"Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor” (Matei 5, 3).
Prin saracia cu duhul se intelege smerenia, care este cea dintai virtute pe scara desavarsirii crestine, prima litera a alfabetului duhovnicesc. Orice urcus necesita un inceput sau o temelie, iar in urcusul duhovnicesc, smerenia este inceputul mantuirii, cum afirma psalmistul: "M-am smerit si m-a mantuit pe mine" (Ps. 114, 6).
Smerenia este inteleasa ca o expresie a dependentei noastre fata de Dumnezeu si intr-un fel, fata de societate. In sens relativ, ea inseamna micime, neputinta, iar in sensul autentic, o traire existentiala a dependentei noastre fata de Dumnezeu.
Cel sarac cu duhul se considera sarac in podoabe duhovnicesti, dar in realitate, a atins prima treapta a urcusului spre cele inalte.
A vorbi despre smerenie, inseamna a vorbi despre Dumnezeu, cum afirma Sfantul Isaac Sirul: "Voiesc sa va vorbesc, fratilor, despre smerita cugetare, dar ma umplu de teama, ca unul ce stiu ca voi vorbi despre Dumnezeu Insusi in chipul cuvintelor mele”.
Izvorul si temelia smereniei ca virtute se afla in Mantuitorul Hristos, in iubirea sa chenotica, nesfarsita, intrucat "Domn fiind, S-a facut asemenea robilor; bogat, El a indurat foamea,Imparat al maririi, faradelegile noastre le-a purtat (...).Venit sa implineasca legea, a fost judecat de cei Faradelege”. Pentru mantuirea noastra s-a smerit pe Sine, ascultator facandu-se pana la moarte si inca moarte pe Cruce..." (Fii. II, 8).
Omul smerit este asadar, chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Cel smerit este cel care tinde mereu spre mai bine si este constient permanent ca el se afla pe un drum, pe drumul desavarsirii.
Smerenia izvoraste din harul divin, dar si din efortul de cunoastere a sinelui, a dependentei fata de Dumnezeu si fata de semeni.
Sfintii Parinti aseaza smerenia in legatura cu virtutea iubirii, fiindca atat timp cat ii lipseste smerenia, omul nu poate inainta spre Dumnezeu, nu poate urca spre Iubire, ci ramane in orizontul inchis al egocentrismului.
Avand cunostinta smereniei,intelegem ca acela care este smerit e departe de a saraci, pe cand cel mandru cuprinde fumul propriei iluzii.
Maretia smereniei consta in faptul ca ne mantuieste, ne deschide imparatia cerurilor. De aceea spune Sfantul Isaac Sirul „Unde odrasleste smerenia, acolo izvoraste slava lui Dumnezeu”.
Smerenia inseamna profunzime, patrundere a tainelor lui Dumnezeu; ea este pilda si indemn divin: "Invatati de la Mine, caci sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre (Mt. XI, 29).
Mantuitorul arata clar ca " tot cel ce se inalta pe sine se va smeri si tot cel ce se smereste, se va inalta". (Lc. XIV, 11). Opusul smereniei este mandria " inceputul tuturor relelor "(Is. Sirah. X, 15). Mandria se opune oricarei virtuti, de aceea, "celor mandri Dumnezeu le staimpotriva, iar celor smeriti le da har".(Iac. IV, 6 ).
Lipsind smerenia, mantuirea este cu neputinta de atins; slava desarta este doar aducatoarea necinstei, a pretinsei inaltari. Sufletul mandru este neroditor si se semeteste intr-o falsa inaltare, asemeni arborelui care-si inalta crengile lipsite de rod.
Avand in vedere acest adevar, Sfantul Isaac Sirul exclama, in cuvantul sau duhovnicesc: "Cu adevarat, Doamne, de nu ne vom smeri, nu vei inceta sa ne smeresti pe noi”.
Smerenia este dovedita si in ajutorarea celor saraci. Cel ce iubeste smerenia tresare la suferintele altora si vede in saraci pe Dumnezeu, iar in necazurile lor, un mijloc de a dovedi bunatatea inimii.
Sfantul Ioan Hrysostom spune ca "nu este o alta Piedica in calatoria noastra spre ceruri, ca bogatia si ca pacatele pe care le naste bogatia”. Nici saracia, nici bogatia nu sunt in sine virtuti, dar folosirea bunurilor in scopuri egoiste este pacat, constituind o piedica serioasa in calea spre mantuire. Cel smerit poate iubi si ajuta aproapele, insa nu si cel mandru, care nu se vede decat pe sine.
Cel smerit traieste pocainta si rabdarea, iar fata de sine va manifesta o trezvie continua si indiferenta fata de laude; in relatia cu semenii, smerenia inseamna modestie, ingaduinta, impacare, dragoste crestina.
Omul unit cu smerenia este bun, bland, milostiv, sarguitor. Celor smeriti, celor saraci de acel ucigator pacat al mandriei, Domnul le promite imparatia cerurilor, raiul, in care "nu va mai exista nici moarte, nici plangere, nici suspin" (Ap.XXI, 4), ci fericire vesnica.
Imparatia cerurilor este starea fericita a celor drepti in vesnicie, un loc si o stare de lumina, sau cum spun Sfintii Parinti, de "vedere duhovniceasca ce poate fi gustata numai prin har”. Iar harul se da celor smeriti. Cei drepti si Sfintii vor fi asemenea cu ingerii si vor straluci intru slava,iar Dumnezeu "va fi toate in toti " (I. Cor. XV, 28).
Cei smeriti vor dobandi libertate de orice suferinta, trairea in comuniunea cu Dumnezeu .Dupa trecerea lumii acesteia, vor fi " ceruri noi si pamant nou" (Apoc. XXI, 1), intreaga fire va fi transfigurata si inaltata in imparatia harului, va fi o lume innoita, in care cei impodobiti cu smerenia isi vor afla desigur, locul lor.
Ciortan Mariean
Ciortan Mariean
-
Fericirile din Sfanta Scriptura
Publicat in : Editoriale -
Fericirile
Publicat in : Fericirile evanghelice in viata noastra
-
Fericirile deschid Imparatia Cerurilor
Publicat in : Religie -
Fericirile
Publicat in : Predici - Predica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.