Proscomidia - partea nevazuta a Liturghiei

Proscomidia - partea nevazuta a Liturghiei Mareste imaginea.

Proscomidia face parte din Sfanta Litughie, dar este segmentul ei de taina, pregatitor, asa cum taina este viata Mantuitorului Hristos pana la varsta de treizeci de ani, cand a iesit la propovaduire intru intampinarea crucii, mortii si invierii. Ea povesteste plastic istoria mantuirii noastre, in al carei centru Se afla Iisus Hristos. Plasticitatea proscomidiei consta intr’o suita de simboluri extrase cu copia din prescura, menite ca, prin transfigurare, sa devina realitate mistica. Spre deosebire de spatiul cultural, in care realitatea devine simbol si se opreste aici, spatiul liturgic cuprinde succesiunea: realitate-simbol- realitate. Vorbind la obiect, Iisus Hristos istoric devine aici simbol in paine si vin, pentru ca simbolul in paine si vin sa devina Hristos euharistic. Faptul ca painea si vinul vor deveni Trupul si Sangele lui Hristos fara sa-si piarda insusirile naturale tine de misterul liturgic.

Fireste, preotul isi incepe slujba in urma unei pregatiri speciale la care il supun prescriptiile canonice, aceea de a fi curat la suflet si la trup. Eu as crede ca, dincolo si mai presus de toate acestea, in proscomidiar el trebuie sa aiba candoarea copilului care construieste un univers din cateva piese geometrice.

Prima piesa este un cub. Preotul il scoate din mijlocul prescurii cu ajutorul copiei-cutitas, iar acesta va purta numele de agnet (de la agnus, cuvant latinesc care inseamna miel), simbolul lui Iisus Hristos pe care Ioan Botezatorul Il prezentase multimii prin cuvintele: Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii! In limbajul biblic, „a ridica pacatul“ inseamna a-l rascumpara prin jertfa de Sine. Inainte de a-l scoate, preotul face cu copia semnul crucii de trei ori deasupra pecetii de pe prescura, rostind: Intru pomenirea Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Este raspunsul la porunca Domnului catre ucenicii Sai la Cina cea de Taina, indata dupa ce le-a dat sa manince si sa bea din Trupul si Sangele Sau: Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea. Preotul, in virtutea succesiunii sale apostolice, dobandita prin hirotonie, nu face altceva decat sa reitereze ceea ce insisi apostolii au facut dupa primirea poruncii.

Pomenirea inseamna amintire. Amintirea este aceea care, opusa uitarii, pastreaza legatura intre persoane, chiar la incomensurabile distante in timp si spatiu, si chiar dincolo de ele, intre lumea de aici si cea de dincolo, intre vremelnicie si vesnicie. Dupa ce talharul de pe cruce, cuprins de cainta, Ii spune lui Iisus: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru imparatia Ta!, Domnul ii raspunde: Astazi vei fi cu Mine in rai. Dupa acest model al caintei Ii cerem si noi lui Dumnezeu sa ne pomeneasca, fie direct, fie prin rugaciunea unui prieten, fie prin mijlocirea preotului, caruia ii incredintam un pomelnic cu numele viilor si al mortilor pentru care el trebuie sa se roage. Intr’o astfel de relatie interpersonala, pomenirea nu mai este o simpla amintire, ci capata consistenta unei legaturi foarte apropiate, vecina cu materialitatea. Aici intervine si relatia intima, mistica, dintre persoana si numele ei, incepand cu aceea a Persoanelor Sfintei Treimi. Locasul in care, prin rostire, locuieste numele lui Dumnezeu, este chiar locasul lui Dumnezeu. Rostirea, dupa o anume randuiala, a numelui lui Iisus este insasi prezenta lui Iisus; pe acest adevar se intemeiaza intreaga experienta isihasta a rugaciunii mintii in inima. Cand rostim: In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invocam prezenta reala a lui Dumnezeu-Treimic. Aici, la proscomidie, cand preotul proclama deasupra prescurii pomenirea Domnului Iisus Hristos, el a intrat efectiv in vazduhul sfinteniei lui Iisus Hristos.

Agnetul va fi desprins din trupul prescurii, asa cum Mielul lui Dumnezeu S’a desprins din trupul Maicii Sale, aceasta fiind, la randul ei, desprinsa din trupul omenirii. In legatura cu faptul nasterii Domnului, o cantare bisericeasca spune ca fiecare din fapturile zidite de Dumnezeu aduce cate ceva: ingerii cantarea; cerurile steaua; magii darurile; pastorii minunarea; pamantul pestera; pustiul ieslea; iar noi pe Maica Fecioara. In acest fel, fiecare om care aduce la altar o prescura pentru Jertfa, el o ofera, simbolic, pe Maica Domnului, in numele neamului din care face parte.

Dimensiunea agnetului e delimitata de cele patru laturi ale pecetii, a cate 4 sau 5 centimetri. Preotul taie adanc pe linia fiecarei laturi, de fiecare data rostind un citat din Profetul Isaia, cel care, cu opt secole inainte de nasterea Domnului, prevestise in amanunt patimile lui Iisus (din care pricina a fost supranumit Evanghelistul Vechiului Testament): Ca o oaie la’njunghiere S’a adus (...) si ca un miel fara de glas impotriva celui ce-l tunde, asa El nu-Si deschide gura. (...) Intru smerenia Lui I s’a rapit dreptatea. (...) Neamul Sau cine-l va spune?

Aici cred ca e de trebuinta un mic comentar exegetic. Aparent, in textul lui Isaia se afla o eroare, intrucit termenii „oaie“ si „miel“, raportati drept comparatie la una si aceeasi persoana, sunt inversati. De obicei, mielul este obiectul injunghierii, nu si al tunsorii, pe cand oaia e obiectul amandurora. Tunderea oii e un act absolut normal in practica pastoreasca, dar a tunde un miel e o fapta irationala, un act de dementa, care n’ar putea fi explicat decat prin sadismul omului de a-si batjocori victima inainte de a o ucide. Este exact ceea ce se va petrece cu Iisus. El nu Se va impotrivi nici judecatii strambe, prin care I se va rapi dreptatea, nici umilintelor la care Il vor supune batjocoritorii, si cu atat mai putin mortii.

Revenim la subiect. Printr’o taietura orizontala, agnetul e desprins din prescura, miscare insotita de cuvintele: Ca viata I se ia de pe pamant. Preotul ridica astfel cubul din mijlocul prescurii, il asaza, cu fata in jos, in mijlocul discului, si taie crucis miezul pina la coaja, rostind: Injunghie-Se Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii, pentru viata si mantuirea lumii. Apoi il intoarce cu pecetea in sus si, luand copia, ii face o impunsatura in partea lui cea dreapta, sub numele IS (IISUS), rostind: Si unul din ostasi cu sulita coasta I-a impuns-o, dupa care, luand cu amandoua mainile doua vase alaturate, toarna din ele in potir, deodata, vin si apa, insotind miscarea cu rostirea: si indata a iesit sange si apa. Si cel ce a vazut a marturisit, si adevarata este marturia lui. Apoi, facand semnul binecuvantarii peste potir: Binecuvantata este amestecarea Sfintelor Tale, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Proscomidia se incheie cu acoperirea Cinstitelor Daruri, precedata de tamaiere. Preotul binecuvinteaza cadelnita fumeganda, rostind o rugaciune: Tamaie Iti aducem Tie, Hristoase Dumnezeule, intru miros de buna mireasma duhovniceasca; iar Tu, primind-o intru jertfelnicul Tau cel mai presus de ceruri, trimite-ne noua harul Preasfintului Tau Duh.

Tamiia este o jertfa in sine, de cele mai multe ori adusa de credinciosii mireni, dar si simbolul rugaciunii ce se inalta catre Dumnezeu, curata, diafana, induhovnicita, asa cum o vedea si Psalmistul: Sa se indrepte rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta; ridicarea mainilor mele, jertfa de seara. Fiecare obiect al acoperirii trece prin vazduhul fin al tamaierii.

Preotul ia steluta si o asaza, protectoare, deasupra discului, rostind: Si venind steaua, a stat deasupra, unde era Pruncul. Evident, e o referinta directa la episodul nasterii Domnului, in spatiul caruia se savarseste Proscomidia. Sub steluta se afla Sfantul Agnet, simbol si prezenta a Trupului care va muri pe cruce, dar care va si invia din mormant, intru slava Tatalui.

Punand primul acoperamant deasupra intregului disc, preotul rosteste cuvintele profetice ale Psalmistului: Domnul S’a imparatit, intru podoaba S’a imbracat, imbracatu-S’a Domnul intru putere si S’a incins, pentru ca a intarit lumea, care nu se va clinti. De-atunci tronul Tau s’a pregatit, Tu din vesnicie esti. Ridicat-au raurile, Doamne, ridicat-au raurile glasurile lor; raurile isi vor ridica valurile la glas de ape multe; minunate sunt talazele marii, minunat e Domnul intru cele inalte. Marturiile Tale s’au adeverit foarte, casei Tale i se cuvine sfintenie, Doamne, intru lungime de zile.

Cel de al doilea acoperamant este asezat deasupra potirului, gest insotit de o adaptare hristica a unui verset din profetul Avacum: Frumusetea Ta, Hristoase, acoperit-a cerurile, si de lauda Ta este plin pamantul. Si, in timp ce asterne cel de al treilea acoperamant deasupra celor doua sfinte vase, adica discul si potirul, preotul rosteste o rugaciune alcatuita, prin parafrazare, dintr’un text al profetului David: Acopera-ne pe noi cu acoperamantul aripilor Tale; indeparteaza de la noi pe tot vrajmasul si razboinicul; fa-ne, Doamne, sa traim in pace; miluieste-ne pe noi si lumea Ta si mantuieste sufletele noastre, ca un bun si iubitor de oameni.

In final, dupa ce a tamiiat Darurile astfel acoperite, preotul I se roaga lui Dumnezeu pentru proaducerea Cinstitelor Daruri: Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cel ce pe Domnul nostru Iisus Hristos – Painea cea cereasca, Hrana a toata lumea – L-ai trimis Mintuitor si Izbavitor si Binefacator – pe El, Cel ne binecuvinteaza si ne sfinteste pe noi –, Tu Insuti binecuvinteaza aceasta punere-inainte si primeste-o in jertfelnicul Tau cel mai presus de ceruri. Pomeneste, ca un bun si iubitor de oameni, pe cei care au adus-o si pe cei pentru care a fost adusa, iar pe noi ne pazeste neosanditi intru sfintita lucrare a Dumnezeiestilor Tale Taine. Ca s’a sfintit si s’a preamarit preacinstitul si de mare-cuviinta numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Iata, v’am infatisat partea ascunsa a Liturghiei, aceea care niciodata nu este vazuta sau auzita, cea care se desfasoara in soapta si mister. Ea este oficiata, intotdeauna, de un singur preot. Chiar cand la aceeasi Liturghie se afla mai multi slujitori, fiecare (inclusiv episcopul, daca este) isi ia rand si isi pomeneste viii si mortii. Daca in aceasta expunere am abuzat de elementul descriptiv, am facut-o din dorinta ca, in final, sa subliniez doua lucruri.

Mai intai, cred ca aceasta jumatate de ora este cea mai nobila si mai frumoasa parte din intreaga slujire preoteasca. Aici, in firida, preotul este desprins de lumea exterioara si se afla doar cu sine insusi, singur in fata lui Dumnezeu si a propriei sale constiinte. Nici un ochi omenesc nu patrunde sa-i masoare aparentele, sa-l controleze sau sa-l judece. Aici nu conteaza daca el este inalt sau scund, gras sau slab, frumos sau urat, invatat sau simplu, cu sau fara talent oratoric, cu sau fara virtuti muzicale, cu sau fara vesminte stralucitoare, familiar sau distant, mandru sau modest, concentrat sau dezinvolt. Singura lui masura este aceea a harului lucrator.

In al doilea rand, am dorit sa va pun in fata ochilor mintii o priveliste extraordinara, mareata, emotionanta, coplesitoare prin simplitatea si profunzimea ei. In fata tipsiei de metal pe care a proscomidit, preotul contempla nici mai mult si nici mai putin decat imaginea Imparatiei Cerurilor, avandu-L in centru pe Iisus Hristos. Nimic nu lipseste: Deasupra, Biserica triumfatoare, prin Maica Domnului, ingeri si sfinti; dedesubt, Biserica luptatoare, prin viii care se roaga si mortii care asteapta. Asemenea Logosului intrupat, nemarginitul univers duhovnicesc se aduna intr’o firida de statura unui om.

IPS Bartolomeu Anania

Pe aceeaşi temă

29 Mai 2014

Vizualizari: 11362

Voteaza:

Proscomidia - partea nevazuta a Liturghiei 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE