Sunt diferite criterii după care se face împărţirea păcatelor, însă precum în cazul virtuţilor există o singură virtute sursă, şi aici e un singur păcat la origine, un singur izvor al păcatului şi precum din virtutea iubirii izvorăsc toate celelalte, tot aşa şi egoismul e izvorul tuturor păcatelor, adică îndepărtarea fiinţei noastre de Dumnezeu şi de aproapele şi întoarcerea unilaterală spre noi înşine. Acest egoism se manifestă în mod variat în raport cu Dumnezeu, cu lumea, cu semenii, existând o serie de păcate.
Ca în cazul virtuţilor, împărţirile sunt variate şi ar putea fi identificate mai multe păcate decât sunt încadrate în tipurile care urmează:
1. Păcat material, când omul calcă liber şi conştient conţinutul material al legii morale.
Păcat formal, când omul calcă forma legii morale.
2. Păcat originar e cel de la început, care este rădăcina tuturor păcatelor.
Păcat personal este dezvoltarea păcatului originar prin propria voinţă a fiecăruia.
3. Păcatul habitual e o stare de păcătoşenie din care izvorăsc celelalte. Păcat actual e o faptă rea momentană.
4. Păcate uşoare şi grele. Cea mai obişnuită împărţire este în: păcate uşoare şi păcate grele sau de moarte.
Păcate uşoare sunt acelea în care se calcă legea în puncte de mai mică importanţă sau se calcă legi de mare însemnătate dar nu cu deplina conştiinţă şi voinţă.
Păcate grele sunt acelea în care se calcă legi de mare importanţă cu conştiinţă şi voinţă deplină. Din punct de vedere al consecinţelor păcatele uşoare nu au efecte
grele în sensul că prin ele s-ar pierde harul şi nădejdea dobândirii împărăţiei lui Dumnezeu, ele însă întârzie progresul duhovnicesc şi dacă sunt des repetate slăbesc voinţa şi pregătesc terenul pentru căderea în păcate de moarte. Nu există om care să nu aibă păcate uşoare fie voluntare, fie involuntare, după cum zice Apostolul Ioan, în Epistola I, 3, 8, sau Iacob în Epistola 3, 2.
Păcatele uşoare sunt vrednice de iertat, de 70 de ori câte şapte. Ţinta creştinului e de a elimina şi păcatele uşoare, mai ales cele care se fac în mod voluntar.
Păcate de moarte sunt numite aşa pentru că ele rup comuniunea cu Dumnezeu, prin ele pierzându-se harul divin, intrând în relaţie cu forţele întunericului. Prin ele nu numai că se întârzie progresul duhovnicesc, dar se produce chiar o cădere din viaţa spirituală în moarte.
Apostolul Ioan în Epistola 1,1,15-16, vorbeşte de aceste păcate ce sunt spre moarte. Plata păcatului e moartea (1 Co 6,9-10; aici e o listă de păcate). Care sunt păcatele
de moarte? Sunt păcate împotriva iubirii lui Dumnezeu, păcatele împotriva aproapelui şi păcate împotriva firii proprii, prin care se nimiceşte ordinea existentă.
Păcatele grele, prin faptul că se calcă o poruncă, devin păcate de moarte când sunt făcute cu deplină conştiinţă şi voinţă. Ele se împart în trei categorii: a) păcate contra Duhului Sfânt: păcatele contra virtuţilor teologice: necredinţa, deznădejdea şi ura (în locul credinţei, nădejdii şi dragostei);
b) păcate strigătoare la cer: care-şi primesc răsplata în viaţa aceasta;
c) păcate capitale: izvoare ale altor multe păcate din viaţa umană.
a) Păcatele împotriva Duhului Sfânt
Despre ele spune Mântuitorul că nu se vor ierta nici în viaţa aceasta nici în cea viitoare. Din ce cauză? Nu din pricina că Dumnezeu nu ar vrea, căci El vrea mântuirea tuturor, ci din pricina că cei care cad în ele nu mai sunt capabili să se pocăiască. Ele constau într-o împietrire a iubirii şi o întunecare a minţii, prin care omul se opune cu ură existenţei şi lucrării lui Dumnezeu. Cel împietrit ajunge să nu mai fie capabil de îndreptare. Păcatele contra Duhului Sfânt sunt de neiertat nu din pricina lui Dumnezeu, ci din pricina omului. Cel ce se căieşte, chiar dacă a căzut în ateism, totuşi poate primi iertarea. Faptul că poate să se pocăiască înseamnă că nu a căzut în păcate contra Duhului. Cei ce cad în păcate contra Duhului Sfânt sunt asemenea diavolului, care nu mai are posibilitatea de îndreptare. Omul se deosebeşte de îngerii căzuţi prin faptul că are posibilitatea întoarcerii şi certării de către Dumnezeu.
b) Păcatele strigătoare la cer
Ele sunt enumerate pe baza unor citate din Sfânta Scriptură:
1) Omorul / uciderea (cf. Facerea 1, 10 unde sunt relatate cuvintele pe care Dumnezeu i le spune lui Cain: „Ce ai făcut? glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine"). Prin ucidere se înţelege orice fel de ucidere, nu numai a fratelui.
2) Sodomia (cf. Facerea 18, 20) şi păcatele desfrânării: excese, pervertirea sexuală, bestialitate etc.
3) Asuprirea văduvelor şi orfanilor (cf. înţelepciunea lui Sirah 35,15-16: „Nu curg lacrimile văduvei pe faţa ei în zadar... să nu le audă Domnul", iar Mântuitorul condamnă pe farisei şi cărturari că mănâncă casele văduvelor şi orfanilor, cf. Matei 23,14).
4) Exploatarea lucrătorilor (oprirea plăţii lor): „iată plata lucrătorilor care au secerat câmpurile voastre, şi pe care voi aţi oprit-o, strigă şi strigătul lor a ajuns până la urechea Domnului" (Iac. 5,4). Ded orice exploatare a muncii e un păcat strigător la cer şi care-şi găseşte răsplata chiar în lumea aceasta.
c) Păcatele capitale
Ele izvorăsc, ca şi celelalte, din egoism, din iubirea de sine pervertită. Ele pot fi reduse la funcţiunea pervertită a instinctelor firii, adică scopul instinctului e înlăturat pentru a fi înlocuit cu plăcerea, care este un mijloc al instinctului. Sunt socotite păcate capitale: 1) mândria; 2) avariţia; 3) desfrânarea; 4) lenea; 5) lăcomia; 6) invidia; 7) mânia.
Din acestea izvorăsc apoi alte multe păcate.
Mândria e o suprapreţuire şi deci o încredere prea mare în sine. Conştiinţa puterilor proprii şi a valorii proprii e perfect naturală, însă ea trebuie combătută cu conştiinţa că atât puterile cât şi valoarea proprie sunt un dar al lui Dumnezeu. In momentul în care omul uită acest fapt esenţial şi crede că puterile şi valoarea pe care le are i se datorează lui şi că el e mai presus de ceilalţi oameni, din acel moment cade în mândrie. Nu mai are perspectiva justă despre sine şi în loc să aprecieze puterile sincere ale altora, se complace în a asculta linguşiri şi laude neadevărate, ale altora pentru sine. Cel mai mare pericol e când te laudă lumea şi nu-ţi arată defectele, iar adevăratul prieten e cel ce-ţi arată defectele toate.
Avariţia e rădăcina tuturor răutăţilor, e setea dezordonată de bogăţie. E un instinct firesc acela al proprietăţii, de a avea o sumă de bunuri materiale pentru viaţă. Avariţia pune în locul scopului plăcerea şi satisfacţia. Această plăcere devine scop şi vezi apariţia anormală a omului care adună aur peste aur şi trăieşte mai rău ca un sărac.
Desfrânarea e manifestarea dezordonată a instinctului sexual. Şi instinctul sexual are ca scop înmulţirea neamului omenesc. Desfrânarea elimină scopul, înmulţirea, şi pune ca scop plăcerea.
Lenea e pervertirea nevoii de odihnă care e firească, însă în loc de odihna ce urmează muncii, lenea se complace în gustarea de a nu face nimic şi transformă mijlocul în scop. Sunt două feluri de lene: când nu fac nimic şi când fad multe şi nu alegi nimic din tot ceea ce fad. Amândouă au ca efect lâncezirea voinţei, tocirea memoriei, distrugerea sănătăţii.
Lăcomia e pervertirea instinctului de hrană. Hrana şi băutura au ca scop conservarea vieţii. Lăcomia transformă plăcerea în scop: mânând cu scopul de a gusta anumite alimente şi atunci trăieşti ca să mănânci şi să bei, iar nu invers.
Invidia e pervertirea sentimentului de comuniune cu aproapele. In mod normal trebuie să te bucuri de progresul altora şi să te întristezi de nenorocirea lor. Invidia răstoarnă această relaţie, făcându-ne să ne bucurăm de nenorocire şi să ne întristăm de progresul altora.
Mânia este exagerarea facultăţii iuţimii existente în om, care ajunge să domine întreg câmpul conştiinţei. Ea tinde spre nimicirea comuniunii şi a vieţii aproapelui. Ea e considerată ca o ucidere morală, psihologică a aproapelui.
Viciul e permanentizarea păcatului. Păcatul, devenit astfel deprindere, e tocmai opusul virtuţii. La început e o înclinare a voinţei care se transpune în faptă. Dacă e transpusă în faptă, ea lasă o urmă în suflet şi organism, în aşa fel încât a doua oară înclinarea voinţei şi atracţia e mai puternică, realizarea e mai uşoară. Pe măsura repetării, devine deprindere ce exercită presiune asupra voinţei, căci nu e numai înclinarea sufletească, ci un angrenaj organic concrescut în organism, legat de o plăcere, şi omul devine vicios, rob al unui păcat, care devine aproape o stare organică, fizică, o necesitate. Voinţa e paralizată, simţul moral este tocit.
Nici ruşinea de oameni nu mai are influenţă. De exemplu, beţia: la început e simplu, până prinzi gustul cu prietenii etc. Apoi beţivul ajunge la un hal în care-şi dă seama de mina lui, dar nu mai poate da înapoi. Se zice că ar exista vicioşi înnăscuţi. Desigur, faptul nu e dezlegat încă, însă dezvoltarea acestei înclinări rele depinde de mediul în care creşte individul şi de voinţa proprie. Aceştia cad mai uşor pradă. Totuşi au posibilitatea de a rezista. Nu există determinare. Chiar dacă ai înclinări înnăscute, există posibilitatea ca printr-un mediu potrivit şi voinţă să elimini posibilitatea dezvoltării înclinării tale (şi invers, s-o dezvolţi în viciu).
Păcatele exercitate mult îl robesc pe individ. Impotriva viciului e foarte greu de luptat. Pentru a lupta sunt necesare: 1. schimbarea mediului - viciile sunt cunoscute într-un anumit mediu - şi a prieteniilor; 2. dobândirea unui ideal, care să-l atragă pe om cu putere, să-l pasioneze - aceasta mai ales în ceea ce priveşte perspectiva religioasă; 3. munca - posibilitatea unei vieţi de muncă şi ordine, în care omul să-şi câştige condiţii de existenţă umană. Acestea sunt mijloace generale. De asemenea, e nevoie de multă răbdare.
MITROPOLITUL NICOLAE MLADIN
Fragment din cartea "PORUNCĂ ŞI LIBERTATE. PRELEGERI DE MORALĂ ORTODOXĂ", Editura Renasterea
Cumpara cartea " "PORUNCĂ ŞI LIBERTATE. PRELEGERI DE MORALĂ ORTODOXĂ"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.