De mai multe nopţi Mănos al lui Koronios vedea necontenit, de acolo de unde-şi lega barca în fiecare seară, în apropiere de Kotronia, înspre ţărmul de răsărit, între două stânci înalte şi ceva mai jos de o casă veche, dărăpănată cu totul - acolo unde îşi aşternea de obicei mantaua, pe prora1 bărcii, şi dormea un somn săltat şi legănat, la trei palme deasupra undei, contemplând astrele şi studiind Luceafărul de seară şi toate tainele cerului -, de acolo vedea, zic, in largul mării, dincolo de cele două insuliţe pline cu verdeaţă, care străjuiau asemenea unor paznici intrarea în port, o luminiţă melancolică - o candelă, un felinar, o lumânare sau vreo stea căzătoare, cu licăr tremurat, o vedea acolo departe, în adâncul imaginii întunecate, deasupra valului, cum stătea vreme îndelungată, părând ca şi cum ar pluti şi totodată ar rămâne nemişcată.
Mănos al lui Koronios, un simplu pescar pe luntre, nu putea pricepe, asemenea oricărui muritor, ce se petrecea. Ii era îndeajuns faptul că îşi lega barca acolo, în fiecare seară, în apropierea celor două stânci înnegrite, lângă acea casă dărăpănată, singura fantasmă ce se mai afla în picioare, despre care se auzea că era bântuită. Era numită îndeobşte „Casa lui Luludo”. De ce? Nimeni nu ştia. Sau, dacă mai existau ceva bătrâne „uleioase”2 ori vreo doi-trei moşnegi care cunoşteau vechea istorie a locului, Mănos nu avusese norocul să fi stat de vorbă cu ei.
Vedea, de multe seri deja, lumina aceea îndepărtată, neobişnuită, tremurândă şi lucitoare, acolo în largul mării, cu toate că ştia că acolo nu se află nici un far. Guvernul nu a purtat de grijă de asemenea lucruri în acele locuri neînsemnate, care nu au parte nici măcar de deputaţi puternici.
Aşadar, ce putea fi acea lumină? Dorea cu toată fiinţa - pentru că aproape zilnic ieşea cu barca în larg prin acea trecătoare maritimă, printre cele două insuliţe înverzite, fără să vadă acolo nici o urmă ziua, care să explice prezenţa acelei lumini plutitoare în noapte, la miezul nopţii, întrerupându-i somnul fericit şi reveriile la stele şi la Luceafărul de noapte - să ajungă până acolo, să vadă ce este şi, la nevoie, să vâneze acea străluminare misterioasă. Aşa că Mănos, pentru că era un om încă crud la minte, un tânăr de douăzeci de ani, aşa cum am mai spus, l-a chemat în ajutor, după ce i-a povestit vederea sa nocturnă, pe Ghialis al Fafânei - cu zece ani mai mare decât el -, ca să-i ţină companie în neobişnuita-i peregrinare pe mare.
S-au dus într-o noapte, când luna, fiind într-a noua zi, urma să apună cam la un ceas după miezul nopţii. Lumina se vedea acolo, nemişcată, ca şi cum ar fi fost ţintuită, în timp ce discul luminos cobora lin spre apus şi urma să se ascundă în spatele muntelui. Cu cât aceştia înaintau cu barca, cu atâta le scăpa, fără a se face simţit acest lucru cu ochiul liber, mişcarea misterioasei făclii. Au tras cu putere la vâsle, „de li s-a urât”. Lumina se îndepărta, părea a se retrage din ce în ce mai mult. Era de neatins. In cele din urmă s-a făcut nevăzută de dinaintea ochilor lor.
Mănos dimpreună cu Fafănas şi-au făcut multe cruci. Au schimbat câteva vorbe între ei.
- Nu este un felinar, nu este un caic, nu.
- Şi ce este?
-E...
Ghialis al Fafânei nu ştia ce să zică.
In noaptea celei de-a treia zi, şi iarăşi două sau trei zile după aceea, cei doi navigatori porniră din nou pe mare. Vedeau întotdeauna misterioasa lumină cum juca pe valuri. Apoi, cu cât se apropiau, cu atât vedenia se îndepărta. Şi în cele din urmă se facea nevăzută. Oare ce putea fi?
Numai unul dintre vecini băgase de seamă repetatele călătorii cu barca ale celor doi prieteni. Libos al lui Kokoias, un bărbat în vârstă, de vreo cincizeci de ani, citise multe cărţi vechi, cu puţina lui ştiinţă de carte, şi vorbise cu multe bătrâne înţelepte, care trăiseră cândva demult. Stătea treaz toată noaptea, lângă fereastră, cu privirea înspre mare, fie citindu-şi cărţile, fie căzând în reverie cu privirea îndreptată spre stele şi spre valuri. Coliba sa, unde locuia singur şi uitat de lume, se afla câteva stânci mai încolo de casa lui Luludo, unde Mănos îşi lega barca, între casa lui Vâso a lui Raghiâs şi a Gavaloghinei.
Intr-o noapte, Koronios şi nepotul Fafânei se pregăteau să-şi dezlege barca şi să pornească pe mare, pentru a patra oară, la vânătoarea prăzii lor, pe care n-o puteau captura.
Libos al lui Kokoias, văzându-i, a ieşit din coliba sa, purtând o scufa albă şi o rasă lungă, aşa cum obişnuia să poarte când era acasă; sări peste două sau trei stânci, ajungând ceva mai sus de locul unde se aflau cei doi prieteni.
- Incotro, cu voia lui Dumnezeu, flăcăi? le-a strigat. Sunt deja câteva seri de când ieşiţi din port, fără ca să pescuiţi, fără să aprindeţi făclii la proră - şi încă nu v-am văzut peştii.
Nu cumva vi s-a năzărit şi săpaţi pe undeva, ca să găsiţi vreo comoară?
Mănos i-a făcut semn lui Kokoias să vină mai aproape şi să vorbească mai încet. Apoi n-a pregetat să-i povestească vedenia sa. Libos a ascultat cu atenţie. Apoi a râs:
- Mda, de unde să ştiţi voi, tinerii, asemenea lucruri! spuse, clătinând cu putere din cap. In vremea de demult asemenea lucruri, ca cel pe care l-ai văzut tu, Mănos, le vedeau doar cei care erau curaţi, acum le văd doar cei bântuiţi de năluci. Eu nu văd nimic!... La fel şi Ghialis, vede oare ceea ce zici tu că vezi?
Ghialis a fost constrâns, cu o sfială nepotrivită pentru vârsta sa, să mărturisească faptul că nu vedea lumina, despre care era vorba, dar că se lăsase convins de încredinţarea lui Mănos, care spunea că o vede.
Kokoias a început atunci să le povestească:
- Ascultaţi ce o să vă spun, flăcăi. Eu însumi, cel pe care-l vedeţi, am apucat-o pe bătrâna Koerano a lui Raghiâ, bunica vecinei ăsteia, Vâso, precum şi pe mama Gavaloghinei, şi pe alte bătrâne. Mi-au povestit multe întâmplări vechi, de odinioară, ca cea pe care o să v-o spun acum:
Vedeţi dărâmătura aceasta, Coliba lui Luludo, despre care se spune că este bântuită? Aici, în vremea de demult, locuia o fată, Luludo, pe care o numiseră aşa pentru frumuseţea ei - pe cât strălucea soarele, pe atât strălucea şi ea -, dimpreună cu tatăl ei, bătrânul Theriă (în limba greacă i se spunea Thereas), care vânase toţi balaurii şi nălucile cu săgeţi de argint şi cu suliţe otrăvite. Un fiu de împărat de pe alte meleaguri s-a îndrăgostit de frumoasa Luludo. I-a dat inelul său şi s-a dus la război, fagăduindu-i sub jurământ că, dacă îi va învinge pe barbari, în ziua în care Hristos Se va naşte va veni să se cunune cu ea.
Şi s-a dus Fiul de împărat. Şi a rămas Luludo cu lacrimile lăzându-i valuri, trimiţându-şi în văzduh suspinele, şi rugăciunile, la ceruri, ca să biruiască Fiul de împărat şi să vină ziua în care Se va naşte Hristos, ca să se întoarcă logodnicul ei şi să se cunune cu ea.
A venit şi ziua Naşterii lui Hristos. Preasfânta, cu faţa strălucitoare, fără durere, fără ajutor, L-a născut pe Prunc în peşteră, L-a ridicat, L-a învelit în scutece cu bucurie şi L-a pus în iesle, ca să doarmă. Un bouşor şi un mânzişor s-au apropiat cu răsuflarea lor de iesle şi au suflat blând, ca să încălzească Pruncul dumnezeiesc. Iată, acum o să vină Fiul de împărat, ca s-o ia pe Luludo!
Au venit păstorii, doi bătrâni cu plete albe, cu toiegele lor, un fiu de păstor cu fluierul său, stând uimiţi, surprinşi, şi au căzut la pământ şi s-au închinat Pruncului dumnezeiesc. Il văzuseră pe îngerul cel asemenea fulgerului la chip, cu aripi de un alb cu reflexe aurii şi azurii, auziseră îngeraşii cântând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu! Au rămas îngenuncheaţi, cu ochii în extaz, lângă iesle, pentru destulă vreme, contemplând, fără să se sature, minunea cerească. Iată, acum o să vină Fiul de împărat, ca s-o ia pe Luludo!
Au ajuns şi cei trei magi, călare pe cămilele lor. Aveau mitre de aur pe cap şi purtau blănuri lungi din porfiră de un roşu aprins. Şi steluţa, o stea luminoasă de aur, s-a pogorât şi a stat deasupra acoperişului peşterii, luminând cu o dulce lumină cerească, ce risipea întunericul nopţii. Cei trei crai venerabili au descălecat de pe cămilele lor, au intrat în peşteră şi s-au închinat Pruncului. Au deschis desagile lor bogate şi I-au oferit daruri: aur şi tămâie şi smirnă.
- Iată, acum o să vină Fiul de împărat, ca s-o ia pe Luludo!
A trecut Crăciunul, taina s-a săvârşit, a avut loc mântuirea, dar Fiul de împărat nu a venit ca s-o ia pe Luludo! Barbarii l-au luat ca sclav pe Fiul de împărat. Oştirea sa birui
se dintru început, flamurile se ridicaseră deasupra castrelor barbare în chiote de bucurie. Fiul de împărat s-a aruncat cu un avânt nestăpânit asupra lor, în euforia şi beţia victoriei. Insă barbarii, în chip viclean, l-au luat ca sclav!
Lacrimile fetei au făcut ca valul sărat să devină amar, suspinele ei s-au risipit în văzduh şi rugăciunea a căzut înapoi la pământ, fără a se mai înălţa la tronul Celui Atotputernic. O floricică înmiresmată, pe care ochiul nu o vede, a răsărit între cele două stânci. Au numit-o Floare de Ţărm. Şi Fiul de împărat, care căzuse în mâinile barbarilor, s-a rugat să fie făcut o scânteie, un foc în largul mării, pentru a ajunge la vreme, până în ziua Naşterii lui Hristos, ca să nu-şi calce jurământul pe care îl făcuse lui Luludo.
Unii spun că Floarea de Ţărm s-a prefăcut într-o inflorescenţă, o spumă de val. Şi scânteia aceea, focul din largul mării, pe care l-ai văzut tu, Mănos, este sufletul Fiului de împărat, care s-a topit, s-a stins în lanţurile sclaviei, suflet pe care îl vedeau odată numai cei care erau curaţi şi pe care acum nu-l văd decât cei care sunt bântuiţi de năluci.
(1906)
ALEXANDROS PAPADIAMANTIS
Fragment din cartea "Povestiri de Craciun", Editura Sophia
Cumpara cartea "Povestiri de Craciun"
Note:
1 Partea din faţă a unei nave.
2Bârfitoare.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.