Regretatul Mitropolit Bartolomeu Anania a fost cunoscut ca fiind un om "greu" de carte, unul dintre cei mai apreciati oratori ai Bisericii Ortodoxe. Multi dintre credinciosii ortodocsi s-au apropiat de el, mai intai, prin predica si apoi l-au cunoscut pe omul si scriitorul Valeriu Anania si Parintele duhovnicesc Bartolomeu.

Printre temele dezbatute de Inaltul Ierarh in stralucitele predici, moartea este cea asupra careia a insistat de nenumarate ori. Ce se intampla dincolo de mormant?

Moartea este singura certitudine

Moartea este una dintre originile istoricitatii si ale identitatii ontologice ale omului. Moartea este una dintre originile filosofiei.

Unul dintre sensurile principale ale filosofiei si intelepciunii grecesti a fost tocmai acesta: "Filosofia este pregatire demna pentru moartea umana!" Problema mortii nu este problema raportului intre viata si moarte si cu atat mai putin problema generala a sensului vietii, ci moartea apartine vietii tocmai ca fiind sfarsitul ei.

Conceptia traditionala a Europei despre moarte are doua radacini: filosofia greaca si crestinismul. Simbolic ele se cladesc pe mortile lui Socrate si Iisus, mai precis pe felul in care acestea sunt transmise de catre doua personaje care au ramas in istoria omenirii.

Moartea este o evidenta de fapt, o evidenta naturala si familiara. Si totusi, de fiecare data cand intalnim aceasta evidenta, ea ne pare la fel de socanta! „Nu mai exista teama pentru ca nu mai exista moarte” sunt penultimele cuvinte ale lui Ivan Ilici. In locul mortii era lumina.

Experienta crestina a mortii este singura care da certitudinea unei victorii posibile asupra mortii. Regasim la toti ganditorii crestini aceeasi dialectica a mortii, care exprima schimbarea reala a conditiei umane, prin aparitia si prin exemplul lui Hristos, care aduce crestinului o eliberare de moarte cu totul noua. Spaima fata de moarte tinde sa se transforme in spaima fata de viata trecatoare, fata de viata fara Dumnezeu. Ceea ce il intereseaza din acel moment pe crestin este doar "cum sa mori".

In ciuda certitudinii mortii, ea ramane totusi nedeterminata: nu putem sti nici cand si nici cum vom muri! In general, se spune ca moartea este un fenomen ce li se intampla numai celorlalti. Stiu ca voi muri, dar nu cred acest lucru. Si totusi.

Cu toate ca, in linii mari, despre moarte se poate afirma ca s-a spus aproape tot esentialul, ca nimic nu ne poate surprinde, totusi, majoritatea oamenilor traiesc ca si cum n-ar sti nimic despre ea.

Nu va temeti de moarte!

Asa cum arata Sf. Vasile cel Mare, cea mai inalta intelepciune a crestinului este sa cugete de-a pururea la ceasul mortii. "Sa murim si sa inviem in fiecare zi!", este si indemnul-testament pentru ucenicii marelui duhovnic, Arsenie Papacioc.

Moartea, de fapt, este cea care ne invata cum sa ne traim viata. Sa traim clipa de acum ca si cand ar fi ultima. Ea ne arata cum sa murim, dar mai ales cum sa intelegem lucrurile acestei lumi. Iata de ce gandul la moarte si la Judecata de Apoi ar trebui sa-l insoteasca pe crestin in fiecare zi.

„Moartea nu este un fenomen, ci o pregatire a omului pentru ceea ce urmeaza. Noi, crestinii ortodocsi, cunoastem ca sufletul omului nu moare, ci se transforma dintr-un mod de existenta in altul, stiut numai de Dumnezeu. Moartea este relativa, e o punte de trecere dintr-o stare in alta. Noi credem in invierea mortilor si in propria noastra inviere”, ne preciza mult regretatul Parinte Bartolomeu, in una din predicile sale.

Sa nu va temeti de moarte, temeti-va de patimile din voi si pe acestea sa le omorati. Numai omorand omul pasional, omul pacatos din el va putea naste un alt om - omul spiritual - care treptat va ajunge sa renunte la carje sau baston, reusind sa mearga singur pe calea perfectiunii. De aceea asceza si lupta impotriva "voii trupului" reprezinta de fapt lupta cu patimile care se intemeiaza pe el: "Nu suntem omoratori de trupuri, ci omoratori de patimi", spun Parintii.

Revelatia ca moartea exista si nu ocoleste pe nimeni (de care ne vom ocupa ceva mai incolo) drept incetare a dependentei care constituia pana atunci orizontul omului, pune deodata in lumina patimile cu care convietuise pana atunci.

Moartea brutala poate insa deveni la cei ce au iesit din taramul dependentei o metafora pentru libertatea pe care o traiesc, pentru dezlegarea totala de lucrurile lumii: "Precum trupul mort nu are nici o simtire, nici a trupurilor vii, nici a celor ce zac moarte impreuna cu el, asa nici cel ce a ajuns in afara lumii, in Duh, si e impreuna cu Dumnezeu, nu poate avea vreo simtire a lumii sau vreo impatimire de lucrurile ei, macar ca e supus trebuintelor trupului", ne spune Sf. Simeon Noul Teolog.

Ce se petrece insa dincolo de mormant?

Moartea, ca moarte proprie, se lasa asadar gandita mai degraba intr-un mod surprinzator: o pot gandi doar in masura in care ea nu exista in mine, doar in cazul in care eu nu am murit inca. Orizontul pe care il deschide gandul la moarte poate fi sustinut mai departe pe baza credintei. El este considerat o trecere catre viata vesnica, deci orientandu-se catre eternitate.

Gandul la moarte are o importanta atat de mare, incat poate deveni o definitie a omului, o trasatura esentiala: "arata-mi felul mortii pe care o ai tu", cere Cuviosul Isaia Pustnicul, incercand sa ajunga la cunoasterea celuilalt si sustinand totodata ca in afara mortii fiecaruia, adica in afara suferintei asumate si a inaintarii pe calea jertfelnica a crucii, insasi definitia omului are de suferit, iar bucuria autentica devine de nesustinut: „Adevarata bucurie si adevarata mangaiere atat in Ortodoxie, cat si in monahismul ortodox vin toate prin moarte. Adevarata mangaiere nu este nimic altceva decat trecerea de la moarte la viata”, ne spune Parintele Arhimandrit Vasilios.

Omul abordeaza moartea in stare de improvizatie sau de nepregatire. Omul vine pe lume singur si pleaca din aceasta lume tot singur. Vai! Infaptuim solitar pasul pe care nimeni nu-l face in locul nostru, dar pe care fiecare il va face cand ii va veni ceasul.

"Cat de bine si cat de simplu", avea sa murmure Ivan Ilici inainte de a-si da sufletul.

A muri nu face zgomot. "Nu am auzit nimic". Dupa ce omul isi da ultima suflare, se dovedeste, inainte de toate, mizerabila noastra neputinta: supravietuitorii nu stiu ce sa faca, nici cu ce sa se ocupe, dar nu, nu se va spune ca totul s-a sfarsit.

Indiferentii fata de fenomenul religios si ateii, desacralizand moartea, se vor repezi sa spuna ca totul se termina aici. Insa lucrurile stau cu totul diferit. De altfel, noi, crestinii credem in Invierea Domnului Iisus Hristos, in invierea mortilor si in propria inviere. In clipa mortii, daca sufletul credinciosului isi va afla mantuirea, el se va muta din viata in adevarata Viata.

Cea mai buna incredintare, in aceasta privinta, ne-o da cel mai mare ostenitor si marturisitor al Invierii - Apostolul Pavel. "Daca nu este inviere a mortilor, nici Hristos n-a inviat. Si daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra".

Stefan Popa
Cluj-Napoca

.