Zece săptămâni. Creşti cu o repeziciune impresionantă. Acum cincisprezece zile aveai mai puţin de trei centimetri şi aproape patru grame. Acum ai şase centimetri şi opt grame. Eşti întreg. De la preistoricul peştişor a rămas doar faptul că inhalezi şi exali apa prin plămâni. Scheletul tău de om este format, ai oase care iau locul cartilagiilor. Coastele tale se încleiază una de alta la extremităţi şi e ca şi cum corpul rău s-ar încheia la un paltonaş. Iar oul tău, in timp ce dospeşte, devine din ce în ce mai strâmtorat.
Curând îl vei simţi incomod. Te vei zvârcoli, te vei întinde, mâinile şi picioarele tale vor face primele mişcări. O lovitură de cot aici, o alta de genunchi dincolo. Şi, uite, asta aştept. Prima lovitură va fi un semn, o aprobare. Eu aşa făceam, aminteşte-ţi, ca să-i spun mamei mele să nu mai bea prafurile alea. Şi atunci ea le aruncă pe dată. Sigur, e o aşteptare invers proporţională cu creşterea ta: cu atât mai lentă, cu cât aceasta e mai iute - asta îmi aminteşte de armata prietenă ce nu mai ajungea. Vina e nemişcarea. Două săptămâni de nemişcare, în pat, sunt prea mult. Cum fac oare femeile care stau şi şapte sau opt luni? Sunt femei sau larve? Unicul punct cu care sunt de acord este că face bine. Au dispărut spasmele, junghiurile ca de cuţit acolo, jos, în străfundul pântecului. A dispărut greaţa, iar piciorul nu s-a mai umflat. In schimb, a apărut o stare de epuizare, o nelinişte soră cu angoasa. De unde vine? Din lene şi plictis. N-am lenevit vreodată şi nu m-a cuprins plictisul. Aştept cu nerăbdare să treacă aceste ultime două zile şi mă pregătesc să le înfrunt de parcă ar fi doi ani. Azi-dimineaţă m-am certat cu tine. Te-ai supărat? M-a apucat un fel de isterie. Ţi-am spus că şi eu am drepturile mele, că nimeni nuri împuternicit să uite asta, nici chiar tu. Am strigat la tine: că mă exasperezi, că nu mai pot. Mă asculţi? De când ştiu că închizi ochii, am impresia că nu mai eşti atent la ce-ţi spun, că te legeni într-un fel de inconştientă. Hai, trezeste-te! Nu vrei? Atunci vino aici, lângă mine. Pune-ţi căpşorul pe perna asta, aşa. Să dormim împreună, îmbrăţişaţi. Noi doi... noi doi... Şi-n pătuţul nostru n-o să mai intre nimeni.
*
A venit. Nu credeam că o va face. Era seară, cheia se răsuci în broască si credeam că e prietena mea. De obicei, ea urcă să mă vadă înainte de cină. l-am şi strigat „bună”, sigură că o s-o văd intrând, gâfâind, cu pachetul în mână: scuze-mă-grăbesc-ţi-am-adus-un-pic-de-carne-si-niste-fructe-vin-mâine-dimineata.
Dar nu, era el. S-a strecurat, cred, în vârful picioarelor: m-am întors şi iată-l acolo, cu chipul crispat şi un buchet de Hori in mână. Primul lucru pe care l-am simţit a fost o menghină în pântece. Nu junghiul ştiut, ci o menghină: ca şi cum te-ai fi speriat la vederea lui şi mi-ai fi cărat la pumni, ca să te aperi şi să te ascunzi în dosul măruntaielor mele. Mi se opri răsuflarea apoi şi un val de gheaţă mă făcu stană. L-ai simtit si tu? Ti-a fost rău?
Râmase acolo în tăcere cu chipul crispat şi cu florile lui. îi uram chipul şi florile lui. Ce l-a apucat să pice aşa, ca un hoţ? El nu ştie că femeile însărcinate trebuie să evite orice traumă? L-am întrebat: „Ce doreşti?” Puse florile pe pat, în tăcere. Le-am luat imediat spunându-i că florile pe pat aduc nenorocire şi că flori pe pat se pun la morţi.
Le-am pus pe măsuţă. Erau flori galbene, cumpărate în ultima clipă, pariez: fără convingere şi fără să aleagă. Rămase tăcut şi nemişcat: o umbră înaltă şi întunecată pe albul peretelui. Nu mă privea însă. Privea la fotografia ta de pe zid: cea care te arată la două luni, mărit de patruzeci de ori. Ai fi spus că nu reuşeşte să-şi desprinda ochii de ai răi şi cu cât te privea mai mult, cu atâta îşi înfunda capul între umeri. In fine, îşi acoperi faţa cu mâinile şi izbucni în plâns. Uşor la început, fără zgomot. Apoi însă în hohote. Ca să plângă mai bine, se aşeză chiar pe pat, şi la fiecare hohot patul se scutura: mă gândeam că te-ar putea deranja. I-am spus: „Scuturi patul. Vibraţiile îl deranjează”. El îşi luă mâinile de pe obraz, se şterse cu batista şi se duse să se aşeze pe un scaun. Cel de sub fotografia ta. Era ciudat să vă văd alături. Tu cu pupilele tale nemişcate, misterioase, el cu pupilele lui tremurânde, fără secrete. Apoi, crăpă buzele şi spuse: „E şi al meu”.
Furia mă covârşi de-a binelea. Am sărit din pat şi i-am strigat că nu erai nici al meu, nici al lui: erai al tău. I-am strigat ca urăsc retorica asta de melodramă, tâmpeniile astea de operetă şi că trebuie să fiu calmă, aşa a spus doctorul, şi a venit să facă ce? Să te omoare, fără avort, numai să nu scoată bani din buzunar? Am trântit apoi pe măsuţă buchetul de flori: de trei sau patru ori, până când petalele s-au desprins de începură să zboare în aer ca nişte confeti. Când am recăzut pe pat, eram aşa de transpirată, că pijamaua mi se lipi de piele, iar durerea din pântece se făcu aşa de ascuţită, că pur şi simplu n-o mai puteam suporta. El însă a rămas nemişcat. Cu capul plecat, murmură: „Ce dură eşti, cât de rea poţi să fii!” Apoi se lăsă pradă unei interminabile pledoarii ţintite pe faptul că greşeam, că erai al meu şi al lui, că se gândise atâta la toată povestea, că suferise atâta, că de două luni se prăpădeşte pentru tine, că în sfârşit a înţeles cât de nobilă şi justă este alegerea mea, că un copil nu trebuie niciodată lepădat, pentru că un-copil-este-un-copil-şi- nu-un-obiect-oarecare. Apoi, alte banalităţi. L-am întrerupt sâ-i spun: „Oricum, nu-i deloc în corpul tău şi nu tu eşti acela care-l poartă nouă luni”. Surprins, căscă gura: „Credeam că-l doreşti, că o faci cu plăcere”.
Atunci se întâmplă un lucru pe care nu mi-l explic: am început să plâng. N-am plâns niciodată, ştii asta, şi nu voiam să plâng: pentru că mă umilea, pentru că mă desfigura. Dar cu cât refuzam lacrimile, cu atât mai mult mă podideau: de parcă s-ar h frânt ceva în mine. Am încercat: să aprind o ţigară. Lacrimile o udară. Şi aşa, tatăl tău părăsi scaunul, se apropie de mine şi mă mângâie uşor pe cap. Şopti: „Iţi fac o cafea”, şi plecă în bucătărie. Când se-ntoarse, îmi redobândisem controlul. El, nu. Ţinea ceaşca de parcă ar fi fost o bijuterie, exagerând cu migala. Am băut cafeaua şi aşteptam să plece. N-a plecat. M-a întrebat ce vreau să mănânc. Mi-am amintit atunci că prietena mea nu venise si am realizat că el o trimitea.
