Dupa reusita in plan spiritual a Revolutiei anticomuniste din 1989-1990, in Romania au aparut oameni treji care au modificat mentalitatea generala amortita, sovaielnica si (semi)clandestina fata de Biserica. „Popii“ cei „inculti“ si „dusmanosi fata de cuceririle poporului muncitor pe calea luminoasa a socialismului“ li s-au dezvaluit in adevarata lumina tuturor celor care aveau la acea data, din mila lui Dumnezeu, solzii desprinsi de pe ochi. Au urmat acestei vederi minunate desfundarea grabnica a urechilor de caltii ideologici si – mai important decat orice – incalzirea inimii la Cuvantul biblic. Acesti deschizatori de drumuri, cu predilectie intelectuali, au simtit ardent actualitatea indemnului de odinioara datorat patriotului Andrei Muresianu: Preoti cu crucea-n frunte! (.

) Cu alte cuvinte, s-a produs, fara vrerea initiatorilor din umbra ai revolutiilor estice, trezirea la viata sociala a crestinismului traditional. Asa au inceput nenumaratele restaurari si infiintari de biserici; initiativele si actele misionare; conferintele si „serile“ filocalice (cele bucurestene, de la Darvari, au trecut deja in legenda); editarea revistelor si a altor publicatii crestine; amplele pelerinaje la locurile sfinte din tara si de peste granite etc. a

In aceasta emulatie generala, s-a vadit fara putinta de tagada vocatia pasnica, darnica, ospitaliera a stravechiului neam traco-geto-dac crestinat, conform traditiei, de catre unul dintre Apostolii cei dintai chemati, anume de Andrei, fratele lui Simon (Petru). Am numit acest imbold ontologic fenomen, dupa modelul publicistic „fenomenul Pitesti“ (pe care l-am descris si l-am analizat oral ori in scris, de nenumarate ori, in circumstantele ce mi s-au ivit pana in prezent), intregind sintagma cu toponimicul unde a luat fiinta o tipica si exemplara miscare spirituala, anume la Valea Plopului. Inima indrazneata dublata de gindirea profunda, veritabil misionara, care a facut cu putinta nasterea si perpetuarea acestui fenomen este parintele Nicolae Tanase.a

N-am obisnuinta panegiricelor si mi-e ostila lustruirea de sine, intuita de Mihai Eminescu in celebrele versuri ale Scrisorii I. In plus, cine are nevoie de informatii suplimentare despre Pro Vita, Valea Plopului ori despre parintele Nicolae Tanase le poate afla cu usurinta cautandu-le pe internet. Aici vreau sa scriu altceva, fiind probabil in asentimentul celor prezenti in sala Teatrului „Ion Creanga“, fosta „Rapsodia“, de pe candva celebrul Lipscani: in seara de Duminica, 18 decembrie 2011, am luat parte la un spectacol a carui coloana vertebrala au constituit-o o parte dintre copiii parintelui Nicolae Tanase, scoliti de dascali cu har de la Valea Plopului. N-am venit sa cerem, am venit sa dam – ar putea fi mottoul acestei manifestari de suflet, care a starnit nu numai ropote de aplauze incurajatoare, cum a spus, la un moment dat, Dan Puric, pe post de prezentator (poate un picut mai obosit decat mi-l imaginasem vizionand pana acum doar postarile de pe internet, ori – fereasca Dumnezeu! – aflat in pragul manierismului), ci si lacrimi de bucurie frematatoare, autentica, asa cum toate spectacolele de mare tinuta le pot produce. Desigur, mesajul specific perioadei – colindele traditionale, apropierea vacantei de iarna, nerabdarea sarbatoririi Nasterii Domnului nostru Iisus Hristos etc. – a contribuit semnificativ la emotia ce m-a incercat, chiar daca drastic diminuata, aflat fiind pe ultimul rand, printre fosgaielile si tarsaielile indescriptibile ale unor crestini cam rataciti pe cararile prea inguste pentru ei ale codului bunelor maniere. Insa autenticitatea trairii pe o scena veritabila din partea acelor copii de 7-18 ani, imbracati cu vesminte imitand epoca regatului lui Irod (pentru mica piesa de teatru religios), ori cu straie traditionale romanesti (pentru corurile „mic“ si „mare“) nu putea sa nu miste inimile si mintile celor prezenti decat daca ar fi fost de piatra! Scriu cu mana si acum tremuranda pe tastatura: fiorul vestirii stramosesti a Nasterii Domnului respira prin fiecare por al micilor mesageri popositi de la Valea Plopului/Screzii pe o scena de teatru din capitala.

Cand cineva dintre spectatori, spre sfarsitul veritabilului tur de forta al micilor protagonisti (peste cincisprezece colinde si cintece adecvate marelui eveniment crestin pentru care ne pregatim), a cerut sa fie luminata intreaga sala, ca sa iesim din noaptea anonimatului – specific, altminteri, spectacolelor obisnuite –, aproape c-am aprobat adjectivarea hiperbolica a lui Dan Puric: „e geniala ideea!“ S-a produs atunci un incredibil feed-back: fenomenul Valea Plopului a pulsat cu adevarat viata prin toate atriile si ventriculele celor trei inimi despre care vorbea un parinte de la Frasinei, evocat, la un moment dat, de catre Dan Puric. In acel moment minunatul „dar din har“ facut de purtatorii de cuvant ai misiunii exemplar savarsite, de aproape doua decenii, de catre parintele Nicolae Tanase s-a ivit simtirii si ratiunii mele in toata splendoarea lui. Imbracat in cuvinte, fenomenul Valea Plopului – caci despre el este vorba, in definitiv – ar putea suna astfel:

Luptind cu toate nevoile materiale, noi, copiii de la Valea Plopului si de la Valea Screzii, ingrijiti fiind de parintele (cuvintul trebuie luat si in sens propriu!) Nicolae Tanase, am venit sa va scoatem macar pentru doua ore din sectia de reanimare pe voi, oraseni dedulciti la toate cele ale trupului, dar agonizind sufleteste; am venit, dara, sa va deconectam de la aparatele care va tin in viata, suferinzilor de „infarct duhovnicesc“ (cf. Dan Puric, citindu-l pe acelasi parinte Ghelasie de la Frasinei). Fie ca apropiata sarbatorire a Nasterii Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care a schimbat lumea, sa va dea imboldul de a va schimba viata, luindu-va in serios menirea crestineasca, mintuitoare.

Drept incheiere nu cred ca pot gasi cuvinte mai potrivite decat cele rostite de nonagenarul dr. Iosif Niculescu, la una dintre minunatele seri organizate la sediul Fundatiei Crestine „Parintele Arsenie Boca“ din Bucuresti: Valea Plopului este raspunsul romanesc pentru Europa la intrebarea daca va mai exista crestinism sau nu (citat din memorie).

Bucuresti, 19 decembrie 2011
Mihai FLOAREA

.