Părinte, în expunerea dumneavoastră aţi afirmat: „Fratele meu e viaţa mea". Vă rugăm să ne dezvoltaţi puţin această idee. Vă mulţumim!
Răspuns:
Vedem aceasta în chip limpede în viaţa monahală, dar cred că acelaşi lucru este valabil şi pentru viaţa creştină în general. Voi răspunde la această întrebare printr-o mică povestioară. Intr-una din zile l-am aflat plângând pe unul dintre monahii de la noi din mănăstire, care a trecut de curând la Domnul, şi l-am întrebat ce s-a întâmplat, dar nu putea să vorbească din pricina suspinelor. Atunci i-am spus să mergem în biserică, pentru că mă temeam să nu fi căzut în vreun păcat mare. Am intrat în biserică şi el a continuat să plângă în hohote pentru un timp. După ce s-a liniştit, mi-a spus următoarele: „Părinte, mă uit în inima mea şi unul dintre fraţi lipseşte. Şi nu pot să suport aceasta". Voia să spună că inima i se răcise faţă de unul dintre fraţi şi, pentru că nu-l mai simţea ca şi pe ceilalţi în inima sa, se simţea de-a dreptul mutilat. Era un om foarte simplu, nu-şi terminase nici măcar studiile gimnaziale, dar am văzut că trăia în inima sa adevărata teologie a persoanei despre care vorbeşte Părintele Sofronie.
Părintele Sofronie considera întotdeauna viaţa monahală ca pe o nevoinţă prin care ajungem la dobândirea universalităţii lui Hristos. Dacă fiecare membru al obştii - nu numai stareţul, ci şi fiecare frate sau soră - poartă în inima sa întreaga obşte de fiecare dată când se înfăţişează la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, acest lucru este atât de bineplăcut Domnului, încât, încetul cu încetul, El îi lărgeşte inima ca să poată cuprinde într-însa cerul şi pământul, şi să aducă toată făptura înaintea lui Dumnezeu în rugăciune de mijlocire.
Ştim că Hristos este Noul Adam, Care a venit în lume ca să împlinească voia Tatălui Ceresc, şi anume ca toţi oamenii să se mântuiască. El le-a dat oamenilor cuvintele primite de la Tatăl (cf. loan 17, 8), S-a rugat cu sudoare de sânge în Grădina Ghetsimani pentru mântuirea a tot omul de pe faţa pământului (cf. Luca 22, 44), S-a suit pe Cruce şi S-a pogorât în mormânt, purtând în inimă aceeaşi dorire pentru mântuirea întregii lumi. Desigur, fiind fără de păcat, nu a gustat stricăciune în mormânt şi a înviat a treia zi cu aceeaşi dorire a inimii, dăruind viaţă întregului neam omenesc şi primind pe toţi oamenii ca moştenitori ai jertfei Sale. Atunci când ne propunem să facem din fiecare om viaţa noastră, prin rugăciunea şi prin dorinţa de a sluji aproapelui, ne împărtăşim şi noi de aceeaşi dragoste atotcuprinzătoare a Domnului nostru. De aceea este atât de important să-l socotim pe aproapele nostru ca fiind propria noastră viaţă, şi, în tot ceea ce facem, în tot ceea ce spunem, în tot ceea ce gândim despre el, să adăugăm un strop de dragoste şi făcând astfel, la sfârşit vom moşteni marea dragoste a lui Hristos, darul universalităţii Sale.
Arhimandrit Zaharia Zaharou
Fragment din cartea "Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieţii", Editura Episcopei Devei si Hunedoarei
Cumpara cartea "Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieţii"
-
Despre iubirea aproapelui
Publicat in : Predici de duminica -
Iubirea aproapelui
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Iubirea aproapelui
Publicat in : Credinta -
Samarineanul milostiv sau despre iubirea aproapelui
Publicat in : Duminica a 25-a dupa Rusalii
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.