Voi da un exemplu din viaţa mea. Eram îndrăgostit fără speranţă - şi, după cum înţeleg acum, îi făceam o mulţime de necazuri omului pe care credeam că îl iubesc. Ştiam foarte bine că n-are faţă de mine nici un sentiment de genul acesta, că şi ea era nefericită în felul său şi că încerca să găsească în mine un prieten şi un sprijin - dar lucrurile au ieşit cu totul pe dos, şi în concluzie nu am putut deloc să comunicăm.

Mai târziu, i-am povestit cuiva istoria mea romantică şi tragicul ei final. El a ascultat, foarte liniştit, până la capăt şi a întrebat pe un ton lipsit de emoţie: „Spune-mi, cine e vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat?" Am tăcut, fiindcă nu eram pregătit pentru o astfel de punere a problemei. Atunci el a zis: „Păi tu, zicând că-l iubeşti pe om, ai făcut tot ce ţinea de tine ca să nu-l ajuţi. El avea nevoie de prietenia ta, însă tu l-ai lipsit de ea prin comportamentul tău, care a fost - trebuie să recunoşti - egoist. Aţi fi putut să fiţi prieteni, şi poate că dacă l-ai fi iubit cu adevărat omul acela ar fi fost cu tine, dar pentru asta ar fi trebuit să te gândeşti nu la tine, ci la el, şi atunci i-ai fi dat ceea ce-i trebuia de la tine. Tu ai păstrat prietenia cu el?" Eu am răspuns: „Nu!" Interlocutorul meu a dat din umeri, şi dintr-o dată am înţeles că el avea absolută dreptate. Discuţia a fost neplăcută, fiindcă eu voiam să mă „scald" în trăirile mele romantice, şi pe neaşteptate mi-au fost deschişi ochii asupra purtării mele.

Aşadar, fiecare situaţie grea, inclusiv dragostea neîmpărtăşită, reprezintă o lecţie. Dacă o înţelegem aşa cum trebuie, fiecare catastrofă, în loc să ne facă să disperăm, să fim dezamăgiţi şi să spunem că viaţa este crudă, ne va chema la o anumită renaştere, cu un nou sens şi o nouă cunoaştere. Trebuie să ştim să extragem lecţii pentru suflet, şi atunci totul va merge bine în viaţa noastră.

- Mulţi consideră că dragostea a plecat pentru totdeauna şi că nu vor mai iubi pe nimeni în viaţa lor sau că nu vor mai fi iubiţi de nimeni. Cum să adoptăm o atitudine pozitivă faţă de viaţă, de dragoste, după o asemenea criză?

- După cum mi se pare mie, convingerea că nu vei mai iubi pe altcineva nu este echivalentă unei atitudini negative faţă de viaţă. In general, viaţa, aş zice eu, nu trebuie să-i dea omului motive de deznădejde, ci să-l înveţe, chiar dacă lecţiile ei sunt foarte înfricoşătoare şi grele. Inţelegeţi, chiar se poate întâmpla ca omul să nu se mai îndrăgostească de altcineva.

Aţi auzit de Sfântul Alexie Meciov, care a fost preot. Acestuia toate îi mergeau bine, avea o soţie minunată şi iubitoare, copii, parohie în Moscova - şi pe neaşteptate i-a murit soţia, pe care o iubea foarte mult. O vreme n-a putut deloc să-şi vină în fire, nu putea sluji normal, plângea tot timpul. A venit la el un alt sfânt, faimosul Ioan din Kronstadt, care aflase de durerea lui şi dorise să se întâlnească cu el. I-a zis părintelui Alexie cuvintele următoare: „Acum ştiţi ce înseamnă să suferi. Or, câţi oameni din jurul dumneavoastră nu suferă? Dumneavoastră sunteţi preot: această suferinţă, această cunoaştere a dumneavoastră, amintirea soţiei vă pot ajuta să le slujiţi acestor oameni nefericiţi, deznădăjduiţi, bolnavi, suferinzi. Nu trebuie să vă lăsaţi înghiţit de durere, ci trebuie să mergeţi la oameni şi să-i ajutaţi ştiind ce înseamnă durerea" - şi părintele Alexie s-a ridicat şi a început să slujească. Bineînţeles, el nu a mai îndrăgit vreo altă femeie - şi asta este foarte bine, fiindcă durerea lui i-a dat o compasiune colosală faţă de ceilalţi oameni: nu privea niciodată cu nepăsare necazul altuia, ci se străduia întotdeauna să ajute. Tragedia unicei lui iubiri l-a făcut mai profund, l-a dus la sfinţenie.

Oamenii credincioşi ştiu că după moarte soţii nu se despart, că vor trăi împreună şi mai departe. In ce fel anume nu ştiu, însă această legătură continuă în ceruri... Eu cred că cel care iubeşte o dată în viaţă este un om fericit, foarte fericit.

Incotro să-ţi canalizezi dragostea? Nu neapărat într-o nouă căsnicie: poate în monahism, în educarea copiilor care au rămas în urma acestei legături, într-o slujire adusă oamenilor - de exemplu, există excelente societăţi de caritate. Dacă omul n-a deznădăjduit, dacă el trage nişte învă-ţăminte din suferinţele sale, poate suporta chiar dacă este, cu adevărat, foarte greu. Pur şi simplu trebuie să cercetăm: „In ce constă sensul celor întâmplate cu mine, pentru ce au avut loc toate astea? Ce trebuie să fac în continuare dacă nu-l am numai pe omul pe care-l iubesc, ci şi pe Dumnezeu (chiar dacă doar «în suflet»)?" Să-L întrebăm pe Acest „Dumnezeu din suflet" şi să ne întrebăm conştiinţa de ce ne-a fost dată încercarea aceasta: eu cred că dacă vom întreba cu stăruinţă vom afla. Să fim convinşi, axiomatic, că trebuie să trăim mai departe, că oricum trebuie să trăim mai departe - iar cum anume, ce va deveni dragostea ta în continuare, nu se poate şti dinainte.

VLADIMIR GURBOLIKOV, JURNALIST

Dragostea adevarata, Editura Sophia

Cumpara cartea "Dragostea adevarata"

• Nefericit te face nu dragostea neimpartasita, ci egoismul
  Publicat in : Religie
• Dragostea neimpartasita il ajuta pe om sa devina mai sensibil fata de ceilalti
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: