Hristos liturgic

„Tu eşti Cel ce jertfeşti şi Cel ce Te jertfeşti"

Hristos, Cel veşnic prezent în viaţa lumii şi în toată creaţia, este prezent mai ales în Liturghie, aici pe pământ şi mai ales în dumnezeiasca Liturghie din ceruri.

De-a lungul Liturghiei noastre, mereu se aminteşte prezenţa Lui şi a puterilor cereşti care nevăzut stau de faţă şi slujesc împreună cu noi. In această Liturghie Hristos însuşi apare ca jertfă şi ca jertfitor.

Hristos ca jertfă înseamnă o reactualizare a întregii sale vieţi pământeşti, de la Betleem până la Golgota, în chip de om al durerii, iar Hristos ca jertfitor, mare preot sau Arhiereul Cel mare, ne descoperă chipul de slavă al Domnului, după înviere şi înălţare, chipul pe care îl are în ceruri, în slava pe care a avut-o la Tatăl, înainte de întrupare.

Hristos jertfă este aşadar Hristos Omul, care a pătimit pentru noi şi al cărui chip fără frumuseţe a fost văzut de profetul Isaia.

Hristos Jertfitor este Hristos Dumnezeu, Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec, cu chipul de slavă, împodobit cu frumuseţe mai mult decât toţi fiii oamenilor, cum L-a văzut psalmistul.

Sub aceste două aspecte este privit chipul Domnului în iconografie, aspecte care au dat naştere întrebării dacă, în viaţa Sa pământească, Hristos a fost frumos sau urât. Această problemă, discutată mai ales în primele veacuri, era întemeiată pe cele două viziuni profetice din Vechiul Testament, care însă nu aveau nimic de spus asupra înfăţişării fizice a Mântuitorului, ci se refereau la cele două stări diferite ale Lui - Hristos pătimind şi Hristos în slavă - deci la chipul ideal al Mântuitorului.

Hristos pătimind

Hristos pătimind înseamnă viaţa Logosului, când S-a întrupat, a trăit printre oameni şi a murit pentru ei.

Dar El a fost şi înainte de întrupare si este şi după înviere şi înălţare -acelaşi ieri şi astăzi şi în veci.

Viaţa Lui pământească reprezintă o jertfă continuă, culminând cu moartea pe Cruce.

Hristos Pelerin

Apusenii au încercat să reprezinte iconografic aceste trei momente din viaţa Logosului sub chipul Hristosului Pelerin. Copil de zece ani, a fost trimis de Tatăl Său în lumea aceasta. La plecare, I s-a dat un toiag şi o traistă - semnele călătoriei - şi a plecat să predice şi să sufere pentru oameni ca să-i mântuiască. Miniaturile şi vitraliile îl reprezintă încă tânăr, imberb, în picioare sau pe tron, strivind sub picioarele Lui şerpi şi balauri - aspida şi vasiliscul, instrumentele şi agenţii morţii - sau pe însăşi moartea sub chipul unui om murdar şi sărac, înlănţuit de gât, cu mâinile încătuşate; cu toiagul terminat în cruce îi striveşte capul.

După ce şi-a împlinit astfel misiunea, s-a întors la Tatăl Său, cu toiagul şi cu desaga pe care le primise la plecare. Acum crescuse. Era un copil când coborâse pe pământ, acum avea treizeci-treizeci şi cinci de ani. A găsit pe Tatăl Său în chip de rege, iar pe Sfântul Duh în chip de om, nu de porumbel. Iisus pare obosit de călătorie, predă desaga şi bastonul, pe care le pune în cui. în unele miniaturi Iisus Se întoarce la Tatăl Său rănit la mâini, la picioare şi la coastă, aşa cum a coborât de pe Cruce.

Incepând de acum, El mijloceşte pentru oameni. Este şi preot şi jertfă totodată. Aşa apare în iconografia occidentală.

Hristos Prunc jertfit

Orientul însă, care priveşte totul liturgic, pentru care însăşi existenţa noastră este o continuă Liturghie, n-a făcut o simplă poveste din toate aceste stări ale vieţii Logosului întrupat.

Hristos neîncetat Se jertfeşte pentru noi, neîncetat „Se junghie" şi „Se sfarmă" şi Se dă spre hrana noastră. Proscomidia reprezintă simbolic Betleemul şi mormântul. Sfânta Masă este, în acelaşi fel, mormânt: pe „Cel cu bun chip" coborându-L de pe lemn şi înfăşurându-L cu miresme şi cu giulgiu, „în mormânt nou L-au pus".

Iconografia îl reprezintă astfel copil, culcat pe disc, cu trupul gol sau acoperit cu un voal. In unele imagini, serafimii îl apără cu ripidele lor, în altele un preot îl împunge în coastă, amintind junghierea Mielului, sau doi episcopi se apleacă spre El, unul junghiindu-L cu lancea iar celălalt binecu-vântându-L, amintind astfel sfărâmarea Agneţului şi împărtăşirea cu El148. La Proscomidie se zugrăveşte adesea viziunea lui Petru din Alexandria, cu Iisus, copil, având cămaşa sfâşiată, vorbind cu Petru, episcopul; în inscripţie citim: „Cine ţi-a rupt haina, Doamne?" „Arie, cel nesocotit la minte!"

Uneori, la Proscomidie, pruncul Iisus apare în braţele dreptului Simeon, amintind întruparea şi jertfa prin cuvintele bătrânului spuse Maicii Domnului: „Chiar prin sufletul tău va trece sabie" (Luc. 2, 35).

Hristos pe Cruce şi Pogorârile de pe Cruce

Dar chipul lui Hristos suferind apare mai ales în scenele Patimilor. încă din catacombe iconografia L-a înfăţişat înaintea lui Pilat, aşa cum îl arată şi miniaturile Evangheliei lui Rabula şi mozaicurile de la Gaza şi Ravenna.

Multă vreme însă artiştii n-au îndrăznit să-L arate pe Hristos suferind pe Cruce, ci ca pe Dumnezeu care a izbândit prin jertfa Sa de bunăvoie. De aceea, chiar pe Cruce El este înfăţişat triumfător, viu, cu ochii deschişi, cu trupul drept, îmbrăcat în purpură, aşa cum îl vedem în secolul al Vl-lea pe capacul unui relicvar de la Vatican (pi. XXVII), în secolul al Vll-lea la biserica Sf. Măria Antiqua din Roma sau, mai târziu, în Cappadocia.

Uneori e înfăţişat în medalion stând pe tron, în centrul crucii, alteori bust, flancat de soare şi lună sau ca Miel, în medalion, la întretăierea braţelor crucii.

Pentru a arăta şi mai mult triumful lui Hristos - nu durerea şi ruşinea Crucii - alături sau deasupra Răstignitului se reprezintă învierea Lui.

Cu toată influenţa tradiţiei venită din Ierusalim, unde cultul crucii ajunsese la mare dezvoltare, iconografia nu-L reprezintă pe Hristos gol şi ţintuit pe Cruce decât după anul 1000.

Din secolul al Xl-lea se întâlneşte varianta clasică a Răstignirii în mozaicul de la Sf. Luca din Focida, de la Daphni, dintr-o icoană portativă în mozaic, păstrată la muzeul Opera del Duomo din Florenţa; sunt imagini în care, ca la Karanlîk Kilisse şi ca în multe alte fresce din Cappadocia, trupul frânt al Domnului, cu figura îndurerată, cu ochii închişi, cu rănile de la mâini, picioare şi coastă, din care sângele curge şuvoi, exprimă chipul Hristosului pătimind, văzut de Isaia, Hristos Cel jertfit pentru noi.

Acelaşi chip fără frumuseţe apare şi în scenele Pogorârii de pe Cruce şi îngropării Domnului, numite în Apus Pietâ, cântate la Prohodul din Vinerea Mare şi înfăţişate în Epitafe şi în sfintele noastre Antimise.

în unele imagini, la Proscomidie, Hristos este arătat pe jumătate ieşind din mormânt, cu rana la coastă, cu sau fără coroană pe cap, având de o parte şi alta pe Sf. Fecioara îndoliată şi pe Sf. Ioan Evanghelistul, martorii Răstignirii.

Arta apuseană, cu predilecţia ei recunoscută pentru realism, dramatizează şi mai mult chipul cel fără frumuseţe al Crucificatului. Din secolele XV-XVI apar în Occident „Ecce Homo" şi sfâşietoarele Răstigniri la care ia parte natura întreagă, ca în celebra operă a lui Cranach cel Bătrân.

In Crucifixul lui Griinewald, Iisus pe Cruce, cu trupul plin de rănile lăsate de cnut, cu sângele curgând şuvoi din coastă, din mâini şi din picioare, cu capul aplecat căzându-i peste piept, cu gura deschisă, exprimă poate ultimul strigăt pe Cruce (Marc. 15, 37) când însăşi catapeteasma templului s-a rupt în două.

Hristos şi viţa de vie

In iconografia noastră populară, mai ales în icoanele pictate pe sticlă din Ardeal, întâlnim chipul Mântuitorului şi viţa de vie. In aceste icoane Mântuitorul stă de obicei pe o laviţă, în faţa crucii, zugrăvită în argintiu, având picioarele şi pieptul gol, ca în scena Răstignirii. Din coasta stângă sau din coasta dreaptă creşte o coardă de viţă măreaţă, cu ciorchini de struguri, care înfăşoară crucea şi se răsfrânge în formă de arc. Mântuitorul stoarce boabele într-un vas în formă de potir, aşezat pe aceeaşi laviţă, alături de El.

In alte icoane, El este înfăţişat în Sf. Potir, bust - copil sau bătrân cu barbă, cum II găsim şi în gravurile din cărţile de cult. în aceste icoane, evlaviosul şi anonimul zugrav creştin a adunat toate obiectele sfinte care amintesc atât jertfa cea sângeroasă cât şi cea fără de sânge. Astfel, găsim trestia şi buretele, care amintesc chinurile; crucea, pe care s-a pecetluit sfânta jertfă; suliţa, semnul morţii; mormântul, semn al biruinţei, prin care s-a preamărit Hristos întru înviere şi Sfântul Potir, izvor necesar al mântuirii noastre. Legătura între toate acestea este viţa, care-L închipuie pe Mântuitorul, după cuvintele: „Eu sunt adevărata tulpină de vie" (Ioan 15, 1). Viţa iese din coasta dreaptă, locul unde Mântuitorul a fost împuns cu suliţa şi „a ieşit sânge şi apă", aşa cum zugravul ştia din Sfânta Evanghelie (Ioan 19, 34) şi din Erminie, din litera cărora nu obişnuia să iasă.

Arhim. Sofian Boghiu
Articol preluat din cartea "Chipul Mantuitorului in iconografie", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Cipul Mantuitorului in iconografie"

 

.