Aspecte noi in problema "Filioque"

Una dintre noile orientari, initiate de cel de al doilea Conciliu de la Vatican, consta in tendinta teologiei romano-catolice de a scoate in relief, in spirit ecumenist, caracterul complementar al doctrinei ortodoxe si al celei romano-catolice. "Nu este de mirare, spune textul conciliar, daca anumite aspecte ale misterului revelat au fost mai bine sesizate si mai bine expuse de o parte sau de alta (adica de partea ortodoxa sau de partea romano-catolica), astfel incat diferitele formule teologice tre­buie sa fie considerate adesea mai mult complementare decat opuse". Consecinta fi­reasca a acestor directive conciliare ale Vaticanului II consta in faptul ca teologia ro­mano-catolica a fost obligata, in mod pozitiv, sa treaca de la o atitudine polemica fata de valorile spirituale ale teologiei rasaritene, la o atitudine ecumenica si mai plina de intelegere fata de ea. Desigur, acest fapt n-a impiedicat acelasi Conciliu sa declare, cu toata fermitatea, ca atat Bisericile din Apus cat si cele din Rasarit au fost incredintate, in egala masura, pastoririi pontifului roman, motiv care ne face sa constatam ca ecumenismul romano-catolic nu reprezinta in fond decat o schimbare de tactica bisericeasca. Pretentiile papale la suprematie universala au ramas aceleasi. Cu toate acestea, orientarea ecumenista a teologiei romano-catolice apare ca un fapt pozitiv.

In acest spirit, unii dintre teologii catolici cauta sa descopere noi formule de compromis menite sa impace, in diferite probleme teologice controversate, punctul de vedere ortodox cu cel romano-catolic. Astfel, intr-un studiu intitulat Procession et ekporese du Saini-Esprit, Juan-Miguel Garrigues, teolog catolic, incearca sa demon­streze caracterul complementar al doctrinei ortodoxe si al celei romano-catolice cu privire la purcederea Sfantului Duh si propune, in acest scop, o formula de compromis. De buna seama, in masura in care acest studiu reprezinta o recunoastere sincera a unor deficiente specifice doctrinei trinitare a Bisericii Romano-Catolice, si anume in­suficienta importanta pe care a acordat-o notiunii de ipostas, constituie un progres pe calea apropierii dintre traditia apuseana si cea rasariteana. Aceasta, cu atat mai mult cu cat alti teologi catolici evita sa recunoasca astfel de deficiente. Dar in masura in care acest studiu tinde sa proiecteze asupra teologiei ortodoxe niste carente care nu corespund realitatii, adica absenta unor preocupari trinitare cu privire la fiinta cea una a lui Dumnezeu, reprezinta un regres si un obstacol pe calea intalnirii din­tre cele doua traditii. In studiul nostru vom analiza critic afirmatiile majore ale lui Juan-Miguel Garrigues  cu privire  la  purcederea  Sfantului Duh.

Dupa opinia sa, cauza principala a controversei pnevmatologice dintre Ortodoxie si Catolicism, referitoare la adaosul "Filioque", si-ar avea explicatia ei in erezia ariana care,  datorita diferitelor nuante pe care le-a dobandit in Orient si Occident, a deter­minat teologia rasariteana sa puna accentul mai mult pe Persoanele trinitare decat pe natura divina, iar pe cea apuseana sa-si concentreze toata atentia  asupra  naturii di­vine, in detrimentul Persoanelor trinitare. "Arianismul in Orient, spune Garrigues, sub versiunea  radicala  pe care  i-a  dat-o  Eunomiu,   a  refuzat  la  bun  inceput  sa accepte consubstantialitatea trinitara pe planul metafizic  al  Divinitatii;  influentat  de  teoriile neoplatonice ale participarii ierarhice, Eunomiu a ajuns la concluzia ca intreaga multi­plicitate a Persoanelor  divine poate fi  acceptabila   numai  sub  forma unei  participari subordonate. Din aceasta cauza, Parintii capadocieni au fost obligati sa  marturiseasca in Dumnezeu un principiu de multiplicitate personala ireductibil la ordinea de  esenta, adica ipostasul. In  acelasi  timp  insa,  Parintii  latini  se  lovesc  de  un  arianism   mai radical, mai putin metafizic, care cauta sa nege divinitatea lui Iisus si a Duhului, con­siderati  concret,  in misiunea lor iconomica pe pamant.   Nu  se punea  deci  problema, pentru  Parintii latini, sa apere posibilitatea unei pluralitati de persoane  intr-o  unica esenta divina, ci sa arate  ca "procesiunea"  (provenienta)  consubstantiala  a  Fiului  si a Duhului Sfant se prelungeste, din momentul in care "au iesit din Tatal", in manifesta­rea  misiunii  lor   in   lume.   Neavand   sa   infrunte   subordinatianismul   metafizic   al   lui Eunomiu  si fiind lipsita de referinta metafizica si neoplatonica  a participarii,  traditia latina   n-a  simtit   nevoia   sa   distinga antinomic   esenta   de   ipostase   in. Dumnezeu". Cu  alte  cuvinte,  in  timp  ce Parintii  rasariteni  considera  ipostasul  ca  ireductibil   la natura,   fiindca  natura   si   ipostasul   reprezinta   doua   realitati   diferite,   Parintii   latini tind  sa   confunde  ipostasul  cu  natura.   "Traditia   latina,   spune   Garrigues,   n-a   simtit nevoia sa distinga antinomic,  in Dumnezeu,  esenta  si ipostasele".

Datorita importantei decisive pe care a conferit-o notiunii de ipostas, si fiindca ipostasul, considerat antinomic prin raport cu natura comunicabila, implica proprietati personale netransmisibile, traditia rasariteana ar fi scos in evidenta, in mod unilateral, dupa opinia lui Garrigues, proprietatea personala necomunicabila a Tatalui de Cauza unica a Fiului si a Duhului Sfant, sub aspect ipostatic sau personal. In spiritul acestei traditii, Tatal ramane, in exclusivitate, Cauza ipostatica a Fiului si a Duhului.

