinţilor Părinţi”, Edit. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 105).
Tratatul mariologico-isihast al Sf. Grigorie Palama sau Omilia 53 este textul teologic şi duhovnicesc cel mai original şi mai profund din întreaga sa creaţie, care arată că evlavia sfântului faţă de Maica Domnului, ca „patroană” a isihasmului, dobândeşte o expresie teologică extrem de elaborată.
Afirmarea îndumnezeirii reale a Fecioarei Maria, înainte de Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de Răscumpărarea adusă de Hristos, nu a fost însă înţeleasă de teologi (Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., pp. 194-195).
După unii exegeţi occidentali contemporani, teologia energiilor necreate, ca formă a comunicării şi revelării divine, ar împinge în planul doi atât hristologia, cât şi pnevmatologia sau chiar întreaga triadologie (Sf. Grigorie Palama, „Fecioara Maria şi Petru Athonitul – prototipuri ale vieţii isihaste şi alte scrieri duhovniceşti”, Edit. Deisis, Sibiu, 2005, p. 67).
În schimb, pentru teologii ortodocşi, în centrul teologiei palamite se află întruparea Mântuitorului, spiritualitatea Sf. Grigorie fiind percepută ca o mistică prin excelenţă a înomenirii lui Hristos ce se prelungește în Tainele Bisericii.
Sf. Fecioară se arată astfel ca întrupare a teologiei ierarhului isihast, alcătuind totodată proba noutăţii concepţiei sale despre har, Ea fiind totodată „prototipul” vieţii isihaste atât pentru monahi, cât şi pentru cei din lume.
Sf. Palama ne ajută să vedem că între îndumnezeire şi mântuire există o „diferenţă”, fără a se contrazice din punct de vedere principial.
Pe de o parte, îndumnezeirea omului, ca vocaţie şi ca experienţă a vederii Slavei necreate a Logosului lui Dumnezeu neîntrupat, este posibilă şi înainte de Întrupare.
Pe de altă parte, mântuirea naturii umane din robia păcatului şi a morţii e realizată numai de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin Întrupare, prin Crucea şi Învierea Sa prelungite în Tainele Sf. Biserici.
Astfel, se poate spune că hristologia şi mariologia palamite se susţin reciproc şi sunt unite, având în centru persoana lui Iisus Hristos şi a Fecioarei Maria (Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., pp. 195-197).
Tema tratatului nu a fost aleasă la întâmplare, pentru că existau „voci” care îndrăzneau să defăimeze aceste taine, după cum afirmă Filotei, biograful Sf. Palama. Printre aceştia se număra şi istoricul bizantin Nichifor Gregoras, participant la disputa teologică pe tema isihasmului.
El avea să devină mai târziu liderul partidei antipalamite, care susţinea caracterul ireal al relatărilor despre intrarea Sf. Fecioare în Sfânta Sfintelor, opunându-se în acelaşi timp prăznuirii acestei sărbători.
Chiar dacă Omilia 53 nu este o replică directă la discursul lui Nichifor Gregoras, totuşi partea sa finală a fost ulterior dezvoltată după izbucnirea controverselor cu călugărul Varlaam din Calabria, tocmai pentru a delimita isihasmul realizat de Fecioara Maria ca „adevărată filosofie”, faţă de filosofia anticilor, relansată în secolul al XIV-lea de către umaniştii bizantini.
În fond, discursul Sf. Grigorie Palama nu încerca să dovedească caracterul istoric al vreunui eveniment, ci era o mărturisire de evlavie şi de credinţă, care conferea sărbătorii intrării în biserică a Maicii Domnului o interpretare asemănătoare celei date de Sf. Grigorie al Nyssei urcuşului Proorocului Moise pe Muntele Sinai, fiind o expresie a urcuşului mistic al sufletului spre Dumnezeu (Sf. Grigorie Palama, op. cit., p. 57).
Încă de la începutul discursului său, Sf. Grigorie Palama arată că este dificil a lăuda virtuţile Sf. Fecioare, întrucât Ea depăşeşte ca valoare întreaga creaţie.
Ierarhul isihast este conştient că oricâte ar scrie despre Fecioara Maria, nu s-ar ridica la nivelul adevărului însuşi. Totuşi, împins de „nepătimaşul dor”, pe care îl are faţă de Maica Domnului, porneşte pe această cale, asemănându-se celui ce râvneşte să atingă cu mâna stelele cerului.
Nici unul dintre toţi oamenii nu poate ajunge să o laude pe Sf. Fecioară după vrednicie. Chiar dacă zidirea întreagă ar dori să-i aducă doxologie pe măsură, aceasta n-ar fi de ajuns, deoarece Ea s-a făcut maică a Celui ce a creat toate (Sf. Grigorie Palama, op. cit., p. 174).
Nici chiar discursul Sf. Palama nu poate să egaleze virtutea suprafirească a Născătoarei de Dumnezeu, care e cu adevărat fericită şi întru toate superioară întregii creaţii.
Pentru că Ea este mai presus de cea mai înaltă culme a tuturor sfinţilor. Și așa cum grăieşte Psalmistul David, Sfânta Fecioară trece „spre locaşul cortului cel minunat”, intrând în Sfânta Sfintelor „în glas de bucurie şi de laudă și în sunet de sărbătoare” (Ps. 41, 4-5), în răsunetul cântărilor dumnezeieşti al celor care o însoţeau atunci, iar acum, al nostru, al celor care o prăznuim în fiecare an la 21 noiembrie (Sf. Grigorie Palama, „Omilii”, vol. III, Edit. Anastasia, Bucureşti, 2007, p. 236).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Viata ingereasca a Sfintei Fecioare Maria in Templu
Publicat in : Religie -
Inchinarea Preacuratei Fecioare Maria la templu
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.