Atunci furia se revărsă către ea, către toţi aceia care cred că te ajută după legile furnicarului, după arbitrarul lor concept despre ce e bine şi ce nu. Maria, Iisus, Iosif. De ce Iosif? Se simte atât de bine Maria cu copilul ei, şi basta. Singurul lucru acceptabil, în legendă, e chiar relaţia celor doi: minunata plăsmuire a unui ou care se întregeşte pentru a fi gata de partenogeneză. Şi ce face pe neaşteptate Iosif? Şi cu ce folos? Trage măgarul care nu vrea să meargă? Taie cordonul ombilical şi se asigură că placenta a ieşit întreagă? Sau salvează reputaţia unei fete compromise care, fără soţ, rămase însărcinată? Măcar n-o tot urmăreşte ca un argat spre a fi iertat de vina de a-i fi cerut să avorteze. II priveam cum, încovoiat spre duşumea, strângea petalele de Hori şi nu simţeam nici pic de prietenie. S-a frânt un echilibru, odată cu intrarea lui.
S-a frânt o simetrie, s-a tulburat o anume complicitate: cea care exista între mine şi tine. Sosise un străin, înţelegi, şi se puse între noi, ca şi cum cineva ne-ar fi impus o mobilă de care n-ai nevoie, care mai si răvăşeşte camera, îti fură aerul şi te împiedici de ea. Poate, dacă ar fi fost cu noi de la început, în momentul acesta prezenţa lui ar fi normală şi chiar necesară: n-am fi putut concepe o altă modalitate de a ne pregăti pentru sosirea ta. Dar văzându-l picând aşa, pe neaşteptate, cu inoportunitatea unui intrus care intră în restaurantul în care iei masa cu cineva şi cu care vrei să stai singură, cu indiscreţia aceluiaşi intrus care stă la masa ta fără să fie invitat sau încurajat s-o facă, mi se părea o jignire. Aş fi vrut să-i spun: „Pleacă, te rog, pleacă. N-avem nevoie nici de tine, nici de Iosif, nici de Domnul Dumnezeu. N-avem nevoie de tată, n-avem nevoie de soţ, eşti în plus”. Dar nu puteam. Poate mă înfrâna timiditatea celui care nu ştie să-l izgonească pe cel care se aşază la masă fără să ceară voie.
Poate mă înfrâna un sentiment de milă care încetul cu încetul deveni îngăduinţă, regret. Dincolo de slăbiciunile lui, de laşităţile lui, cine ştie cât s-a chinuit cu adevărat şi el. Cine ştie cât l-a costat să tacă, să-şi impună să vină cu un mizerabil buchet de flori. Nu te naşti pentru partenogeneză, picătura de lumină care perforă oul era a lui, jumătate din nucleul care dăduse startul pentru corpul tău era a lui. Şi faptul că am uitat asta era preţul pe care-l plătim pentru singura lege pe care nimeni n-o acceptă: un bărbat se întâlneşte cu o femeie, se plac, se doresc, poate se şi iubesc şi, după un timp, nu se mai iubesc, nu se mai doresc, nu se mai plac şi ar fi vrut ca nici măcar să se fi întâlnit vreodată. Am găsit ceea ce căutam, copile: între un bărbat şi o femeie, ceea ce se numeşte iubire nu-i decât un anotimp. Şi dacă la înmugurirea iubirii acest anotimp e o sărbătoare de verde, la ofilire nu rămâne decât o grămadă de frunze putrezite.
L-am lăsat să pregătească cina. L-am lăsat să destupe acea absurdă sticlă de şampanie. (Oare unde o ascunsese când a intrat?) L-am lăsat să facă o baie. (Fluiera, în baie, de parcă toate ar fi fost rezolvate) Şi l-am lăsat să doarmă aici, în patul nostru. De cum a plecat însă, azi-dimineaţă, m-a cuprins un tel de ruşine. Şi acum mi se pare că şi-a neglijat o obligaţie, că te-a trădat. Să sperăm că nu se va mai întoarce.
Oriana Fallaci
Fragment din volumul "Scrisoare unui copil nicicând născut", Editura Scoala Ardeleana
Cumpara cartea "Scrisoare unui copil nicicând născut"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.