Dimpotriva, traditia latina, din cauza tendintei proprii de a confunda ipostasul cu natura, inclina sa faca abstractie de proprietatile personale netransmisibile ale Unui ipostas si tinde sa extinda asupra Fiului insusirea Tatalui de cauza si izvor substantial al celorlalte doua ipostase trinitare. Mai putin transanta in privinta raportului anti­nomic dintre esenta si persoana, aceasta traditie atribuie si Fiului proprietatea personala de cauza sau monarhie care, din punct de vedere ortodox, ii este specifica numai Tatalui. Notiunea de monarhie nu ramane o insusire specifica a Tatalui, ci se comu­nica si Fiului. Diferit de traditia rasariteana care ar fi pus in evidenta doar caracterul necomunicabil al monarhiei, traditia apuseana a subliniat cu precadere caracterul comunicabil al monarhiei dumnezeiesti.     

"Traditia greaca si.traditia latina, arata Garrigues in acest sens, a  aprofundat fiecare cate unul din aspectele ireductibile dar inseparabile ale adancului Tatalui: una, aspectul incomunicabil al Monarhiei divine conceputa drept caracter ipostatic al Ta­talui si origine unica a Fiului si a Duhului;  alta, aspectul comunicabil al Monarhiei, fiindca Tatal este izvorul comunicarii substantiale si principiul ordinei  trinitare ". De aceea,  in timp ce Parintii  capadocieni  infatisau  Monarhia drept  origine  in  Tatal  a ireductibilei diversitati ipostatice a Fiului si a Duhului, Parintii latini puneau  in evi­denta maniera dupa care Persoanele sunt unele pentru  altele  conditii  in  comuniunea-consubstantiala a unicei Divinitati". Altfel spus, daca deficienta traditiei latine consta in imposibilitatea ei de a vedea in Tatal unica Cauza a Fiului si a Duhului sub raport ipostatic, deficienta traditiei rasaritene ar consta in imposibilitatea ei de a transforma pe Tatal si pe Fiul intr-un singur principiu de comunicare substantiala.

Orientarea specifica celor doua traditii cu privire la caracterul Monarhiei duce la conceptii  diferite  cu  privire  la  purcederea  Sfantului   Duh.   Traditia   rasariteana,   care atribuie Monarhiei divine un   caracter netransmisibil,  considera  in deplin  acord   cu datul biblic ca Duhul Sfant purcede numai de la Tatal, fiindca Tatal  ramane  unica Cauza personala  de purcedere  a  Sfantului  Duh.  Traditia  latina  insa,  care  porneste de   la   premisa   caracterului   comunicabil   al   Monarhiei   divine,   socoteste   ca   Duhul Sfant purcede atat  de la  Tatal cat si  de la Fiul, fiindca transforma  pe  Tatal  si  pe Fiul  intr-un   principiu impersonal de purcedere a Duhului  Sfant.  De  aceea,  in timp ce Sfantul Maxim Marturisitorul, dupa un text ales de Garrigues, considera ca "dupa-existenta   ipostatica   Duhul   Sfant   exista   din   Tatal   singur,   fiindca   Duhul    purcede (ipostatic)   numai   din   El",   Fericitul    Augustin    afirma    ca    "Tatal    este    principiu fara    principiu,    pe   cand   Fiul  este   principiu    iesit din principiu;    amandoi nu  sunt insa doua principii, ci un singur principiu, fiindca    Tatal si Fiul sunt un Dumnezeu, fara sa fie doi dumnezei. De aceea Duhul  purcede din amandoi". Prin intermediul acestor texte  patristice,   Garrigues  cauta   sa  arate  ca  cele  doua  traditii   au   scos   in evidenta  cate  unul   din  aspectele  fundamentale  ale   purcederii   Sfantului   Duh:   tradi­tia rasariteana, aspectul ipostatic al purcederii Duhului numai de la Tatal, pentru ca notiunea  de  Monarhie   ramane   o   insusire  personala  necomunicabila a   Tatalui;   tra­ditia aipuseana, aspectul substantial al purcederii Duhului de la Tatal si  de la Fiul, fiindca notiunea de Monarhie apare ca o proprietate care, din punct de vedere sub­stantial, poate fi atribuita in egala masura atat Tatalui cat si Fiului. Or, dupa opinia-lui   Garrigues,   "Tatal   este   deodata   originea   diversitatii   ireductibile   a   ipostaselor trinitare si izvorul  divinitatii  care,  comunicandu-se,  le  mentine  in   comuniunea   substantiala. Opunand cele doua dimensiuni inseparabile ale Tatalui, cele doua traditii surori au sfarsit prin a transforma in ruptura ecleziala Numele cel mai cald si cel mai tainic al adancului Tatalui : iubirea" ". Pentru a depasi aceasta dilema cu privire la purcederea Sfantului Duh, astfel prezentata, Garrigues face apel la consideratiile unui alt teolog catolic, P. Dondaine, in legatura cu semnificatia termenilor de "purcedere" si "procedere". Daca terme-ul grec de "purcedere", spune el, a sfarsit prin a fi restrans la raportul personal al Duhului cu Tatal, din fidelitate fata de cuvintele Sfantului Ioan Evanghelistul, expresia latina "procedit ab utroque" vizeaza pe Tatal si pe Fiul in comunitatea lor e principiu spirator al Duhului". Deci, dupa afirmatiile lui Dondaine, insusite de Garrigues, termenul grec de "purcedere" se refera doar la relatia personala a Duhului cu Tatal, fara sa acopere si legatura substantiala a Duhului cu Tatal si cu Fiul. Termenul latin de "procedere" ,se refera insa la legatura substantiala a Duhului cu Tatal si cu Fiul, fara sa ia in consideratie legatura personala a Duhului numai cu Tatal, fiindca vizeaza natura divina pe care Tatal o comunica Fiului pentru a deveni un  singur  principiu  substantial  de purcedere  a Duhului Sfant.

De aceea nimic mai logic daca Garrigues prezinta p formula de compromis ca­pabila sa imbine ambele puncte de vedere, unul al traditiei latine, altul al traditiei rasaritene, adica sa afirme atat purcederea Duhului numai de la Tatal, sub raport ipostatic, cat si procederea Duhului de la Tatal si de la Fiul, sub raport substantial, dat fiind ca Duhul este din aceeasi esenta a Tatalui si a Fiului. Iata formula: "Cred in Duhul Sfant, Domnul de viata facator, care purcezand ipostatic numai din Tatal, procede substantial de la Tatal si de la Fiul". Pe aceasta cale, traditia rasariteana, care a abordat numai relatia personala a Duhului cu Tatal se va completa cu o noua afirmatie care tine seama de legatura substantiala a Duhului cu Tatal si cu Fiul, ca Unul ce este din fiinta Tatalui si a Fiului, iar traditia apuseana, care a luat in consideratie numai legatura substantiala a Duhului cu Tatal si cu Fiul, se va completa cu afirmatia care se refera la relatia personala a Duhului numai cu Tatal, fiindca din punct de vedere  ipostatic Duhul purcede doar de la Tatal.

Interpretate din aceeasi perspectiva, formula lui Garrigues dobandeste intr-a­devar un caracter complementar. Ramane insa de vazut daca antiteza dintre, traditia rasariteana si traditia apuseana cu privire la notiunea de Monarhie comunicabila si si necomunicabila, care se afla la baza formulei propuse de Garrigues, corespunde realitatii.

Dupa cum s-a vazut, Garrigues cauta sa demonstreze in cuprinsul studiului sau ca diferendul dintre Ortodoxie si Catolicism, referitor la purcederea Sfantului-Duh, isi are temeiul lui in modul diferit in care cele doua traditii au interpretat pozitia Tatalui in cadrul Sfintei Treimii: "Traditia greaca si traditia latina, a spus el au aprofundat fiecare cate unul din aspectele ireductibile, dar inseparabile ale adan­cului Tatalui: una, aspectul incomunicabil al Monarhiei, conceputa drept caracter ipostatic al Tatalui si origine unica a Fiului si a Duhului Sfant; alta, aspectul comu­nicabil al Monarhiei, fiindca Tatal este izvorul comunicarii substantiale si principiul: ordinei trinitare". Privite mai indeaproape, consideratiile acestea ale lui Garrigues au un carac­ter ambiguu, fiindca pe langa partea de adevar pe care o contin, nu exclud nici o parte de eroare. Ele presupun o subtila deplasare de accente care nu corespunde realitati­lor doctrinare specifice atat traditiei rasaritene, cat si celei apusene. Referindu-se la traditia apuseana, Garrigues sustine ca aceasta ar fi scos in evidenta, prin con­trast cu traditia rasariteana, "aspectul comunicabil al Monarhiei, fiindca Tatal este izvorul comunicarii substantiale si principiul ordinei trinitare". Partea de adevar cuprinsa in aceste afirmatii consta, pe buna dreptate, in faptul ca traditia latina, animata de preferinte substantialiste, a subliniat cu deosebita precadere caracterul comunicabil al Monarhiei divine, facand abstractie de aspectul ei personal netrans­misibil. Afirmatiile lui Garrigues devin insa problematice din momentul in care in­cearca sa acrediteze ideea ca traditia apuseana, intocmai ca si cea rasariteana, ar fi referit notiunea de Monarhie la Tatal ca persoana distincta in cadrul Sfintei Treimi. De indata ce a facut abstractie de caracterul netransmisibil al insusirilor personale, teologia latina a trebuit sa dea si notiunii de monarhie o semnificatie oarecum dife­rita de cea a traditiei rasaritene.

Pentru a gasi raspunsul cuvenit la aceasta problema, care n-a fost analizata pana in prezent, vom face apel la doctrina trinitara a Vaticanului II, cere se afla pe linia traditiei patristice latine autentice. Referindu-se, pe de o parte, la legatura Sfintei Treimi cu Biserica, Vatican II afirma ca "Biserica universala apare ca un popor care isi trage unitatea lui din unitatea Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant". Aceasta unitate a Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant, la care se refera textul conciliar, este insa unitatea de natura a Sfintei Treimi. Afirmand totdeauna natura di­vina inaintea Persoanelor trinitare, Vatican II tinde sa dea prioritate logica naturii divine asupra Ipostaselor trinitare. Accentul pe care acest Conciliu intelege sa-l puna pe natura divina, in detrimentul Persoanelor dumnezeiesti, apare cu atat mai clar cu cat se sustine ca "modelul suprem si principiul (unitatii Bisericii) este, in Treimea persoanelor, unitatea unui singur Dumnezeu Tata si Fiu in Duhul Sfant", adica  natura  divina.

Pe de alta parte, luand in consideratie legatura Bisericii cu Sfanta Treime, fiindca Vatican II nu se refera doar la relatia Sfintei Treimi cu Biserica, ci si la re­latia Bisericii cu Sfanta Treime, Constitutia despre Biserica "Lumen Gentium" sustine ca "prin Hristos, Cuvantul facut trup, oamenii au acces, in Duhul Sfant, alaturi de Tatal si sunt facuti partasi la natura divina". Astfel, afirmatia potrivit careia na­tura divina tinde sa dobandeasca o prioritate logica asupra Ipostaselor trinitare, se completeaza cu afirmatia amintita dupa care natura divina ar urma Persoanelor treimice. De aceea, credinciosii nu intra in relatie ultima cu Persoanele trinitare, in care ar trebui sa se afle natura divina, ci Ipostasele treimice sunt intelese doar ca niste mijloace prin intermediul carora credinciosii sunt facuti partasi la natura divina. Accentul se muta de la Persoane la natura divina. Aceasta tendinta specifica doctri­nei conciliare este subliniata in mod cu totul deosebit de Papa Paul al Vl-lea care a declarat in mod expres, pentru a evita orice echivoc, "ca noi crestinii, instruiti prin  revelatie,   stim  ca  Dumnezeu   subzista   in  trei   persoane :   Tatal,   Fiul   si   Duhul Sfant, dar ca noi celebram totdeauna natura divina ca unica, noi proclamam unic pe Dumnezeul cel viu si adevarat". Astfel, fie ca este vorba despre relatia Sfintei Treimi cu Biserica, fie de cea a Bisericii cu Sfanta Treime, doctrina oficiala a Bisericii Romano-Catolice insista, in spiritul traditiei latine, asupra primatului naturii divine fata de Persoanele trinitare. Pe buna dreptate se poate afirma ca "specificul gene­ral al triadologiei latine poate fi definit ca o intaietate a unitatii naturale asupra trinitatii personale,  un primat  ontologic  al  naturii  asupra  ipostaselor".

Urmarea fireasca a prioritatii logice pe care natura divina o dobandeste, in traditia latina, asupra Persoanelor treimice, se descopera in aceea ca notiunea de "mo­narhie" n-a mai fost referita cu exclusivitate la Tatal, ca Persoana distincta in ca­drul Sfintei Treimi, ci la natura divina impersonala, sau la Dumnezeu ca realitate substantiala impersonala. De aceea, pentru Tertulian, spre exemplu, notiunea de "mo­narhie" semnifica fie "unicum imperium", fie "unicus Deus". Dupa cum declara un teolog catolic, "cuvantul de monarhie inseamna Dumnezeu la Tertulian, invocand si alte texte in sprijinul afirmatiei lui.

Cu alte cuvinte, in conceptia lui Tertulian, notiunea de "monarhie" nu mai re­prezinta o insusire- personala netransmisibila a Tatalui, ci devine o insusire a na­turii divine, care poate fi referita fara distinctie atat la Tatal, cat si la Fiul, fiindca si Unul si Altul este unul si acelasi Dumnezeu. De aceea, dupa Tertulian, in actul nasterii, Tatal nu comunica Fiului numai natura divina, ci odata cu ea si prin ea si insusirea Sa personala de "monarhie", care dupa traditia rasariteana revine cu exclusivitate numai Tatalui. "Daca cel care poseda monarhia are un Fiu, spune Ter­tulian, monarhia nu este automat divizata si nici nu inceteaza sa fie monarhie daca Fiul este adaugat ca participant la ea ; cu toate ca ea continua sa apartina in mod principal celui care o comunica Fiului, ea ramane totusi monarhie cand este continuta de doua persoane atat de unite". Prin intermediul naturii divine, care uneste atat de strans cele doua Persoane, notiunea de monarhie se extinde de la Tatal asupra Fiului. Tatal si Fiul sunt constituiti de Tertulian ca un principiu mo­narhic  impersonal,  care vine  sa  fundamenteze  adaosul  latin  al   lui  "Filioque".

Din cauza ca notiunea de "monarhie" nu mai ramane o insusire personala ne­comunicabila a Tatalui, fiindca se extinde si asupra Fiului, atunci nici Duhul nu purcede numai de la Tatal, ci purcede deopotriva si de la Fiul. De aceea dupa ce Tertulian declara ca "daca Fiul nu iese de nicaieri decat din substanta Tatalui, El care nu face nimic fara vointa Tatalui, fiindca a primit toata puterea de la El, cum as putea distruge credinta in aceasta monarhie pe care o mentin ca fiind transmisa Fiului de catre Tatal", ajunge in mod consecvent si la concluzia ca "Duhul Sfant nu este nicaieri decat din Tatal si din Fiul". Astfel, datorita prioritatii logice a naturii divine asupra Persoanelor trinitare, prioritate care transforma notiunea de monarhie divina dintr-o insusire personala exclusiva a Tatalui intr-un atribut al naturii divine care se poate comunica si Fiului, traditia latina ajunge in mod consecvent la Purcederea Duhului de la Tatal si de la Fiul ca dintr-un principiu monarhic impersonal. "Daca Duhul Sfant, spune un teolog ortodox, procede din Tatal si din Fiul ca dintr-un singur principiu, unitatea esentiala dobandeste intiietate asupra diversitatii personale... aici nu mai este vorba despre o Treime simpla ci de o simplicitate ab­soluta de esenta luata ca fundament ontologic, acolo unde nu poate exista alt fun­dament decat Tri-Unitatea primordiala."

Nu punem la indoiala irenismul lui Garrigues, dar consideratiile lui cu privire la comunicabilitatea monarhica si purcederea Duhului Sfant fac abstractie de doua aspecte esentiale ale traditiei latine: a) Expresia de comunicabilitate monarhica, din care Garrigues face un apanaj indreptatit al traditiei latine, nu se refera doar la actul comunicarii substantiale pe care Tatal il indeplineste prin raport cu Fiul si cu Duhul Sfant, asa cum ar fi inclinat sa creada un teolog ortodox, ci la comunicarea insusirii personale de monarhie specifica Tatalui, catre Fiul, care duce la constituirea Tatalui si a Fiului ca principiu monarhic impersonal de purcedere a Duhului Sfant. De altfel, ar fi antinomic sa se vorbeasca de monarhie acolo unde exista doua per­soane distincte si ireductibile, atata timp cat notiunea de monarhie poate reveni firesc doar unei singure persoane. Traditia latina depaseste aceasta antinomie prin faptul ca nu refera notiunea de monarhie la diversitatea personala ci la unitatea naturala.

b) In traditia latina, purcederea Duhului Sfant nu implica doar o dimensiune sub­stantiala, cum lasa Garrigues sa se inteleaga, ci si una personala. Garrigues ar vrea sa acrediteze ideea ca Duhul Sfant purcede de la Tatal si de la Fiul numai din punct de vedere substantial, fiindca personal ar purcede numai de la Tatal. Atata vreme cat expresia de comunicabilitate monarhica nu semnifica doar comunicarea substantei divine de catre Tatal spre Fiul, ci si comunicarea catre Fiul a notiunii personale de monarhie specifica Tatalui, atunci urmeaza ca Duhul Sfant purcede de la Tatal si de la Fiul atat din punct de vedere substantial cat si personal. Am accepta bucurosi teza purcederii personale a Duhului numai de la Tatal, chiar daca s-ar sustine apoi, inconsecvent, ca Duhul purcede substantial de la Tatal si de la Fiul, asa cum pro­pune Garrigues, dar aceasta teza intra in conflict vadit cu litera si spiritul traditiei latine care afirma purcederea Duhului de la Tatal si de la Fiul atat sub raport substan­tial, cat si sub raport personal. Exista putine sanse ca teza lui Garrigues sa fie accep­tata de magistrul suprem al Bisericii Romano Catolice.

In raport cu traditia apuseana care ar fi subliniat doar caracterul comunicabil al monarhiei divine, traditia rasariteana ar fi subliniat, dupa opinia lui Garrigues, caracterul necomunicabil al monarhiei dumnezeiesti. Este adevarat, pe de o parte, asa cum sustine Garrigues, ca Parintii rasariteni au distins antinomic Ipostazele trinitare de natura divina, scotand in relief caracterul netransmisibl al insusirilor per­sonale specifice fiecarei Persoane trinitare. "Ceea ce se spune in mod particular, sub­liniaza Sfantul Vasile cel Mare, se exprima prin cuvantul ipostas. Caci cel ce spune om, a introdus in auz un oarecare inteles difuz prin caracterul indeterminiant al in­telesului. Deci a indicat natura prin nume. Cel ce spune insa Pavel, a indicat prin nume natura subzistenta in lucrul indicat... Cuvintele prin care se indica fiinta lui Pavel, se potrivesc si altora. Caci cei descrisi prin acelasi nume al fiintei sunt de o fiinta intre ei. Dar cand cineva, cunoscand ceea ce este comun, isi intoarce privirile, spre cele particulare, prin care  unul  se  deosebeste  de  altul,  cuvantul  care  il  indica pe unul nu va mai coincide cu cel despre altul in toate, chiar daca in unele are ceva comun. De aceea, in comunitatea de fiinta spunem ca proprietatile personale vazute in Treime nu se transmit si nu se comunica, fiecare din persoane fiind inteleasa in mod distinct prin proprietatile ei particulare. Deci prin notele specifice se cunoaste ceea ce distinge ipostasurile. Astfel, diferit de notiunea de natura care indica o proprietate comuna Persoanelor trinitare, notiunea de ipostas presupune anumite pro­prietati netransmisibile care raman specifice fiecarei persoane. Dupa cum rezulta din afirmatiile Sfantului Vasile cel Mare, traditia rasariteana a facut o distinctie radi­cala sau antinomica intre notiunea de ipostas si cea de natura. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre caracterul netransmisibil al monarhiei divine care ramane, in teologia rasariteana, o insusire personala si  exclusiva a Tatalui.

Dar aceasta nu inseamna ca Parintii rasariteni s-ar fi ocupat exclusiv numai de caracterul netransmisibil al proprietatilor ipostatice, fara sa ia in consideratie si caracterul transmisibil al naturii divine. Niciodata traditia rasariteana nu se refera la ipostas fara sa presupuna natura. Daca Sfantul Maxim Marturisitorul afirma ca "nu exista natura neipostaziata", Sfantul Grigorie de Nisa vede in ipostas "modul de existenta al naturii". Ipostasul nu poate fi fara fiinta. Fiinta reprezinta continutul substantial al ipostasului. Fara fiinta ipostasul ar fi o fictiune, iar natura fara ipostas o inchipuire sau o abstractie a mintii. Nici macar logic nu se poate cugeta esenta sau natura ca anterioara ipostasedor divine. Dar nici ipostasele nu sunt goale de fiinta. Dumnezeu nu se poate cugeta decat ca ipostas sau ca persoana, respectiv ca o Treime de persoane. Daca parintii rasariteni au pus un accent deosebit pe ipostase, aceasta se datoreaza faptului ca nu fiinta sta la baza existentei concrete si reale, ci ipostasul sau persoana. De aceea au avut dreptate Parintii rasariteni sa vada pe Dumnezeu ca Treime de persoane si apoi in Treimea persoanelor sa vada, prin cugetare, fiinta cea una. Totdeauna ipostasul este plin de fiinta, fiindca este vorba despre ipostase reale si nu imaginare, de subiect-continut.

Dar tocmai prin faptul ca nu exista natura divina neipostaziata, dupa cum nu exista ipostas fara fiinta si pentru ca ipostasul este fundamental deschis comuniunii, adica duce lipsa de alte ipostasuri, Parintii rasariteni nu s-au marginit sa sublimeze numai proprietatile netransmisibile presupuse de notiunea de ipostas, ca realitate ireductibila la natura, ci au scos in evidenta si caracterul comunicabil al naturii divine prin intermediul unui circuit perihoretic care isi are izvorul lui fundamental in Tatal. Aceasta comunicabilitate nu presupune doar o simpla tinere in solidaritate a naturii divine de catre Treimea persoanelor, fiindca in acest caz comuniunea ar avea un caracter static. Datorita relatiei vii si dinamice pe care o fundamenteaza un ipostas fata de celelalte ipostase - fiindca nu este relatia care fundamenteaza ipostasul, ca in teologia scolastica, ci ipostasul este cel care fundamenteaza relatia - si pentru ca aceasta relatie cere imperios intrepatrunderea ipostaselor si daruirea lor reciproca, caracterul comunicabil al naturii divine, primite de Fiul si de Duhul Sfant de la Tatal si care se intoarce la Tatal in procesul unei daruiri reciproce in­sufletite   de   nesfarsita   iubire,  are  un  caracter  dinamic.  "In  ce  priveste   infinitatea, caracterul necreat, necircumscrierea si toate cele asemenea, spune Sfantul Vasile cel Mare, nu exista nici o diferenta in natura de viata facatoare, intre Tatal, Fiul si Duhul Sfant, ci se vede in ele o continua si nesfarsita comuniune". Consubstantialitatea Sfintei Treimi, care constituie premisa atributelor fiintiale ce pot fi referite fara distinctie la fiecare Persoana divina in parte, ca si la toate Per­soanele impreuna, nu implica o simpla tinere statica in solidaritate a naturii divine de Treimea persoanelor, ci intemeiaza o continua si nesfarsita camuniune intre Tatal, Fiul si Duhul  Sfant, conferind relatiilor intratrinitare un caracter real, viu si dinamic.

