Un om de rand, afland cate ceva despre intentiile de unire a religiilor, ar putea sa-si justifice interesul pentru un asemenea proiect in termenii urmatori: „Inseamna ca vor disparea neintelegerile intre religii, ca nu vor mai exista razboaie religioase si, cine stie, poate ca, in general, razboaie, ca lumea va trai mai bine si va avea un nivel de consum mai ridicat." Dintr-o asemenea perspectiva, religia apare ca un mijloc de imbunatatire a vietii. Are vreun rost sa cunoastem Evanghelia? Are! Ca sa-i invatam pe copii sa devina mai ascultatori. Are vreun rost postul? Are, intrucat curata organismul. Ce justifica existenta manastirilor? Faptul ca pot deveni focare de cultura.

Incat, pentru confortul duhovnicesc al confratilor nostri, s-o lasam mai moale. Sa incetam polemica teologica, sa nu mai incercam sa demonstram ca ortodoxia este mai buna decat alte religii.

„Planeta noastra a devenit prea mica si prea vulnerabila pentru a ne mai permite conflicte religioase." Asa suna principalul argument invocat de mass-media in sprijinul ecumenismului. Care nu tine de teologie, dar este atragator si are ecou in randul unei generatii educate in spiritul „numai de nu s-ar isca un razboi!" Am si intalnit situatii cand in scoli, in universitati sau la televiziune nu sunt acceptati predicatori ortodocsi, refuz care are la baza tocmai acest argument.

Tocmai de aceea tentatia de a exila gandirea teologica intr-un ghetou obscur, periferic, trebuie privita cu atentie. O atentie deosebita care promite sa fie foarte interesanta, fiindca in aceasta metoda de propaganda impotriva Bisericii se regasesc nerozii cu mult peste nivelul mediu de vulgaritate caracteristic pornirilor anticrestine ale acelei parti a populatiei care se considera „liber cugetatoare".

In primul rand suntem de acord ca un razboi, de orice fel ar fi, nu este de dorit. Acceptam si faptul ca trebuie prevenita, pe orice cale, aparitia unor situatii pentru a caror rezolvare s-ar putea recurge la forta. Totusi, „a accepta" nu este cuvantul potrivit. El presupune ca ma aflu in fata unui interlocutor istet, care a emis o idee neasteptata si surprinzatoare si ca eu, facand dovada de o laudabila luciditate, cantarindu-i cu atentie argumentele, am gasit de cuviinta sa tin seama de ea. Dar in cazul de fata orice analogie este exclusa, in crestinism s-a vorbit despre „facatorii de pace" cu mult inainte de aparitia unor argumente de ordin umanitar care sa justifice pacifismul. Pentru a se pronunta impotriva razboiului si a violentei, crestinul nu are nevoie sa accepte ideologia „umanistilor" necredinciosi. El trebuie, pur si simplu, sa aiba in inima si in minte porunca lui Hristos: „Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema".

De aceea, am putea spune cu alte cuvinte: „ne bucuram ca pana si necrestinii apreciaza ideea evanghelica a impacarii si a retinerii de la agresiune si violenta. Tocmai pentru ca suntem crestini, fideli traditiei noastre si deschisi catre ea, si nu pentru ca am tine seama de ceea ce se scrie si se spune in presa consideram ca razboaiele nu trebuie provocate. Sa fie oare doar fanatismul religios cea mai teribila amenintare a societatii secolului nostru, radical materialista? In lumea de astazi a preveni asupra aparitiei unor razboaie religioase este ca si cum ti-ai face de lucru cu un extinctor in timpul unei inundatii. Pentru ca, in general, constiinta contemporana nu se prea intereseaza de probleme religioase. Ea vede in religie un obiect de consum, nu o imagine a jertfei. Un razboi religios ar fi posibil numai in cazul in care oamenii ar fi dispusi sa-si dea viata pentru credinta. Fiindca a merge la razboi inseamna, in primul rand, a te supune unui risc. Si cati oameni ar putea sa o faca in lumea de astazi? Oamenii nu stiu sa traiasca pentru credinta, darmite sa moara pentru ea.

Este de preferat sa traim fara razboaie, dar daca asa ceva nu este cu putinta ar trebui ca oamenii si popoarele sa stie cu certitudine de dragul caror valori pot si trebuie sa renunte la convietuirea pasnica cu un rau care deja este insuportabil. Si cu cat mai ridicat este acest nivel de permisivitate, cu cat mai sus se situeaza acele valori in numele carora poti si trebuie sa recurgi la arme, cu atat este mai bine, fiindca si posibilitatea de a bara drumul razboiului este mai mare. Iar daca acele valori au o coloratura morala, aceasta poate sa tina mai multa vreme in frau agresiunea in comparatie cu situatiile in care „scopul razboiului" deriva din considerente de ordin economic sau rasial.

Razboaie continua sa existe, dar nu sunt purtate pentru credinta. In cea mai mare parte ele se produc din cauza petrolului. Iar daca ajunge sa nu poata fi evitat fiindca se poarta pentru o idee, pentru valori umane superioare, un asemenea razboi este mult mai demn decat unul pentru burdusirea pungii. Un razboi pentru un lucru sfant este in orice caz superior. Si mult mai uman decat unul purtat pentru teritorii coloniale sau pentru profituri. Nu trebuie sa ne fie frica de „fanatismul ignorantei medievale" si de cruciadele pe care acesta le-ar putea declansa. Trebuie sa ne fie frica de razboaiele care se duc astazi pentru conductele de petrol (cum este in parte razboiul din Cecenia, razboiul civil din Afganistan, genocidul impotriva kurzilor din Turcia). Incat poate ca in locul luptei impotriva „fanatismului religios", ar trebui dusa lupta pentru renuntarea la energia pe baza de petrol si trecerea la energia atomica.

Un razboi religios ar fi posibil doar in cazul ca cineva ar incerca sa-i determine cu forta pe oameni sa treaca de la credinta lor traditionala la cea care s-ar dori sa fie impusa. Dar numiti-mi macar un singur conflict, in ultimele decenii, care sa fi pornit, in mod real, de la aplicarea politicii prozelitismului prin constrangere. Un razboi religios in lumea contemporana este greu de imaginat, ceea ce nu inseamna ca un razboi declansat din alte motive sa nu poata fi disimulat si apelandu-se la considerente de ordin religios. Dar pentru ca o asemenea disimulare sa poata fi prevenita si pusa in dificultate nu trebuie sa se lupte impotriva religiilor. Trebuie, dimpotriva, sa fie aprofundate cunostintele oamenilor despre religii, pentru a nu li se specula ignoranta in acest sens. Faimoasa formula a lui F. Bacon („Numai o cunoastere superficiala te poate indeparta de religie, cu cat ai cunostinte mai aprofundate, cu atat te apropii mai mult de ea") poate fi aplicata si in problema fanatismului religios. Cu cat posezi mai multe cunostinte despre propria ta religie, cu atat mai putin te va incerca dorinta de a folosi forta pumnilor in locul argumentelor.

Exista insa ceva surprinzator in argumentul „ecumenic" care vede in triumful ideii „religiei universale" un panaceu menit sa faca imposibile razboaiele religioase. Dar si mai inexplicabil este ca acest argument revine cu obstinatie in discutiile cu ortodocsii. Lumea contemporana cunoaste terorismul musulman (de pilda, in Libia, in Egipt); cunoaste si unele actiuni ale terorismului evreu (asasinarea premierului israelian Itzhak Rabin). Lagarele de exterminare constituie un capitol de istorie contemporana si sa ne amintim de lagarul instituit de catolici pentru ortodocsi (in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, in lagarul croat de la Jasenovac au pierit 600 000 de sarbi).

A inceput insa vreodata un razboi religios din cauza Rusiei ortodoxe sau inlauntrul ei? Nu numai despre rusi, ci despre intreaga lume ortodoxa nu se poate spune ca au existat in ultimul mileniu cazuri in care, pe calea unui razboi religios, sa se fi incercat sa li se impuna altora credinta ortodoxa. Noua insa s-a incercat sa ni se impuna cu forta islamismul si ateismul, precum si paganismul nazist. Asupra noastra s-au purtat cruciade. Dar noi? Timp de o mie de ani istoria ortodoxiei rusesti nu a cunoscut un singur razboi religios dezlantuit de ortodocsi.

Poate fi considerata normala o situatie in care unui om care este in permanenta batut si pradat sa i se spuna: „Esti periculos pentru societate, esti o sursa de agresivitate"? Cine vorbeste asa are, cu certitudine, unele interese in conflictele existente intr-un anume moment, iar antipatia pentru cel ce a suferit si sufera este motivata tocmai de aceste interese. Asa se intampla si atunci cand se vorbeste despre „intoleranta ortodoxiei", gata-gata sa se transforme intr-un razboi religios in cazul in care nu se vor lua masuri „ecumenice". In spatele unor asemenea afirmatii se afla de obicei o ideologie anticrestina, care nu are absolut nicio legatura cu realitatea istorica.

Cand apologetilor ecumenismului li se cere sa isi argumenteze temerile cu fapte reale din istoria ortodoxiei, acestia incearca sa puna altfel problema, fiind de acord ca ortodoxia n-a dus niciodata razboaie religioase in exterior, dar sustinand ca totusi politica sa interna si s-a bazat nu arareori pe constrangere. Dupa ei, o asemenea teza ar avea multe sanse sa fie confirmata de fapte.

Totusi si in acest caz trebuie sa retinem ca ortodoxia nu a fost „raspandita" cu forta. S-a apelat la puterea seculara numai pentru a-i determina pe unii oameni sa nu paraseasca ortodoxia. Uneori statul rus a facut apel la forta pentru a-i impiedica pe unii dintre supusii sai sa paraseasca Biserica dominanta. (De aici, reprimarea ortodocsilor de rit vechi si a unor secte invinuite nu ca ar fi imbratisat o alta credinta decat cea ortodoxa, ci ca ii indemnau pe ortodocsi sa se desparta de Biserica.) Dar statul n-a convertit pe nimeni cu forta la ortodoxie.

Dar acel stat nu mai exista demult. Poporul rus s-a remarcat intotdeauna printr-o mare ingaduinta fata de vecinii sai de alta religie. Ceea ce s-a reflectat si in paremiologia noastra, unde exista un proverb care indeamna sa nu te duci intr-o manastire straina cu tipicul de acasa. Imi dau seama ca cei initiati in istoria rusa imi vor aminti indata de pogromuri. Da, a existat si asa ceva. Dar insist din nou pe faptul ca rabdarea poporului rus s-a dovedit fara limita. Se si spune ca rusii rabda mult, ca sunt prea rabdatori. Iar daca uneori in partile de sud si de apus ale Rusiei, la „periferie", au izbucnit pogromuri, inseamna ca acolo se va fi intamplat ceva iesit din comun, ca s-au acumulat niste conflicte care au putut sa declanseze mania unor oameni, in general, pasnici si deschisi.

Istoricul V. Kojinov a demonstrat foarte convingator ca pogromurile nu s-au iscat din motive religioase. Marea masa a populatiei evreiesti a intrat in componenta Imperiului rus dupa impartirea Poloniei, in secolul al XVIII-lea. Pogromurile au inceput sa se produca catre sfarsitul secolului al XlX-lea. Se naste intrebarea: de ce timp de un secol si jumatate n-au existat pogromuri, iar apoi au inceput sa se produca in serie? Se va fi schimbat ceva in invatatura de credinta si in etica ortodoxiei in rastimp de un secol si jumatate? Nu. S-a schimbat ceva in iudaism in aceeasi perioada? Daca facem abstractie de aparitia hasidismului, tot in acel rastimp, putem da si in acest caz un raspuns negativ. Dar, desi religiile au ramas aceleasi, in viata societatii au aparut schimbari importante. Reformele tarului Alexandru al II-lea au facut ca taranul sa-si poata vinde produsele la piata. Iar primele contacte independente cu orasul si cu lumea comertului l-au facut sa vada ca exista un monopol si ca serviciile de comert si intermediere din Europa rasariteana erau controlate in cea mai mare parte de evrei. Intermediarii monopolisti se imbogateau vazand cu ochii, iar taranii saraceau. Ura de clasa si in general orice ura constituie un pacat. Iar pogromurile sunt tocmai manifestari violente ale urii de clasa, nu un rezultat al educatiei religioase. De altfel, asa poate fi explicat pogromul de la Chisinau.

Pogromul de la Kiev insa si cele din alte parti din perioada „primei revolutii ruse" au la baza si motivatii religioase. Ortodocsii au fost supusi la prea multe ofense la adresa sentimentelor lor nationale si religioase din partea „mitingisti-lor" de la periferiile oraselor. De pilda, la 18 octombrie 1905, in preziua pogromului de la Kiev, acolo se intamplau frecvent scene precum aceasta: „Manifestantii au patruns cu forta in Parcul «Nikolaevski», smulgand inscrisurile si initialele de pe monumentul imparatului Nicolae I. Cu aceasta ocazie, evreii au aruncat un arcan asupra statuii, incercand sa o disloce de pe piedestal. Cativa, din multime s-au catarat pe statuie, incercand sa puna in mainile acesteia un steag rosu. Trecatorii care se aflau intamplator pe acolo au fost obligati de manifestanti sa se descopere in fata steagului rosu. A fost un caz cand pe o strada s-au napustit asupra unui preot care trecea pe acolo, dandu-i jos caciula de pe cap cu lovituri de bat. Pe o alta strada, evrei purtand pe piept cocarde rosii au inceput sa insulte patru soldati care erau in trecere, i-au scuipat, starnind dezaprobarea martorilor ocazionali, indignati de acest mod revoltator de a injuria armata".

Pasajul este extras din cartea „Dare de seama efectuata la ordinul Maresalului Curtii Imperiale, senatorul Turau, pentru cercetarea dezordinelor produse in orasul Kiev". Remarc ca senatorul n-a venit la Kiev pentru a-i pedepsi pe revolutionari, ci pentru a sanctiona persoanele vinovate pentru pogromurile care au urmat demonstratiilor de strada. In propunerile facute in concluzia raportului nu gasim nici un cuvant despre masurile luate impotriva evreilor. A fost facuta numai propunerea de a fi sanctionati conducatorii politiei din Kiev, pentru ca „n-au condus actiunile politiei de incetare a vandalizarii locuintelor si magazinelor, a sustragerii de bunuri si ca n-au facut apel la forte de ordine corespunzatoare" (p. 99).

Deci nu faptul ca la Kiev existau sinagogi si ca o parte din locuitorii orasului nu-1 venerau pe Hristos a facut sa izbucneasca pogromul. Explozia a fost determinata mai intai de profanarea valorilor sacre de ordin national si religios, inceputa in presa, apoi si in timpul manifestatiilor de strada. De aceea, punand fata in fata acea „istorie" cu realitatea noastra de astazi, putem afirma ca in procesul de renastere atat a iudaismului, cat si a ortodoxiei in Rusia nu vor aparea situatii conflictuale. Mai mult decat atat Marele rabin al Rusiei Adolf Saievici afirma ca, numai in conditiile in care Rusia se va intoarce la ortodoxie, evreii se vor putea simti in siguranta (fiindca periculos este tocmai dezechilibratul care nu-si realizeaza propria conditie si care este lipsit de axa directoare este periculos; acelasi lucru se poate spune si despre o societate in intregul ei). Iar daca publicistii evrei vor inceta pogromul verbal impotriva ortodoxiei si a istoriei Rusiei, de care este plina astazi presa „democrata", daca vor inceta propaganda impotriva renasterii ortodoxiei, atunci nu vor mai exista nici replici emotionale din partea ortodocsilor, care se simt jigniti.

Pana acum istoria Rusiei nu ne-a oferit motive de a vedea in renasterea ortodoxiei o sursa de ingrijorare pentru cei de alte credinte. In Imperiul rus buriatii au ramas budisti, germanii luterani, lituanienii - catolici, tatarii - musulmani. Chiar si armenii si-au pastrat traditiile nationale religioase (desi, tinand seama ca sunt foarte apropiati de ortodoxie, asimilarea lor din punct de vedere religios putea parea fireasca).

Zvonurile despre intoleranta ortodocsilor sunt exagerate, ca sa folosim un eufemism. Modul cum simteau si gandeau ortodocsii la inceputul secolului al XX-lea este evocat de V. V. Rozanov astfel: „N-am auzit pe nimeni care sa spuna «pe un protestant nu pot sa-l privesc decat cu repulsie» sau ca «mi se face scarba cand vad o biserica protestanta sau catolica» sau «imi vine rau de la inima cand aud o messa».

Toate acestea se inscriu la noi in limita normalitatii, de vreme ce o persoana ca Sfantul Ierarh Ignatie (Briancianinov) cunoscut prin atitudinea sa intransigenta fata de erezii, opina ca ereticii nu trebuie priviti cu resentimente: „Cine doreste sa lupte cu succes impotriva ereziilor trebuie sa fie cu desavarsire strain de orice trufie si ura fata de aproapele, sa nu-l ia in deradere, sa nu-l trateze cu asprime, sa se fereasca de acele cuvinte care aduc tulburare in sufletul ereticului si jcare pot sa-i starneasca patimi. Unge rana aproapelui cu untdelemnul tamaduitor al smereniei si al cuvintelor de iubire, ca sa caute milostivul Dumnezeu catre smerenia ta, care sa ajunga la inima aproapelui tau si sa-ti dea tie Dumnezeu dar mare: mantuirea aproapelui tau. Trufia, obraznicia, incapatanarea si exaltarea ereticului au energie numai in aparenta; in esenta, ele nu sunt decat neputinta si merita o inteleapta compatimire. Aceasta neputinta va creste si se va inrai daca impotriva ei se va actiona cu o ravna lipsita de dreapta soco-jtinta, care se manifesta printr-o incriminare dura". Atitudinea retinuta fata de eretici nu se reducea la bune intentii. Era caracteristica pentru un intreg popor si in acelasi timp ;nu era reversul indiferentismului fata de deosebirile dintre jreligii.

De aceea, peste un secol, un alt ierarh, Serafim (Ciceagov), era indreptatit sa afirme referitor la atitudinea de generoasa toleranta fata de celelalte confesiuni din Rusia: „Cei ce in ultimul timp tagaduiesc dreptul de excomunicare al Bisericii incearca sa incrimineze ortodoxia pe motiv ca nu manifesta toleranta fata de alte confesiuni si ca duce lipsa de dragoste crestina. Catolicii si iezuitii au putut sa actioneze intotdeauna liberi la noi, iar in timpul tarului Petru al II-lea ei putea trece fara nici o restrictie la catolicism. La Petersburg exista de multa vreme o academie catolica, numita «imperiala», onoare de care nu s-a invrednicit nici o academie ruseasca. Daca s-a intamplat ca schismele sa fie pedepsite la noi, aceasta s-a datorat faptului ca ele aveau o coloratura politica si se dedau la sacrilegii. Hlastii, molocanii, paganii, mahomedanii, evreii s-au bucurat intotdeauna de o atitudine binevoitoare din partea statului. Despre protestantism, nici nu face sa vorbim, intrucat se stie ca aceasta credinta a prosperat in Rusia. In schimb, noi, ortodocsii, la noi acasa, am indurat intotdeauna prigoane pentru adevarul dumnezeiesc. Exista multe fapte atestate de istorie, precum cazul a doi preoti din judetul Izium, gubernia Harkov, care facusera imprudenta sa vorbeasca despre luteranism ca despre o «invatatura mincinoasa» si care au fost biciuiti chiar in sediul autoritatii bisericesti locale. Publicarea cartii Piatra credintei a Mitropolitului Stefan Iavorski a fost permisa la douazeci de ani dupa moartea acestuia".

Atunci de ce tocmai ortodocsilor li se cere sa se „impace" cat mai repede cu celelalte religii, chipurile pentru a salva omenirea de ororile unui razboi religios termonuclear? In iarna anului 1997 o banda de musulmani din Daghestan a ucis doi crestini adventisti. Dar neinfricatii democrati de la editurile moscovite n-au catadicsit sa publice nimic despre fun-damentalismul islamic. Despre aceasta tragedie s-a scris numai tangential, intr-un context in care era vizat „fundamentalismul" ortodox.

Cum si din ce perspectiva sociala si etica s-ar putea afirma ca reprezinta un pericol convingerea ortodocsilor ca in afara Bisericii nu exista mantuire? Da, constiinta ortodoxa impartaseste si afirma convingerea ca numai traditia ortodoxa a pastrat si pastreaza plenar identitatea cu Biserica apostolica si ca, in consecinta, plinatatea experientei duhovnicesti, ca si aceea harica sunt conservate si viaza tocmai in ortodoxie. Sa presupunem ca un ortodox este pe deplin convins ca un protestant se lipseste de participarea harica la viata in Hristos si prin aceasta merge pe calea pierzaniei. Zic „sa presupunem", fiindca in general unei minti educate in mod ortodox nu-i sta in caracter nazuinta de a socoti pe cineva intre cetatenii iadului. La intrebarea: „Se vor mantui oare catolicii (baptistii, adventistii etc.)?", constiinta ortodoxa va raspunde mai degraba: „Nu stiu. Dumnezeu ii va judeca. Stiu doar ca daca devin eu catolic (.) ma asteapta pierzania." Credinta in superioritatea ortodoxiei asupra altor „variante" confesionale nu tine de un orgoliu de casta. Odata patruns in universul ortodoxiei, simti cum se naste bucuria de a te impartasi cu roade duhovnicesti atat de bogate si de consistente si in acelasi timp de o indiscutabila autenticitate; apoi se nasc sentimentul de recunostinta fata de Creator, pentru ca ti-a dat posibilitatea sa urmezi calea dreptei credinte, si, in cele din urma, amaraciunea ca sacralitatea ortodoxiei este intinata de pacatele si bolile noastre.

Laitmotivul publicisticii si mentalitatii ortodoxe comune este recunoasterea faptului ca si crestinii care apartin de confesiunile occidentale, cu toate ca potentialul lor duhovnicesc este anemiat, pot obtine adesea, prin disciplina comunitara si entuziasm, rezultate sensibil mai importante decat ale noastre, in ciuda imensului potential duhovnicesc de care dispune ortodoxia. Ei, cu putinul pe care il au, adesea au ajuns sa devina foarte puternici. Noi, cu preaplinul pe care il avem, ramanem atat de saraci.

Chiar daca sunt convins ca ortodoxia este perfecta in raport cu protestantismul si deplina fata de catolicism, asta nu inseamna ca traiesc intr-o lume a triumfalismului confesional si ca nu sunt capabil de altceva decat sa laud cu multumire de sine tot ceea ce este al meu si din care ma revendic si sa vorbesc de rau restul. Avea dreptate parintele Aleksandr Schmemann atunci cand observa ca „a zice «ma mandresc cu ortodoxia» este tot atat de absurd ca a zice «ma mandresc cu Hristos», fiindca adevarul intotdeauna smereste, iar trufia, in toate formele ei de manifestare, este straina de adevar si devine intotdeauna un pacat".

Cu cat suntem mai aproape de Adevar, cu atat este mai inalt idealul catre care tindem si cu cat este mai intensa lumina, cu atat devin mai vizibile secretiile impure. Si, bineinteles, cel ce traieste in Biserica cunoaste mai bine neputintele comunitatii sale si ale celor de o credinta cu el decat cel ce le observa de la distanta. Parintele Gheorghi Florovski are un articol in care scrie: „pentru mine unirea crestinilor inseamna o intoarcere generala la ortodoxie", adaugand: „aceasta nu inseamna ca tot ce a existat si exista in ortodoxie, asa cum o vedem astazi, poate fi identificat cu Adevarul lui Dumnezeu. O Biserica adevarata nu inseamna si o Biserica perfecta".

Asa ca bucuria de a apartine unei mari traditii spirituale nu genereaza implicit dispretul, cu atat mai putin ura, fata de cei ce se situeaza in afara ei si nu se transforma obligatoriu in egoism trufas. Sa admitem ca un ortodox traieste cu convingerea ca singura cale catre mantuire este ortodoxia si ca celelalte duc la pierderea lui Dumnezeu si a lui Hristos. La urma urmelor ce este periculos din punct de vedere social si nedemn din punct de vedere moral in aceasta convingere? Poate crede cineva ca aceasta afirmatie de principiu ar putea insemna o pornire spre agresivitate?

Sa presupunem ca am intalnit pe cineva grav bolnav in zona Cernobalului. De bine, de rau, eu ma pot considera sanatos; el sufera de o boala letala. Ar putea fi starea de sanatate de care ma bucur un pretext de a-l uri pe acel bolnav si de a face crize de agresivitate fata de el? Mai degraba el mi-ar inspira compasiune si m-as folosi de aceasta intalnire pentru a-i impartasi, pe cat mi-ar fi posibil, ceva din ceea ce am facut ca sa fiu sanatos in existenta mea (sa zicem ca i-as oferi produse alimentare ecologice).

De asemenea, daca intr-un oarecare protestant nu vad lucrarea harului, aceasta n-are de ce sa se transforme intr-un pretext ca sa ii port ura. Va fi mai degraba un prilej ca sa ma rog pentru el, ca sa ma nelinistesc pentru el, ca sa-l compatimesc. Omul aflat in Biserica simte aceasta necesitate duhovniceasca: sa se roage pentru toti cei care ii apar in cale. Rugaciunea este incordare a bunei vointe a omului. Si in rugaciune se cere ceea ce este esential. Iar daca intamplarea ii va scoate inainte omului aflat in Biserica un sectant, cea mai fireasca reactie ar fi dorinta de a se ruga pentru el. „Lumineaza-l, Doamne, cu lumina Evangheliei Tale, uneste-l" cu Sfanta Ta Biserica!" Iar daca cineva, lipsit de o educatie bisericeasca si care se considera ortodox, va simti o stare de iritare sau de ura la vederea unei persoane de alta credinta, o asemenea situatie nu poate deveni un pretext pentru a limita influenta Bisericii si a teologiei ei, ci, dimpotriva, pentru a extinde sfera de influenta a Bisericii, a duhului si a intelegerii ei.

Nu putem sa trecem cu vederea faptul ca in fiecare om exista agresivitate. Exista in fiecare om o reactie alergica la tot ceea ce este nou si neobisnuit. Agresivitatea nu se naste in om pentru ca este sau nu religios, ci pur si simplu pentru ca este om, fiul lui Adam cel cazut. Dar pentru asta exista traditia civilizatiei: pentru a sublima si a transforma instinctele si reflexele omului. In mod special, teologia comparatista, compararea la modul rational a diverselor traditii religioase, este capabila sa ajute la tinerea sub control a conflictelor. Dar nu sunt motive sa credem ca discutarea publica a deosebirilor dintre religii ar putea genera manifestari agresive. Conflictele vor putea fi evitate daca discutiile critice vor da dovada de seriozitate intelectuala. Pentru ca oamenii isi simt oricum propria alteritate.

Si nu rareori sunt dispusi sa-si nutreasca sentimentele negative fata de altii cu cele mai bizare argumente, mergand pana la cele ce tin de o pura mitologie (de pilda, mitul despre dogmatica Vaticanului aparut la rusii din zona Carpatilor). De aceea este de preferat sa apelam la un manual elementar de psihologie care se ocupa de asemenea sentimente, ca ele sa fie sublimate, scoase din zona emotiilor obscure. Sentimentele pot fi stapanite si devin mai lesne de directionat daca ajung sa fie constientizate, situate intr-o zona luminata de ratiune, de Evanghelie si de traditia Bisericii. Este bine sa folosim posibilitatea de a medita cu luciditate asupra rugaciunilor pe care le rostim si care il pot face pe un crestin ortodox sa-si dea seama ca nu este cu totul la fel cu o persoana de alta credinta. In afara de aceasta, daca cineva va fi educat in spiritul indiferentei fata de religie si fata de diferentele de ordin confesional, sa nu ne asteptam ca o asemenea persoana va da dovada in mod automat de toleranta.

Ortodoxia poseda o experienta multiseculara de stapanire a patimilor si de transformare pozitiva a acestora. Traditia ortodoxa poate trage la socoteala inaintea Evangheliei, inaintea duhovnicului, inaintea constiintei si inaintea gandirii teologice simtamintele care bantuie sufletul neofitului. Dupa ce criteriu si-ar putea verifica oare sentimentele de clasa, nationale si de clan un fanatic adorator al idolilor profani? Daca un sentiment din subconstient este adus in zona rationalului si supus reflectiei, el poate fi mai usor directionat. Dar poate fi vorba de rationalitate in cazul resentimentelor nationaliste sau al invidiei sociala?

Iluministii secolului al XVIII-lea considerau ca autodivizarea oamenilor dupa criterii religioase dezonoreaza umanitatea. Frontierele care divizau oamenii in functie de religie au fost zdruncinate de istoria secolelor XIX-XX. Cu ce consecinte? In locul autoidentificarii religioase a aparut o auto-identificare pe criterii nationale, transformata curand in nationalism. Faramitarea omenirii s-a accentuat, incat este de preferat ca oamenii sa-si revendice o constiinta de sine si o identitate care nu este „dupa trup", ci „dupa duh", deci dupa standarde mai inalte si mai exigente. O societate in care oamenii isi vor exprima originalitatea si in functie de optiunea si de apartenenta lor la o traditie spiritual-religioasa va fi mai stabila decat o societate in care fiecare isi stabileste propriile criterii pentru a-i delimita pe „ai sai" de „ceilalti" in functie de constiinta, de talentul sau de lipsa lui de talent.

In continuare, nu putem sa nu anticipam ca o transpunere excesiv de activa in viata a principiului „impacarii universale" ar putea provoca de la sine separatii si mai rigide. Cu cat sunt mai obstinate incercarile de stergere a identitatii nationale si culturale dupa sablonul american, cu atat mai mult apare fireasca pentru un organism viu (pana cand si daca este viu) stradania de a-si apara si sublinia alteritatea.

Acolo unde granitele sunt clar delimitate nu apar conflicte. Iar unde sunt disimulate sau difuze, conflictele nu pot fi evitate. Asa se intampla si in politica, asa stau lucrurile si in viata religioasa. In Rusia, credinciosii nu se afla in conflict cu ateii, crestinii nu se cearta cu budistii, ortodocsii nu se iau la harta cu luteranii. Aici delimitarile sunt clare, oricine intelege ca trebuie sa alegi intre ateism si religie, intre crestinism si budism, intre ortodoxie si luteranismul german. Iar dreptul de a alege este astazi unanim acceptat. Totul se schimba insa atunci cand activeaza sectele, in special cele care incearca sa se ascunda sub autoritatea Bisericii. Aum Sinrike afirma ca intre budism si ortodoxie nu este nici o deosebire, se vedea pe sine ca fiu al ambelor traditii religioase si, de aceea, Biserica Rusa a avertizat ca este vorba de o secta de sarlatani si de escroci cu mult inainte de tragedia din metroul din Tokio.

Adeptii lui Rerich, care propuneau un talmes-balmes intre kabala si budism, se dadeau drept ortodocsi, si ca urmare Biserica a trebuit sa atentioneze asupra faptului ca cei doi Rerich si adeptii lor se situeaza in afara Bisericii lui Hristos. Un mare numar de misionari protestanti incearca sa-i convinga pe rusi ca ei nu fac decat sa predice „pur si simplu" Evanghelia, „pur si simplu" crestinismul, si ca sunt foarte apropiati de ortodoxie. De aceea, teologii ortodocsi sunt in situatia de a polemiza cu ei, pentru a aduce clarificari ca noi nu suntem nicidecum „una" cu ei si ca a minimaliza diferentele dintre noi este „pur si simplu" o escrocherie.

Acolo unde frontierele devin laxe, unde omul incepe sa simta posibilitatea unei dezorientari sau a unei absorbtii, apare si dorinta fireasca de a-si stabili identitatea mai limpede si mai ferm. Un mic exemplu. In Imperiul otoman traiau popoare de diferite origini. Administratia turceasca nu recunostea diferentierile etnice existente intre supusii sai, tinand seama doar de principiul autoidentificarii religioase. In functie de acest criteriu, in ochii imperiului grecii, bulgarii, sarbii alcatuiau un singur ethnos: ortodocsii. Dar aceste popoare erau constiente de diversitatea lor si nu acceptau nivelarea pe care le-o stabilise statul. Nici sarbii, nici grecii nu erau dispusi sa-si piarda identitatea nationala. Daca ne amintim ca istoria Balcanilor pana la cucerirea acestei regiuni de catre turci a cunoscut o serie de razboaie intre bulgari si bizantini ar trebui sa presupunem ca in Imperiul otoman bulgarii se vor fi simtit mai aproape de slavii-sarbi decat de greci (fostii lor inamici si asupritori). Dar istoria secolelor XV-XVI ne demonstreaza contrarul. Ca intre bulgari si sarbi au izbucnit conflicte de natura etnica, nu intre bulgari si greci. Concluzia istoricilor: lipsa unor situatii conflictuale intre aceste doua popoare in perioada respectiva a fost conditionata de faptul ca „deosebirile dintre cele doua popoare au fost si sunt marcate in primul rand prin limba si prin cultura traditionala, fiind exprimate atat de limpede, incat n-au putut crea in constiinta si in subconstientul populatiei o tensiune indreptata spre apararea particularitatilor exterioare etno-culturale ale comunitatilor respective.

Devine caracteristica in aceasta privinta reactia populatiei din Tracia si Macedonia, comparativ cu aceea care a urmat dupa lichidarea granitei etno-politice in partea de apus a teritoriului bulgaresc, unde sarbii si bulgarii s-au aflat in conditiile unor contacte nestanjenite si directe, cele doua popoare diferentiindu-se unul de altul intr-o neinsemnata masura prin limba, origine si cultura. Tocmai aici aveau sa apara, ca o reala amenintare, inceputul unui proces de asimilare si, in consecinta o reactie prompta si spontana a populatiei, sub forma cultivarii diverselor practici si modalitati de diferentiere etnica. In particular, a reiesit ca in mediile arhaice ale ambelor comunitati a aparut, asa cum aveau sa remarce cercetatorii straini, o atentie deosebita data prezentei elementelor nationale in aspectul exterior al portului popular, in ornamentica etc. Fapt care le-a permis strainilor care treceau prin zonele dintre Sofia si Belgrad sa se puna de acord ca poate fi stabilita o frontiera Intre tinuturile bulgaresti si sarbesti, care, oficial, nu exista".

Cu cat propaganda cercurilor din afara Bisericii insista mai mult in favoarea fuziunii ecumenice, cu atat mai intens si mai argumentat se va pune in miscare gandirea teologica pentru a elabora formulari rationale in care sa se exprime perceperea eclesiala a unicitatii ortodoxiei. Pe masura ce se vor intensifica pretentiile ecumenistilor de a se erija in mentori si de a ne spune ca „a vorbi despre calea ortodoxa catre Dumnezeu suna cel putin straniu" va spori si necesitatea de a constientiza aceasta cale ortodoxa in plenitudinea si in integralitatea ei.

In fine, argumentul care face trimitere la periculozitatea conflictelor religioase, invocat de ecumenisti, reprezinta o jignire adusa tuturor credinciosilor, prin faptul ca presupune ca n-am sti sa apelam la o polemica civilizata si ca am prefera sa rezolvam diferendele cu bata. Dar oare filosofii, in timpul disputelor in care se angajeaza, isi doboara adversarii, spargandu-le capul cu scaunele? Sau colaboratorii Institutului de filosofie al Academiei Ruse de Stiinte naimesc ucigasi de profesie care sa se rafuiasca cu oponentii de la Facultatea de filosofie a Universitatii? Daca filosofii atei pot discuta fara varsare de sange si fara pogromuri, de ce sa-si imagineze cineva ca un filosof crestin, intr-o disputa, ar putea face uz de o secure, eventual manjita de sange? Si de ce oare o pasnica predica crestina sau o cuvantare cu continut teologic ajunge a fi tratata ca o actiune punitiv-politieneasca, prin care se urmareste pasamite sa se „impuna" ceva sau sa se faca „uz de forta"? Oare sa nu se inteleaga ca argumente de acest gen ii jignesc pur si simplu pe credinciosi, prezentandu-i ca pe niste nerozi fanatici, incapabili sa sustina o controversa rationala, gata sa puna mana pe cutit sau sa lanseze rachete atomice?

Istoria bimilenara a ortodoxiei cunoaste nu putine victorii asupra ereziilor, repurtate fara nici o participare din partea autoritatilor statului (iar uneori in pofida puterii seculare eretice). Numeroasele erezii gnostice au fost infrante mai inainte ca statul sa fi venit in sprijinul crestinilor. Chiar si atunci cand era persecutata, Biserica, facand apel la ratiune si prin predicile slujitorilor sai, a putut sa denunte miturile oculte. Trecand de la istoria Bisericii primare la o istorie mai apropiata de zilele noastre, vom descoperi si aici o victorie intelectuala si duhovniceasca a gandirii ortodoxe, obtinuta fara concursul politiei. Ma refer la inlaturarea influentei occidentale asupra teologiei rusesti, care a eliberat gandirea noastra teologica de stereotipurile scolasticii apusene dupa sute de ani de „robie babilonica".

Iar recenta modificare a pozitiei catolice in raport cu problema Filioque si apropierea de conceptia ortodoxa in aceasta privinta nu este nici rezultatul uneltirilor KGB-ului, nici al „teroristilor ortodocsi", ci rodul unui indelungat dialog si al multor clarificari.

Convingerea ca ei n-ar fi in stare sa-si apere conceptiile decat cu ajutorul fortei contine inca o ofensa care s-ar putea sa fie scapata din vedere de atei, dar care poate fi lesne sesizata de credinciosi. Orice religie este, in primul rand, o nazuinta catre Cer, pe care nu inceteaza sa-L caute. Orice religie percepe lumea pamanteasca ca pe un provizorat si ca pe un loc in care omul ramane un perpetuu pribeag. Atata timp cit se afla pe pamant, omul trebuie sa-si faca datoria, iar daca va considera sederea pe pamant drept unicul sens al vietii si singurul sau loc de trait, tocmai principala sa datorie va ramane neimplinita. A-i indemna pe cei ce considera ca cele lumesti nu sunt decat posibilitati auxiliare de a ajunge la cele ceresti sa-si revizuiasca parerea despre cele de Sus de dragul unui confort pamantesc echivaleaza cu o jignire.

Aceasta motivatie de natura materiala si hedonista la care apeleaza propaganda ecumenica fusese observata de Patriarhul Serghie: „Fireste ca adoptarea unei atitudini si unei predispozitii mai binevoitoare fata de cei de alta credinta poate fi privita cu simpatie, iar intoleranta fata de convingerile si conceptiile altora perceputa ca o meschinarie. Totusi trebuie sa vedem cat de curata este sursa din care porneste acest spirit de pace si bunavointa. Aceste nobile tentative de unire pot ramane atragatoare doar atat timp cat in problemele credintei nu vor fi implicate interese prin excelenta pamantesti".

Nu vad deci ratiunea pentru care ar trebui sa cerem o neintarziata „unire" a religiilor de teama unor noi „razboaie religioase" si a unor noi „cruciade". Si mai irational este sa apari cu asemenea argumente in fata unor oameni credinciosi. Si tot o ineptie ar fi sa incerci sa pui religia in slujba standardelor consumismului material intensiv si sa ignori opinia scriitorului francez Andre Malraux, citata de scriitorul rus Iuri Naghibin: „Timp de 70 de ani ne-am obisnuit sa traim intr-o lume materiala fictiva in care lipsea mereu cate ceva: painea, zaharul, untul, laptele, pestele, carnea, tutunul. Si enumerarea lucrurilor de care ne plangeam ca lipsesc ar putea continua. N-aveam locuinta, nu aveam mobila, n-aveam obiecte de uz casnic, nu aveam libertatea cuvantului, a presei, libertatea de deplasare, libertatea credintei. Imi amintesc cat de uimit a fost Andre Malraux cand, in timpul unei discutii referitoare la literatura cineva i-a spus verde in fata: «Dumnezeu nu exista, in consecinta n-avem de ce sa vorbim despre El». «Stiti de ce va lipsesc toate, a replicat Malraux; nu v-ar fi lipsit daca l-ati fi avut pe Dumnezeu. Dar nu-L aveti. Poate de-aceea va lipsesc toate celelalte. »" Punct ochit, punct lovit.

Diaconul Andrei Kuraev

.