Efectele pe termen scurt ale violenţei TV asupra copiilor şi adolescenţilor au fost stabilite prin trei tipuri de studii: corelaţionale, experimentale şi de teren.
"Dovezile din studiile corelaţionale sunt destul de însemnate, vizionarea şi preferinţa pentru televiziunea violentă sunt legate de atitudinile, valorile şi comportamentele agresive. Robinson şi Bachman (1972) au găsit o relaţie între numărul orelor în care au fost urmărite programe TV cu conţinut violent şi declaraţiile făcute de adolescenţi privind propria implicare în comportamentul agresiv sau antisocial. Atkin, Greenberg, Korzenny şi Mc Dermott (1979) au folosit un alt mijloc de măsurare a comportamentului agresiv şi le-au propus fetelor şi băieţilor de la 9 până la 13 ani soluţionarea următoarei situaţii: «Se presupune că mergi cu bicicleta pe o stradă şi nişte copii vin şi îţi împing bicicleta. Ce ai face?» Răspunsurile alese au inclus agresiunea fizică si verbală, dar au existat şi răspunsuri care au arătat dorinţa de a reduce şi de a evita conflictul. Cercetătorii au ajuns la concluzia că răspunsurile conţinând agresivitatea fizică sau verbală au fost alese de 45% dintre cei care vizionau scene exnern de violente şi de numai 21% dintre telespectatorii scenelor cu violentă redusă, într-un studiu aprofundat, Sheehan (1983) a urmărit două grupuri de copii din Australia, din clasele I şi a III-a, pe o perioadă de 3 ani. El a ajuns la concluzia că pentru grupul de copii de vârste mai mari, acum în clasele a IlI-a şi a V-a, atât numărul scenelor de violenţă privite, cât şi intensitatea cu care au fost urmărite erau strâns legate de nivelul comportamentului agresiv al copilului.
Intr-un studiu experimental tipic, condus de Bandura (Bandura, Ross, 1963), unui copil i-a fost prezentată, într-un film, o persoană care a lovit şi a pedepsit o păpuşă gonflabilă. Copilul a fost dus apoi într-un loc de joacă şi s-a înregistrat incidenţa comportamentului agresiv. Rezultatul acestor studii a indicat următorul fapt: copiii care au văzut filmul au fost mai agresivi în locul dejoacă decât copiii care nu au văzut respectivul film.
Un alt studiu (Liebert, Bacon, 1972) a investigat dorinţa copiilor de a-l deranja pe un alt copil după ce au urmărit programe TV cu conţinut violent. Băieţii şi fetele erau în două grupe de vârstă: 5-6 şi 8-9 ani. După vizionare, copiii au fost duşi într-un loc în care fiecare putea facilita sau deranja jocul unui copil aflat într-o cameră alăturată. Concluzia a fost că aceia care au urmărit programul cu conţinut violent au manifestat o tendinţă mai accentuată de a-l deranja pe celălalt copil. Se pune întrebarea dacă acelaşi efect îl au şi desenele animate. Răspunsul pare să fie pozitiv. Câteva studii au demonstrat că o expunere la un desen animat agresiv duce la o sporire a comportamentului agresiv. Mai mult, Hapkiewitz şi Roden (1971) au constatat că băieţii cate au văzut desene animare violente nu păreau dornici să si împartă jucăriile cu ceilalţi, spre deosebire de cei care nu văzuseră desene animate agresive. Reiese clar din studiile experimentale că se poate produce un comportament agresiv tot mai pronunţat, ca urmare a unei expuneri fie prelungite, fie de scurtă durată la acte de violenţă televizată.
Un alt studiu corelaţional s-a desfăşurat în Maryland, unde au fost investigaţi 2 300 de elevi de liceu. Aceştia au fost puşi să enumere programele lor favorite. Analizând conţinutul acestor programe, ca şi comportamentul tinerilor, cercetătorii au descoperit că, de fapt, cele mai mari deviaţii de comportament (agresivitate) se înregistrează la tinerii ale căror programe favorite aveau cel mai mare grad de violenţă. (Strasburger 1995: 27)
S-a constatat anterior fenomenul influenţei violenţei TV asupra comportamentului şi valorilor tinerilor pe o perioadă scurtă. O seamă de cercetători însă, precum Centerwall, au studiat efectele acestei influenţe pe o perioadă de câteva zeci de ani, adică pe perioada maturizării unei generaţii.
Efectele pe termen lung ale violenţei TV au fost determinate de Lefkowitz şi colegii lui (Lefkowitz, 1972) prin urmărirea comportamentului unui grup de copii pe o perioadă de 10 ani. Rezultatele la care s-a ajuns indicau că preferinţa pentru violenţa televizată la vârsta de 8 ani era într-o strânsă corelaţie cauzală cu agresivitatea la vârsta de 18 ani. Aşadar, preferinţa timpurie pentru programele de televiziune şi alte mijloace violente e un factor generator al comportamentului agresiv şi antisocial când copilul devine matur. O altă echipă de cercetători a continuat acest studiu pentru a determina efectele violenţei TV pe o perioadă mult mai lungă - 22 de ani. Concluzia a fost că există o legătură semnificativă între vizionarea scenelor de violenţă la vârsta de 8 ani şi comportamentul interpersonal criminal la vârsta de 30 de ani (Huesmann, Eron, Lefkowitz & Walder 1999: 1120-1134).
Intr-o cercetare ce a avut în vedere 1 565 de elevi care locuiau în Londra, Belson, comparând comportamentul băieţilor care se expuseseră mai mult la violenţa de pe micul ecran cu al acelora rare se expuseseră mai puţin, a ajuns la concluzia că telespectatorii actelor cu un grad ridicat de violentă erau mult mai implicaţi în comportamente violente grave. De asemenea, Belson găseşte că efectele puternice ale violentei TV asupra comportamentului se înregistrează la tinerii care s au expus pe o perioadă lungă la următoarele materiale (în ordinea descrescătoare a importanţei):
„1. Piese de teatru sau filme în care relaţiile personale sunt o temă majoră şi care prezintă violenţă verbală sau fizică;
2. Programe în care violenţa e introdusă fără nici un motiv, chiar dacă nu este necesară intrigii;
3. Programe care prezintă violenţa ficţională a unei situaţii realiste;
4. Programe în care violenţa e prezentată ca fiind o cauză dreaptă.” (.Murray 2002)
Creşterea numărului crimelor comise de copii în SUA, între 1984 şi 1992, de la 987 la 2 300, este un fenomen pe care cercetătorii îl găsesc într-o strânsă corelaţie cu violenţa de pe micul ecran. Există nenumărate cazuri în care copiii ucid fără un mobil serios sau lipsiţi complet de motivaţie, pur şi simplu sub influenţa unor scenarii mentale preluate de pe micul ecran. Cu toate că presa aruncă, în general, vina asupra sensibilităţii copiilor sau a instabilităţii psihice a unora dintre ei, faptul că frecvenţa acestor cazuri creşte de la un an la altul arată că este vorba de ceva mai mult decât atât.
Legătura dintre criminalitate şi violenta de pe micul ecran a fost dovedită şi prin alte studii. Grant Handnck. In urma unei cercetări întreprinse asupra a 208 de deţinuti federali, a constatat că 90% dintre ei învăţau trucuri cununase şi-şi îmbunătăţeau tehnicile privind la televizor, iar 40% dintre ei au declarat că au copiat exact crimele pe care le văzuseră mai înainte pe micul ecran (Murray 2002).
In privinţa sinuciderii, există mai multe studii care e monstrează o legătură strânsă intre vizionatul TV şi actele sinucigaşe. Pentru a fi investigate efectele vizionării actelor sinucigaşe prezente în telenovelele de pe canalele americane, acestea au fost raportate la rata sinuciderilor din această ţară pe o perioadă de 6 ani. Concluzia? Ori de câte ori un personaj principal dintr-o telenovelă se sinucidea, timp de trei zile exista o creştere semnificativă a sinuciderilor în rândul femeilor din SUA. (Philips 1983: 560-568 )
Autorităţile federale din America au declarat că 28 de persoane s-au sinucis într-o singură săptămână, jucând ruleta rusească, după ce, anterior, urmăriseră la televizor filmul Vânătorul de cerbi, film care prezenta o lungă, interminabilă şi agonizantă scenă a acestui „joc” sinucigaş.
Virgiliu Gheorghe
Fragment din cartea "Efectele televiziunii asupra mintii umane"
Cumpara cartea "Efectele televiziunii asupra mintii umane"
-
Copilul televizorului
Publicat in : Sanatate si stiinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.