Daca este adevarat ca se poate vorbi, pe plan ipostatic, de caracterul netrans­misibil al Monarhiei, fiindca "monarhia" ramane o proprietate personala a Tatalui care nu se poate comunica Fiului, in nici un chip, asa cum subliniaza si Garrigues, tot atat de adevarat este ca Parintii rasariteni au subliniat, din punct de vedere substan­tial, insusirea Monarhiei Tatalui de a comunica natura divina celorlalte persoane trinitare. In comparatie cu traditia latina care s-a oprit, in mod unilateral, la carac­terul comunicabil al Monarhiei divine, atat din punct de vedere substantial, cat si personal, din cauza ca transforma notiunea de monarhie dintr-o insusire personala netransmisibila a Tatalui intr-o insusire a naturii divine transmisibile sau comu­nicabile, urmare fireasca a tendintei de a confunda ipostasele trinitare cu natura mai presus de fire, traditia rasariteana a luat in consideratie, in chip mai complex, atat caracterul netransmisibil al Monarhiei divine care ramane, din punct de vedere ipostatic, a insusire specifica Tatalui, cat si caracterul Monarhiei data in Tatal ca izvor al Divinitatii sub raport substantial. Sfantul Grigorie de Nazianz infatiseaza pe Tatal, spre exemplu, ca "Izvor al Dumnezeirii".

Aceste doua aspecte indisolubil legate intre ele ale Monarhiei divine, adica aspectul ei de Monarhie necomunicabila si cel de Monarhie comunicabila, sau mai bine-zis comunicatoare, fac din Tatal unica Cauza ipostatica si substantiala a celor­lalte doua Persoane trinitare, a Fiului prin nastere, iar a Duhului prin purcedere. Duhul Sfant este, intr-adevar, din esenta Tatalui si a Fiului, dupa cum si Fiul este din esenta Tatalui si a Duhului, dar aceasta nu inseamna ca Duhul Sfant isi trage esenta Sa din Fiul asa cum si-o trage din Tatal. Prin raport cu Fiul si cu Duhul, Tatal ramane, in sfera vietii trinitare, Cauza lor fundamentala atat sub raport ipostatic cat si sub raport substantial. Extrem de concludente sunt, din acest punct de vedere, urmatoarele consideratii trinitare ale lui Grigorie de Cipru : "In adevar, spune el, ipostasul Tatalui este Divinitatea izvor, principiul natural si radacina Fiului si a Duhului; cei care primesc fiinta de la El sunt, pe de o parte, Fiul prin nastere, iar pe de alta parte, Duhul prin purcedere. Pentru ca sunt identici Tatalui cu privire la esenta, avand acelasi principiu unic de a fi, se spune ca (Fiul si Duhul) sunt din esenta Tatalui, consubstantial cu Tatal si intre ei : consubstantiali cu Tatal pentru ca sunt esential din El, ca din principiul lor natural si din cauza lor ; consubstantiali si intre ei, pentru ca au aceeasi fiinta ca si El si aceeasi fiinta intre Ei. Dar cum se spune despre Duhul ca este consubstantial cu Fiul, pentru ca amandoi sunt consubstan­tiali cu Tatal, tot astfel se spune cu evlavie despre Duhul, care este din esenta Tatalui, prin identitatea Sa esentiala cu Tatal si cu Fiul  ca este din esenta Fiului. Dar nu vad cum se poate sustine principiul ca Duhul este din ipostasul Fiului, din moment ce se spune ca este din esenta Lui, atata vreme cat noi proclamam ipostasul Tatalui ca singur izvor al Divinitatii intregi si intreaga Divinitate nascatoare si ca Duhul, egal cu Fiul, isi trage esenta din ea ca din Cauza sa. In adevar, daca Fiul ar fi unit Tata­lui, dupa cum ii este unit dupa esenta, Duhul ar fi atunci din ipostasul Fiului, El care este natural din Tatal. Dar nimeni (nu ne poate convinge sa marturisim ca Duhul Sfant este din ipostasul Fiului, fiindca este din esenta Lui, atata vreme cat nu se va arata ca esenta si ipostasul sunt acelasi principiu, ca ceea ce exista intr-un ipostas exista si in natura comuna persoanelor consubstantiale, ca cei ce spun ca Tatal este singura cauza a Duhului se insala".

Din cuprinsul acestor consideratii se desprind trei idei mai importante pentru rezolvarea problemei care ne intereseaza: 1) Antinomia evidenta dintre natura si ipostas, bazata pe caracterul ireductibil al ipostasului la natura, fundamenteaza le­gatura indisolubila dintre natura si ipostas. Separatia artificiala dintre natura si ipostas se impune cu necesitate numai atunci cand ipostasul, lipsit de caracterul lui ireductibil si antinomic fata de natura, tinde sa se confunde cu natura, ca in traditia apuseana. Din momentul in care ipostasul apare ca o realitate radical diferita de natura se exclude din principiu posibilitatea dizolvarii lui in natura, si se pune premisa legaturii indiso­lubile dintre natura si ipostas. 2) Cu toate ca Duhul este si din esenta Fiului, nu numai din esenta Tatalui, fiindca Duhul este consubstantial cu Tatal si cu Fiul totusi Duhul isi trage fundamental esenta Lui numai din Tatal, nu si din Fiul, fiindca Tatal ramane cauza unica a purcederii substantiale si ipostatice a Duhului Sfant. 3) Adaosul Filioque duce la minimalizarea rolului de cauza unica ce revine Tatalui ca Mo­narhie si produce confuzie intre insusirile personale specifice fiecarei persoane trinitare. De aceea, din punct de vedere ortodox, Duhul purcede numai de la Tatal ca din cauza lui unica si fundamentala atat sub raport substantial cat si sub raport ipostatic.

Desigur, complexitatea vietii divine este atat de profunda, atat de bogata si atat de tainica, incat nu putem exclude, in virtutea consubstantialitatii trinitare, orice urma de participare a Fiului la actul purcederii Duhului Sfant de catre Tatal, dupa cum nu s-ar putea exclude nici o participare a Duhului la actul nasterii Fiului din Tatal. Cand facem aceste afirmatii ne gandim inainte de toate la cuvantul Sfantului Maxim Marturisitorul care luand cunostinta despre existenta lui Filioque, con­sidera ca "latinii stiu, desigur, ca Tatal este cauza unica a Fiului si a Duhului, a unuia prin nastere si a altuia prin purcedere, dar ca ei au afirmat procesiunea prin El (adica prin Fiul) pentru a arata astfel unitatea si identitatea de natura a Sfintei Treimi".

Dincolo de aceste consideratii marginale, noi trebuie sa ramanem insa, pentru a evita orice confuzie, la adevarul Sfintei Scripturi care afirma cu claritate purcederea Duhului numai de la Tatal, ca Tatal este cauza unica si fundamentala a Fiului si a Duhului, a unuia prin nastere, a altuia prin purcedere, asa dupa cum declara si Sfantul  Maxim  Marturisitorul   in  repetate   randuri.   Sau  dupa   cuvantul   Sfantului   Ioan Damaschin, care rezuma intreaga teologie patristica rasariteana, "Tatal are fiinta prin El insusi si nu detine nimic de la altul din ceea ce are. Dimpotriva, El este izvorul si principiul naturii lor pentru toti si a felului lor de a fi".

Valoarea deosebita a acestei marturii patristice consta in faptul ca notiunea de monarhie, pe care traditia rasariteana o refera cu exclusivitate la Tatal, nu implica doar o simpla dimensiune ipostatica necomunicabila, care sa-i confere un caracter com­plementar prin raport cu traditia latina, sau sa fie completata de aceasta, ci presupune si o dimensiune substantiala de comunicare a naturii divine. Ca Unul ce apare drept "izvorul si principiul naturii Fiului si Duhului Sfant si a felului lor de a fi", Tatal ramane, in sfera vietii trinitare, unica cauza fundamentala a celorlalte doua per­soane, a Fiului prin nastere, iar a Duhului prin purcedere, atat sub raport ipostatic cat si sub raport fiintial. Teoria lui Gairigues despre caracterul complementar al celor doua traditii cu privire la purcederea Sfantului Duh este lipsita de temei.

Formula propusa de Garrigues tine seama, intr-adevar, de purcederea iposta­tica a Duhului numai de la Tatal, nu si de la Fiul. Dar din punct de vedere fiintial aceasta formula vrea sa acrediteze ideea ca Duhul ar "procede" atat da la Tatal cat si de la Fiul. Dar a sustine, pe de o parte, ca Duhul purcede ipostatic numai de la Tatal, iar pe de alta parte, ca Duhul ar procede substantial atat de la Tatal cat si de la Fiul, inseamna a apela la formule bazate pe separatia artificiala dintre natura si ipostas. Numai pe aceasta cale s-ar putea sustine ca ceea ce este adevarat din punct de vedere ipostatic, adica purcederea Duhului numai de la Tatal, nu este adevarat si din punct de vedere substantial, fiindca una este purcederea Duhului de la Tatal si alta procederea substantiala a Duhului de la Tatal si de la Fiul. Dimpotriva, din momentul in care se porneste de la premisa legaturii indisolubile dintre natura si Ipostas, atunci se poate sustine in mod consecvent ca ceea ce este valabil pe plan ipostatic este valabil si pe plan substantial, fiindca Duhul Sfant purcede sau procede numai de la Tatal atat sub raport ipostatic cat si sub raport fiintial.

Suntem de acord ca notiunea de purcedere poate avea o rezonanta mai mult ipostatica decat substantiala, dupa cum termenul de procedere implica o rezonanta mai mult substantiala decat ipostatica, dar nici intr-un caz acesti termeni nu pot fi folositi pentru a acoperi, de dragul compromisului, realitati cu totul diferite si con­tradictorii. Atat termenul de purcedere, cat si cel de procedere, cu toate nuantele lor deosebitoare, trebuie sa exprime, prin raport cu Duhul Sfant, acelasi adevar biblic si dogmatic. Fata de formula propusa de Garrigues, dupa care Duhul desi purcede ipostatic numai de la Tatal, procede totusi substantial din Tatal si din Fiul, trebuie sa afirmam, din punct de vedere ortodox, ca Duhul purcede ipostatic din Tatal, fiindca substantial procede tot numai din El, adica tot din Tatal.

Formula propusa de Garrigues pentru a depasi divergentele dintre cele doua traditii, apuseana si rasariteana, cu privire la purcederea Sfantului Duh, formula ba­zata, dupa cum s-a vazut, pe separatia artificiala dintre ipostas si natura, duce ine­vitabil la aparitia a doua categorii de monarhii, in cadrul Sfintei Treimi, care nu coincid intre ele: una personala si necomunicabila referita la Tatal, alta imperso­nala si comunicabila referita la natura divina proprie Tatalui si Fiului. Dar in masura in care vrea sa constituie o platforma de unitate crestina, aceasta formula nu face in realitate decat sa introduca o noua si profunda diviziune in sanul Sfintei Treimi. O formula care sacrifica teoretic unitatea lui Dumnezeu, prin intermediul a doua categorii de monarhii, una comunicabila si alta necomunicabila, ce nu coincid si raman paralele, nu poate constitui o baza reala de unitate a Bisericilor crestine. In fond, ea alatura sincretist doua puncte de vedere care se exclud reciproc : purcederea Duhului numai de la Tatal, pe de o parte, si purcederea Duhului de la Tatal si de la Fiul, pe de alta parte. Desigur, Garrigues asaza cele doua categorii de monarhii, comuni­cabila si necomunicabila, in relatie cu adancul Tatalui, lasand astfel impresia coinci­dentei si unitatii lor. Dar adancul Tatalui nu este tot una cu persoana Tatalui. Adancul Tatalui mai poate insemna si natura divina comuna atat Tatalui cat si Fiului, care se afla la baza purcederii Duhului ab utroque.

Contradictia cuprinsa de formula lui Garrigues este depasita de traditia rasa­riteana care, in virtutea legaturii indisolubile dintre natura si ipostas, vede in Tatal unica cauza fundamentala de purcedere a Duhului Sfant atat din punct de vedere ipostatic, cat si substantial. Aici nu mai este vorba despre doua monarhii, ci de o singura monarhie data personal in Tatal; dar cu toate ca exista o singura Monarhie, ea implica doua dimensiuni: una necomunicabila, fiindca notiunea de monarhie ramane o insusire personala si exclusiva a Tatalui; alta comunicabila, fiindca Tatal este izvorul naturii divine pe care o comunica Fiului si Duhului Sfant, Fiului prin nastere, iar Duhului prin purcedere. Unitatea nu exclude complexitatea, insa complementaritatea presupune  diviziunea.

Este adevarat ca formula de compromis propusa de Garrigues ar putea sa fami­liarizeze teologia catolica cu ideea purcederii Duhului Sfant numai de la Tatal, pe langa cea a purcederii Duhului de la Tatal si de la Fiul, cu atat mai mult cu cat inva­tatura ortodoxa este conforma Sfintei Scripturi, in timp ce doctrina romano-catolica cu privire la Filioque reprezinta, din punctul nostru de vedere o inovatie doctri­nara. Aceasta formula ar putea sa provoace o anumita confuzie in cadrul teologiei ortodoxe, pentru care Filioque este inacceptabil din mai multe puncte de vedere: 1) fiindca contravine, inainte de toate, datului biblic care vorbeste despre purce­derea Duhului de la Tatal. Nu exista nici un text biblic care sa acrediteze purcederea Duhului de la Tatal si de la Fiul; 2) pentru ca introduce o separatie artificiala intre lucrarea Duhului si a Fiului intrupat. Teologia catolica se multumeste sa afirme ca Mantuitorul a venit sa impartaseasca Bisericii pe Duhul Sfant, dar evita sa vorbeasca despre prezenta, in Biserica, a Fiului prin Duhul. Dupa cuvantul Sfantului Irineu insa, "Duhul este comunicarea lui Hristos"; 3) transformarea Tatalui si a Fiului intr-un singur principiu de purcedere a Duhului Sfant nu duce numai la minimalizarea Ta­talui si a Duhului prin raport cu Fiul, ci si la posibilitatea confuziei dintre persoane. Vatican II, spre exemplu, vorbeste despre Papa ca despre Petru si despre Petru ca despre Papa si sustine ca Papa si episcopii actioneaza "in persona Christi". Daca sepa­ratia dintre Fiul si Duhul Sfant, prin intermediul lui Filioque, dau posibilitate teologiei catolice sa substituie pe Papa lui Hristos, transformarea Tatalui si a Fiului intr-un singur principiu de purcedere a Duhului Sfant, ii ingaduie papalitatii sa se identifice cu Hristos sau cu Petru. Aceste identificari personale sunt cu totul de neconceput din punct de vedere ortodox, fiindca diferit de natura care se poate comunica, ipostasul este intransmisibil si incomunicabil. Iata tot atatea motive pentru care pro­blema Filioque nu reprezinta o simpla neintelegere verbala, cum se pretinde uneori, ci are profunde implicatii eeleziologice.

Pentru a se evita orice confuzie in problema purcederii Sfantului Duh este mai bine sa se ramana la invatatura cuprinsa in Simbolul de credinta niceo-constantinopolitan : "Cred si in Duhul Sfant, Domnul de viata facator, care de la Tatal purcede, Cela ce este inchinat si marit cu Tatal si cu Fiul". Mult mai corect decat formula propusa de Garrigues, Simbolul de credinta vorbeste, pe de o parte, in spirit biblic, de purcederea Duhului numai de la Tatal, tinind seama atat de caracterul necomuni­cabil al monarhiei divine data cu exclusivitate in Tatal, cauza fundamentala a celor­lalte Persoane trinitare, cat si de caracterul ei comunicabil sau comunicator, ca Una ce purcede ea pe Duhul si din care Duhul purcede atat sub raport ipostatic cat si fiintai. Traditia rasariteana nu cunoaste separatia dintre natura si ipastas. Pe de alta parte, in spiritul consideratiilor lui Garrigues, se subliniaza ca Duhul este din aceeasi esenta a Tatalui si a Fiului, ca Unul ce este inchinat si marit impreuna cu Tatal si cu Fiul. Daca este vorba despre o formula doctrinara capabila sa constituie o serioasa baza de discutii intre teologii rasariteni si cei apuseni cu privire la pur­cederea Duhului Sfant, ea nu mai trebuie inventata fiindca exista de la bun inceput in Simbolul de credinta. Valoarea ei nu consta numai in vechimea si autoritatea de care se bucura, dar si in modul complex in care se refera la purcederea Duhului Sfant, desi succint, atat sub aspect ipostatic cat si sub aspect substantial. Ea are nevoie doar sa fie aprofundata si explicata mai pe larg. Cu toate ca nu putem fi de acord cu solutia de compromis propusa de Garrigues, totusi studiul sau reprezinta, din acest punct de vedere, o contributie in intelegerea deosebirilor dintre cele doua traditii, apuseana si rasariteana, cu privire la purcederea Sfantului Duh.

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: