Filocalia si influentele sale

Filocalia si influentele sale Mareste imaginea.

Acest prim capitol este intitulat „Filocalia şi influenţele sale", deoarece aş dori să sugerez, şi chiar să susţin, faptul că Filocalia are un fel de semnificaţie emblematică pentru teologia ortodoxă modernă, marcând un moment de cotitură în istoria teologiei ortodoxe. A fost publicată în anul 1782 la Veneţia - la acea dată tipărirea nu era permisă în Imperiul Otoman. Lucrarea reprezintă o antologie - acesta fiind chiar înţelesul titlului în limba greacă, Philokalia - de texte bizantine mistice şi ascetice din secolul al IV-lea sau al V-lea şi până în secolul al XIV-lea: o colecţie de lucrări diverse ce se întinde pe o perioadă de aproape un mileniu. A fost alcătuită de doi monahi ce aparţineau comunităţilor monahale ale Sfântului Munte Athos: Sfântul Macarie, pe atunci episcop al Corintului, şi Sfântul Nicodim Aghioritul. Filocalia reprezintă numai un aspect al unei mişcări de reînnoire în rândul călugărilor căreia Sfântul Nicodim a jucat un rol călăuzitor -, o reînnoire care a avut implicaţii diverse şi numeroase.

Iar aceasta fiindcă publicarea Filocaliei nu a fost un eveniment izolat; făcea parte dintr-o mişcare de reînnoire în Biserica Ortodoxă, care a izvorât din comunitatea monahală athonitâ, a Sfântului Munte . Aceasta a fost o mişcare de înnoire profund tradiţională - cu toate că, în anumite privinţe, mai mult tradiţională în idealuri decât în realitate. Numele dat grupului de călugări a fost acela de Colivazi, denumire derivată din termenul „colivă", acea mâncare preparată din boabe de grâu şi împărţită la slujbele de pomenire pentru cei adormiţi. Colivazii erau interesaţi să restaureze tradiţia monahală bizantină: o întoarcere la Sfinţii Părinţi, o întoarcere la un înţeles al monahismului bazat pe rugăciune, atât în comun, cât şi individuală, iar în ceea ce priveşte cea de-a doua formă de rugăciune, în special Rugăciunea lui lisus (sau Rugăciunea inimii). Disputa din Muntele Athos din secolul al XIV-lea - controversa isihastă - şi îndeosebi rolul pe care Sfântul Grigorie Palama l-a jucat în cadrul acesteia, a fost un simbol al Ortodoxiei pentru aceşti călugări. Axată pe practica temeinică şi îndelungată a rugăciunii, această mişcare era însoţită şi de o altă caracteristică: importanţa paternităţii duhovniceşti sau a îndrumării duhovniceşti. Aceasta era, la rândul ei, strâns legată de accentul pus pe împărtăşirea frecventă.

Putem cuprinde o dimensiune a preocupărilor acestei mişcări de reînnoire dacă ne uităm la uriaşa activitate a Sfântului Nicodim Aghioritul, unul dintre editorii Filocaliei . Pe lângă Filocalie, acesta a mai editat, împreună cu Sfântul Macarie al Corintului, vasta colecţie de înţelepciune monahală extrasă din Sfinţii Părinţi, compusă de Pavel Evorghetinos în secolul al XI-lea, denumită Synagode. Sfântul Nicodim a mai editat şi Cârma Bisericii sau Pidalionul, o colecţie, însoţită de comentarii, a canoanelor Biserica Ortodoxe . Tot el a pregătit ediţii ale scrierilor Sfântului Simeon Noul Teolog (împreună cu Dionisie Zagoraios, cu toate că lucrarea pare să fi aparţinut în mare parte Sfântului Nicodim) - ediţia standard, însă greu de găsit, până la ediţia din Sources Chretiennes din secolul trecut -, ale asceţilor din Gaza, Sfinţii Varsanufie şi loan, şi a Sfântului Grigorie Palama, cu toate că această din urmă ediţie s-a pierdut ca urmare a arestării tipografului din Viena al Sfântului Nicodim (vor mai trece încă 150 de ani înainte ca o ediţie a scrierilor Sfântului Grigorie să înceapă să apară).

Sfântul Nicodim a mai alcătuit şi lucrări de îndrumare şi călăuzire duhovnicească. Este uimitor cum aceste lucrări trădează o influenţă venită din partea lucrărilor contrareformatoare ale spiritualităţii romano-catolice: lucrarea sa, Războiul nevăzut, este o traducere a cărţii lui Lorenzo Scupoli, Combattimento spirituale ; a mai realizat şi o traducere a lucrării Exerciţii Spirituale a lui Ignaţiu de Loyola, iar lucrările sale despre mărturisire şi împărtăşirea frecventă sunt fundamentate, de asemenea, pe surse catolice. Indrumarul pentru Spovedanie ii aparţine , ca de asemenea şi comentariul la canoanele sărbătorilor mari.

Astfel, Sfântul Nicodim a arătat o preocupare pentru înnoire, cu privire la toate aspectele vieţii Bisericii: structurile canonice, viaţa liturgică şi sacramentală, natura îndrumării duhovniceşti, punând la dispoziţie, de asemenea, resurse pentru o întoarcere la izvoarele teologiei ortodoxe pe care le-a descoperit la scriitorii duhovniceşti ai Bisericii. Este notabil entuziasmul său pentru scrierile pioase catolice contemporane; acest aspect, cel mai probabil, exprimă o apreciere sinceră a spiritualităţii catolice, întrucât nu i-a lipsit accesul la corpusul patristic. Această apreciere pentru spiritualitatea apuseană post- Reformă, atât catolică, dar şi protestantă, rămâne o caracteristică a spiritualităţii inspirate de Filocalic, cu toate că mulţi ortodocşi par a fi mai degrabă jenaţi de acest aspect.

Dacă ar fi să vedem Filocalia ca un reper în istoria teologiei ortodoxe, atunci îmi pare că există mai multe implicaţii, atât negative, cât şi pozitive. In primul rând, aceasta sugerează un punct de demarcaţie faţă de panta pe care o luase teologia ortodoxă de la căderea Constantinopolului în secolul al XV-lea, dacă nu chiar de la începutul mişcării unioniste din secolul al XIII-lea. Deoarece, odată cu începuturile disputelor din perioada Reformei, teologia ortodoxă s-a găsit prizonieră în acele controverse pe când încerca să se justifice în faţa protestanţilor şi a catolicilor, ambele tabere căutând să câştige susţinerea ortodocşilor în disputele dintre ele. Istoria, începând cu adeziunea lui Chiril Lucaris la o teologie mai degrabă calvinistă şi opoziţia venită din partea Patriarhului Dositei al Ierusalimului şi a Sfântului Ierarh Petru Movilă, despre care nu putem discuta aici în detaliu, a condus la situaţia în care teologia ortodoxă se exprima în termenii şi categoriile teologiei apnasene.

Intoarcerea la Părinţi, parte a renaşterii tiiocalice, Implica respingerea unei asemenea abordări in t cea ce priveşte teologia.

O mişcare similară s-a petrecut şi in lumea rusă, doar că acolo s-a instituţionalizat. La începutul secolului al XVII-lea, Sfântul Petru Movilă a fondat Academia duhovnicească din Kiev şi a introdus predarea bazată pe manuale latine, catolice. Această Academie a devenit modelul academiilor duhovniceşti întemeiate de Petru cel Mare, ca parte a reformei sale din cadrul Bisericii, şi situaţia a rămas astfel până târziu, în secolul al XIX-lea. Intoarcerea filocalică la Părinţi poate fi văzută ca o repudiere a modului în care teologia era înţeleasă şi predată, atât în rândul grecilor în Imperiul Otoman, cât şi în cadrul Imperiului Ortodox Rus. însă teologia, aşa cum este ea influenţată de Filocnlie, nu era doar opozantă dezvoltărilor în aria predării teologiei în lumea ortodoxă; o asemenea influenţă a avut o dimensiune pozitivă, cu toate că a fost una care a rămas implicită şi necesita o realizare în planul practicii.

Aşa cum am menţionat deja în Introducere, Filocalia se prezintă ca un volum de scrieri „în care, prin filosofia morală, în conformitate cu faptele şi contemplarea, mintea este curăţită, luminată şi desăvârşită" (pagina de titlu). Aceasta presupune o abordare a teologiei nu ca un set de doctrine, aşa cum a fost stabilită în mărturisiri de credinţă sau sinoade. ci o abordare asupra cunoaşterii lui Dumnezeu în care intelectul este pregătit pentru unirea cu Dumnezeu prin curaţire, luminare şi desăvârşire.

