„Ca un păianjen mă învelea neîncetat şi în lumină, şi în moarte." (Andreea Scalvos, Cântarea 20)

Provocarea ascetică a Bisericii către smerenie şi către înfruntarea egoismului este receptată deseori ca o interzicere a dragostei fireşti pentru sine, interdicţie ce poate să ajungă chiar la masochism. Această eroare care îl caracterizează pe omul contemporan, plăsmuire a aşa-ziselor mentalităţi creştine umaniste ale Evului Mediu, ignoră substratul ontologic al concepţiei teologice despre om. Se poziţionează în cadrul teologiei de tip dochetist a intelectualilor care ignoră teologia ortodoxă într-un mod deplorabil, deoarece îşi menţin reprezentările interpretărilor extrem de greşite. In textul ce urmează voi prezenta o experienţă tulburătoare, care se întrepătrunde până la un anumit punct cu psihanaliza.

Dacă dragostea de sine ar fi fost ignorabilă, porunca lui Dumnezeu iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 9,18 şi Luca 10, 27) ar fi lipsită de sens. O minimă dragoste de tine însuţi este neapărat necesară pentru ca viaţa să se poată clădi şi înainta. Cea mai nobilă manifestare a ei o întâlnim în starea de creativitate. Dragostea sănătoasă faţă de sine te face să-i iubeşti mai mult şi pe ceilalţi şi, dimpotrivă trufia, îngâmfarea, se transformă într-o acţiune agresivă de confruntare şi în desconsiderarea celuilalt.

Acceptarea realistă a realităţii ne încredinţează că situaţiile sunt întotdeauna complexe. Limita dintre dragostea de sine sănătoasă şi cea bolnăvicioasă este ceva mai presus de siguranţa faptei. Implicaţiile acestei iubiri sunt asemănătoare cu cele ale glandelor trupeşti (ale celor ce deservesc hrana şi sexualitatea): în loc să se limiteze la a menţine viaţa, manifestă deseori tendinţa de autonomizare. In situaţia aceasta se găsesc şi patimile îngâmfării, slavei deşarte, şi în general ale tuturor celor ce izvorăsc din iubirea de sine, conturând starea în care „cineva îşi iubeşte dorinţele şi gândurile proprii". Este vorba de lipirea de acestea astfel încât să nu le mai poată respinge sau reconsidera fără o mare greutate şi chiar furie.

Chemarea ascetică a Bisericii presupune limitarea puterilor iubirii de sine şi trufiei în acelaşi timp cu domolirea iubirii de plăcere şi de avuţie, deoarece dragostea bolnăvicioasă de sinele stricat funcţionează la fel de dăunător (dacă nu chiar mai grav) pentru suflet ca alipirea de cele trecătoare, materiale (plăcere şi bani). Freud este cel care deschide drumul: „Se formează astfel prezenţa unei părţi de libido, de reprezentare psihică pe care o numim libidoul egoului... La polul opus faţă de libidoul obiectiv se află ceea ce numim libidoul narcisist."

Dincolo de investiţia în obiectele şi persoanele aducătoare de plăcere există şi investiţia în propria imagine de sine. Este interesant că a doua funcţionează ca un izvor al primeia: „Libidoul narcisist se arată în ochii noştri ca un mare rezervor, din care sunt trimise investiţiile în obiecte şi la care acestea se întorc."

Inţelegem că investiţia primordială în sine constituie şi matca ce va defini ulterior „destinul celorlalte investiţii în diverse plăceri". Căutarea desfătării cu toată insistenţa şi mania de care e caracterizată uneori este deformată de nevoile narcisiste, pe care le acoperă în mod eronat. Deseori felul fanteziilor sexuale ale omului denotă problemele, situaţiile şi întâmplările propriului narcisism.

Este nevoie de o referire exemplificatoare asupra ispitirii primului om de către diavolul care cunoştea foarte bine că nu ar fi avut sorţi de izbândă dacă ar fi prezentat doar gustul cel bun al fructului. Din acest motiv el urmăreşte camuflarea narcisismului primilor oamenii, zicându-le: Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul (Facerea 3, 5). Doar atunci când a crezut Eva acest cuvânt (precum şi textul o semnalează), socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat (Facerea 3, 6). Prima înclinaţie a fost închipuirea narcisistă, care la rândul ei a născut regizarea realităţii, arătând-o atrăgătoare.

Deoarece iubirea de sine şi trufia funcţionează ca surse ale tuturor celorlalte patimi, ascetica Bisericii dă importanţă specială înfruntării lor, căci astfel se dezrădăcinează automat şi celelalte patimi. Sfântul Maxim Mărturisitorul notează: „Cel care a scăpat de iubirea de sine, maica tuturor patimilor, va scăpa, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi de celelalte[...] Iar cel care e încă supus iubirii de sine e rănit şi de celelalte, chiar dacă nu vrea."

Sfinţii avertizează că, deşi au fost biruite diversele patimi printr-o străduinţă severă, va înmuguri o altă ramură a iubirii de sine, slava deşartă, pentru a strica roadă duhovnicească pe care a dobândit-o luptătorul.

Definitoriu pentru cercetarea gândirii psihanalitice s-a evidenţiat Jacques Lacan, cel care a îndreptat anumite elemente neclare ale lui Freud şi i-a completat destule goluri. Astfel, în ceea ce priveşte tema noastră, este decisivă intervenţia lui în distincţia dintre Eul ideal şi idealizarea Eu-lui. Două măsuri, pe care psihologia Eului, analizat de Freud, le confundă.

Idealul Eului aparţine spaţiului simbolisticii, care se află în strânsă legătură cu limba şi cultura. Are ca misiune să atragă subiectul „mai departe", să-l scoată din sistemul său imaginar închis. „Idealul Eului se găseşte în legătură cu principiul realităţii, ajutând Eul să se supună acesteia. Constituie o oglindă bună în care Eul cu calităţile şi lipsurile sale se poate estima şi măsura."

Practic, am spune ca idealul Eului constituie sursa idealurilor omeneşti, conţinând ceea ce omul doreşte să fie sau să devină. Desigur, mi se epuizează în acestea, deoarece idealurile noastre nu se hrănesc nicidecum doar din simbolism (nici cultural, religios, moral, nici de alt fel). Intotdeauna conţin compuşi produşi de istoria noastră narcisistă. Idealul sinelui funcţionează mai mult ca un organizator al dezvoltării sufleteşti.

Dimpotrivă, Eul ideal presupune un conţinut exclusiv fantastic, imaginar, pe care inconştientul subiectului îl consideră ca fiind realitatea. Şinele ideal se bazează pe imaginea de sine, care se arată pe atât mai deformat, pe cât de nesigur şi de traumatizat este şinele. De obicei, are caracter de împotrivire şi de apărare. Cei care se caracterizează printr-un sine ideal exagerat întâmpină greutăţi în a posta idealurile autentice ca motivaţie a faptelor proprii. Chiar şi atunci când făptuiesc lucruri nobile şi importante, sunt marcaţi mai mult de scopuri narcisiste (faimă sau competiţie).

Trufia şi toate celelalte patimi născute şi înrudite cu ea într-un mai mic sau mai mare grad autoerotic, subjugate de atracţia Eului ideal, descriu cercuri în jurul său şi nu-l lasă să se dezvolte către dragoste şi adevăr. De aceea, după observaţia deosebit de importantă a Sfântului Ioan Gură de Aur, acestea constituie o iubire de nimic: „De aceea şi patima slavei deşarte e numită aşa, deoarece este deşartă sau goală de slavă, este searbădă, nu are nimic strălucitor sau slăvit. Măştile se arată a fi impresionante şi atrăgătoare, însă pe dinăuntru sunt goale şi de aceea, deşi sunt mai frumoase decât chipurile adevărate, nimeni nu s-a îndrăgostit vreodată de ele, sau, mai grav, în această patimă tiranică a iubirii de slavă deşartă doar impresia este mai luminoasă, în timp ce interiorul ei nu este doar gol, ci şi plin de nedreptate, de necuviinţă şi de asuprire silnică."

Trufia şi cele asemenea ei conduc la o iubire de nimic, către comportamente mortale: ura, agresivitatea, distrugerea, murdăria mediului şi altele. Din acest motiv, experienţa ascetică a Bisericii sfătuieşte să legăm înfrânarea de smerenie, deoarece, fără a doua, prima eşuează nefolositor.

Desigur, o astfel de imagine a sinelui şi a realităţii era mai uşor de înţeles într-o altă cultură, şi nu în cultura imagistică de astăzi. Intreaga concepţie despre societatea contemporană imagistică se bazează exact pe cancerul narcisismului omenesc, care îi asigură pe oameni că sunt atât de importanţi, încât merită o viaţă mult mai bună, exact cea pe care ciclul de consum o poate oferi. Sper să fi expus clar în cele de mai sus cât de vulnerabil la vanitate este din fire subiectul, lucru pe care îl cunoaşte şi îl exploatează, în mod potrivit ei, civilizaţia distrugătoare, care îl leagă pe om într-o reţea mortală a promiscuităţii, şi asta neîncetat.

Lupta pentru idealurile autentice este continuată de către unii, dar exclusiv ca o alegere individuală. Este demodat să fie susţinute şi culti vate idealurile comune dincolo de viaţa uşoară şi de consum. Aici este nevoie de conlucrarea tuturor anticorpilor disponibili. Moştenirea teologică privitoare la smerenie şi teoria psihanalitică a narcisismului vor descoperi cu uimire că sunt convergente în multe privinţe, dacă vor renunţa la prejudecăţile reciproce şi vor colabora. Cel puţin asta cere atmosfera nebună a unei epoci ca cea de acum, în care imaginarul, fantezia, închipuirea au devenit definitorii.

PR. VASILIOS THERMOS
Despre problemele vietii crestine contemporane, Editura Sophia

Cumpara cartea "Despre problemele vietii crestine contemporane"

• Iubirea de sine
  Publicat in : Religie
• O singura problema adevarata - iubirea de sine
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: