A vorbi despre iubirea crestina inseamna, de fapt, a vorbi despre Dumnezeu si este, desigur, un demers initiatic ce presupune, pe de o parte, o experienta duhovniceasca in duh si adevar pe care doar putini o au, pe de alta parte, o cunoastere aprofundata a “teologhisirii” subiectelor principale puse in discutie si, in cele din urma, o atentie sporita in urmarirea textelor, insotita, bineinteles, de o meditatie profunda a continutului acestora. In acest sens, un text poate sa-ti trezeasca un entuziasm care poate fi luat el insusi sentiment de dragoste fata de Dumnezeu.
De aceea, articolul de fata se doreste a fi doar o incercare timida de a prezenta pe scurt, drumul initiatic al intalnirii cu Dumnezeu, experimentarea dragostei Lui, asa cum au inteles-o Sfintii Parintii din monumentala traducere, din limba rusa, a Parintelui Profesor Dumitru Staniloae - Filocalia. Demersul nu este unul exhaustiv, multe din repere vor lipsi in mod necesar, dar va incerca intr-o oarecare masura, sa arate ca omul poate nimici pacatul, poate raspunde la chemarea lui Dumnezeu si poate primi harul divinitatii. Nu avem in vedere, in mod deosebit, o “scara a iubirii”, cum este, de exemplu, Scara raiului a Sfantului Ioan Scararul, prezentata in modul cel mai practic posibil, ci, mai degraba, o incercare mai redusa si mai teoretica de a arata ca omul se poate desparti de patimi prin jertfa de sine si prin asceza cu o singura conditie: sa creada in puterea Celui ce s-a facut om pentru ca omul sa se indumnezeiasca – Iisus Hristos.
Intr-o alta ordine de idei, se incearca scoaterea in evidenta o realitatii lumii in care traim, si anume ca omul este dependent de lucrurile lumii, legat prin propriile lui afecte, cum spunea Parintele Staniloae in Ascetica si mistica, dar pervertind afectele naturale prin pacat. In aceste conditii, dragoste nu va fi deloc, in afara celei idolatre sau egolatre. Numai omul responsabil de lucrarea duhovniceasca, numai omul jertfelnic, cel ce-si asuma crucea lui Hristos, poate invinge dependenta de patimi. Si abia apoi va putea experimenta dragostea de Dumnezeu si de aproapele.
Experienta iubirii, asadar, este experienta cea mai deplina pe care o poate avea un om. Dar ea se afla la capatul caii presarate cu suferinte si cu necazuri, la fel cum Invierea se iveste abia dupa suferinta crucii. Am vazut insa ca pentru Parintii din Filocalia (si evident, si pentru ceilalti) nici o suferinta nu e prea mare pentru dobandirea negraitei iubiri a lui Dumnezeu. Conditia este una singura: Calea, Adevarul si Viata sa fie Iisus Hristos, Dumnezeul devenit om pentru ca oamenii sa devina dumnezei.
In consecinta, de la omul dependent, prin omul jertfelnic, catre dragoste, aceasta este calea. Fiindca fara renuntarea la sine, fara asceza impotriva patimilor, orice dragoste este doar iubire egoista de sine care nu are nimic de-a face cu adevarata dragoste ceruta de Dumnezeu oamenilor prin porunca pe care a dat-o prin Domnul Iisus Hristos. Este lesne de inteles faptul ca nimeni nu poate renunta la sine si nu-si poate infrange voia proprie fara ajutorul Duhului Sfant care lucreaza impreuna cu vointa omului, sustinand-o in lupta ei.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii! Amin!
Doamne, ajuta!
Stefan Popa.
Stefan Popa
-
Iubirea crestina si sfarsitul lumii
Publicat in : Religie -
Deosebirea intre iubirea crestina si dreptatea omeneasca
Publicat in : Credinta -
Iubire si dreptate
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.