Acest lucru sugerează si alte cateva aspecte. In primul rând, acesta este limbajul rugăciunii în tradiţia creştină: rugăciunea înţeleasă nu doar ca o cerere, cerându-I anumite lucruri lui Dumnezeu, ci rugăciunea ca o angajare în relaţia cu Dumnezeu, o angajare ce are loc prin „trei trepte" de curăţire, luminare şi desăvârşire sau mdumnezeire. Mai mult decât atât, ea sugerează o înţelegere a cunoaşterii în teologie, care nu reprezintă o colecţie de intormaţii, ci mai degrabă o cunoaştere a lui Dumnezeu cate presupune o formă ele participare în El. Sugerează, pe scurg un înţeles al teologiei mult mai apropiat de cel pe care îl descoperim la Părinţi, acolo unde nu există nici o separare reală între obiectul cunoaşterii şi procesul cunoaşterii, unde a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu înseamnă, într-un fel, a fi asimilat lui Dumnezeu, unde cunoaşterea lui Dumnezeu presupune ceea ce a ajuns a fi numit, în special în tradiţia greacă, îndumnezeire sau theosis.

O schiţă a influenţei Filocaliei, cu precădere în Rusia

Filocalia a fost publicată în anul 1782 la Veneţia. Ea reprezintă recuperarea unei tradiţii, confirmate în cadrul diferitelor sinoade bisericeşti în decursul controversei isihaste din secolul al XIV-lea. Dovezile sunt oarecum contradictorii în ceea ce priveşte gradul în care Filocalia marchează un nou punct de pornire sau o publicaţie manifest, reprezentând o mişcare mai răspândită. Pe de o parte, Sfântul Nicodim însuşi afirma despre lucrările pe care le-a adunat în Filocalie că „nu au fost publicate niciodată în vremurile trecute sau, dacă au fost, zac ascunse, în întuneric, într-un colţ, neapreciate şi mâncate de molii, iar de acolo împrăştiate şi irosite". Pe de altă parte, există mărturii în manuscrise pentru ceea ce am putea numi „proto-Filocalii", iar din istoria Sfântului Cuvios Paisie de la Neamţ (Velicikovski) se pare că el era deja angajat în traducerea textelor care în final au fost publicate ca Filocalia slavonă sau Dobrotolyiibie cu ceva ani înainte ca Filocalia să fie publicata la Veneţia de către Sfântul Nicodirn. Poate că adevărul este că renaşterea tradiţiei, din care Filtrai ia reprezintă exemplul director, a reprezentat renasieicu unei tradiţii peste care aproape că se aşternuse uitarea, păstrată de o minoritate de monahi de la Sfântul Munte.

Aşa cum am precizat mai înainte, în timp ce Sfinţii Macarie şi Nicodirn alcătuiau Filocalia, Sfântul Paisie Velicikovski deja traducea în limba slavonă câteva dintre lucrările ce au fost incluse în Filocalie. Atunci când această colecţie a fost publicată, în 1793, a fost intitulată Dobrotolyubic, cuvântul fiind calchiat din grecescul philokalia, fără a avea un înţeles independent în limba slavonă (şi astfel, pur şi simplu, sugerând auzului slavon înţelesul de „dragoste de frumos"), arătând în mod evident că Sfântul Paisie l-a conceput ca o preluare adaptată a colecţiei Sfinţilor Macarie şi Nicodim. Sfântul Paisie a ajuns însă la Sfântul Munte fiind deja conştient de existenţa unei tradiţii vii a spiritualităţii isihaste. Aceasta poate fi în cele din urmă urmărită până la tradiţia isihastă a Sfântului Nil Sorski şi a călugărilor idioritmici, dintre care câţiva ar fi putut migra în Principatele Române ale Valahiei şi Moldovei în timpul lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a. Mai curând, Sfântul Paisie îşi datora familiaritatea cu spiritualitatea fi locali că a duhovnicului român Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, pe care l-a cunoscut în timpul petrecut în mănăstirile din Moldova în 1742-1746, după finalizarea studiilor mic la Academia Movileană din Kiev, şi care l-a tuns în monahism în 1750 la Muntele Athosu.

Se obişnuia să se considere că Sfantul Paisie a făcut pur şi simplu o selecţie din Filocalia greacă la momentul realizării traducerii sale, însă acum începe să devină evident faptul că această selecţie era derivată din surse similare antologiei greceşti, în acelaşi timp existând asemănări apropiate cu aceasta din urmă (deoarece este posibil, înainte de publicare, să o fi comparat cu textul grec); aşa cum afirmă Mitropolitul Kallistos, „în 1746-1775, Paisie, lucrând independent, a tradus în slavonă aproape două cincimi din materialul [cred că aici se referă la autori] inclus mai târziu în Filocalia grecească din 1782.

Deosebit de importantă pentru analiza noastră este publicarea Dobrotolyubiei slavone, la 11 ani după Filocalia greacă. Dacă Filocalia greacă pare a fi avut o influenţă imediată foarte restrânsă, fără doar şi poate din cauza luptei prelungite pe tot secolul al XIX-lea a grecilor pentru eliberarea de sub jugul otoman, acelaşi lucru nu este valabil în cazul Dobrotolyubiei slavone. Filocalia, în forma sa slavonă, era predestinată să aibă o influenţă remarcabilă. Una dintre intenţiile Sfântului Nicodim, după cum însuşi afirmă în mod clar în Introducere, era să facă accesibile comorile tradiţiei pe care o reprezenta Filocalia tuturor creştinilor ortodocşi, atât celor căsătoriţi, cât şi monahilor. Mulţi au detectat o contradicţie în această afirmaţie, deoarece multe dintre textele incluse insistă asupra importanţei îndrumătorilor duhovniceşti primite din partea unui părinte duhovnicesc experimentat (sau a unei maici) - şi unde, în afara unei mănăstiri, poate fi găsit un astfel de îndrumător? Sfântul Nicodim era dispus să îşi asume riscul ca aceste scrieri să fie greşit înţelese, de dragul beneficiilor pe care le-ar fi adus şi pe care el le considera că vor cântări mai greu decât orice pericol de acest fel. Sfântul Paisie însă era mai dispus să evite o astfel de contradicţie, rezervând lucrarea sa, Dobrotolyubie, strict cititorilor monahali; Dobrotolubie a fost publicată în final numai la insistenţele Mitropolitului de Novgorod şi Sankt-Petersburg, Cabriel, prieten al marelui duhovnic Sfântul Tihon din Zadonsk.

Cu siguranţă, se picate vedea că accesul Dobrotolyubiei printre slavi a mers mână în mână cu o accentuare a importanţei paternităţii duhovniceşti, otarccstvo. Ucenici ai Sfântului Paisie au dus lucrarea Dobrotolyubiei şi spiritualitatea acesteia în Rusia. Unul dintre călugării implicaţi, la porunca Mitropolitului Gabriel, în pregătirea ediţiei din anul 1793 a Dobrotolyubiei, monahul Nazar, originar din Sarov şi mai apoi reîntemeietor al Mănăstirii Valaam de pe lacul Ladoga, s-a retras la Sarov în anul 1801, luând cu el o copaie a Dobrotolyubiei; prin intermediul acesteia a cunoscut Sfântul Serafim Dobrotolyubiei, cu toate că spiritualitatea acestuia din urmă se datora deja tradiţiei autentice a Sfântului Nil Sorski. Cu toate acestea, Mănăstirea de la Optina, aflată la mai puţin de 300 de kilometri de Moscova, a fost cea care a devenit rapid un centru al acestei mişcări de reînnoire. Putem întrezări o imagine a acestei mişcări în primele capitole ale romanului lui Dostoievski, Fraţii Karamazov, în figura stareţului Zosima, căruia îi este acordată o importanţă centrală, dar care este privit cu suspiciune de ceilalţi călugări. Datorită distanţei accesibile faţă de Moscova, Mănăstirea Optina a atras numeroşi membri ai intelighenfiei, în special dintre slavofili.

Pr. Andrew Louth
Fragment din “Ganditori ortodocsi moderni”, Editura Doxologia

Cumpara “Ganditori ortodocsi moderni”

 

Pe aceeaşi temă

28 Noiembrie 2017

Vizualizari: 179

Voteaza:

Filocalia si influentele sale 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

filocalia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE