Indemn la sfintenie

Indemn la sfintenie Mareste imaginea.

”Un sfânt poate fi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfințenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni. Lumea acum e ancorată în cultul genialității ca slăvire a progresului în afară. Atât. Or, cu cât suntem mai avansați, mecanic și material, cu atât suntem mai departe de esența reală a lumii de sfințenie”, ne spune gânditorul creștin Petre Țuțea.

Din păcate, sfinții se nasc rar, dar trăiesc veșnic. Cum ne pocăim? Această cuvioasă întrebare se naşte în chip firesc în mintea fiecărui creştin, ca o urmare a simţământului de şubrezenie şi de stricăciune a firii omeneşti şi ca o rămăşiţă plină de avânt către adevăr şi dreptate, sădită în ea dintru început. Orice om care crede cât de cât în nemurire şi în răsplata vieţii veşnice se întâlneşte fără voia lui cu un gând care îl întreabă: cum să mă pocăiesc?

”Nu există, frații mei, mai mare binecuvântare, mai mare dar de la Dumnezeu, decât faptul de a ne fi adus la viața monahală. Nu există o vrednicie mai mare, decât aceea de a ajunge omul la sfințenie. Deoarece sfințenia și sfântul sunt exact ceea ce este Dumnezeu. De aceea, pe noi, monahii, Dumnezeu-Cuvântul ne‑a învățat modul in care se face unirea între om și Dumnezeu” (Arhimandritul Efrem).

Orice suflet este întărit de Sfântul Duh, înflăcărat de puritate și iluminat mistic de către Unitatea Treimică.

”Mulți monahi și fecioare nu au nici o idee despre diferitele tipuri de voință care acționează în om, și nu știu faptul că noi suntem influențați de trei voințe: cea dintâi este desăvârșita și mântuitoarea voință a lui Dumnezeu; cea de-a doua este propria noastră voință umană care, chiar dacă nu este distructivă, nu este nici mântuitoare. Iar a treia voință, cea a vrăjmașului îl învață pe om fie să nu facă nici o faptă bună, fie să le facă din orgoliu, sau să le facă de dragul virtuții în sine și nu de dragul lui Hristos” .
Fiecare dintre noi îl poartă în sine pe Adam cel izgonit din Rai pentru neînfrânare și neascultare de Dumnezeu. Fiecare din noi, experimentăm prin propria viață sentimentul izgonirii din Rai. Și aceasta o face, zi de zi și ceas de ceas, fie prin îndulcirea cu feluritele păcate lumești, fie prin îndeplinirea permanentă a voii noastre fără a ține cont de glasul vocii interioare prin care ne vorbește Dumnezeu, fie prin întinarea cugetărilor, sentimentelor și a faptelor noastre. Orice om de pe această planetă, își pune problema sfințeniei cel puțin o dată în viață. Cum este să devii sfânt? Omul poate ajunge la sfințenie? Sfințenia e o cale frumoasă, dar tot pe atât de grea și nu este pentru oricine, numai pentru cei aleși de El. De-a lungul istoriei creștinismului, au fost nenumărate persoane, fie bărbați, fie femei, care au demonstrat prin trăirea lor plină de râvnă că este posibilă atingerea sfințeniei, dar după multe nevoințe sufletești și trupești.

Coborârea omului sub toată zidirea lui Dumnezeu - aceasta este cheia de descifrare a sensului vieţii, de înţelegere a principiilor existenţiale şi de viaţă ale omului. Acesta este Hristos! Omul care îşi plânge păcatele în fiecare zi, care moare şi înviază zilnic, care ştie să se bucure de lucrurile cele mici şi fără importanţă, care se consideră sub toată zidirea lui Dumnezeu, unul ca acesta a ajuns la maturitatea duhovnicească deplină.

Chemarea omului la îndumnezeire este cel mai firesc dintre lucruri, el înseamnă o revenire la sine şi totodată la raţiunile lui Dumnezeu. Omul se întoarce la autenticul său sens, renunţând la dependenţele care îl ţin departe de el. Fiindcă Adam a fost creat altfel, şi natura de asemenea, dar o dată cu evenimentul tragic al căderii în păcatul strămoşesc, totul s-a modificat. Prin Hristos, Dumnezeul-Om, oricine este chemat să redobândească starea paradisiacă de dinainte de cădere, şi chiar mai mult decât atât, îndumnezeirea. Dar aceasta presupune lupta. Lepădarea de lume se propune ca o depărtare, ca o luare de distanţă faţă de ceea ce defineşte lumea, adică faţă de patimile în întregimea lor şi de gândurile care premerg împlinirii acestor patimi, dar și față de oameni (chiar și rudele trebuie ținute la distanță dacă nu merg pe calea lui Dumnezeu), ceea ce totodată reprezintă şi o întoarcere la sine, sau mai bine zis o continuare a întoarcerii care a avut deja loc prin conştientizarea dependenţei de păcat și prin căință. Prin distanţă nu trebuie să se înţeleagă ceva spaţial, chiar dacă această formă de retragere în pustietăţile cele mai aspre constituie de cele mai multe ori forma văzută a acestei depărtări, pentru că „depărtare [de lume, n.n.] numesc nu ieşirea din ea cu trupul, ci depărtarea de lucrurile lumii [...] odihnirea sau golirea cugetării de lucrurile lumii” . Dorinţa este neîndoielnic aceea de a ajunge la dragoste, în tărâmul anunţat de laconica apoftegmă: „Pe cel în care s-a sălăşluit iubirea lui Dumnezeu, nimic din lumea aceasta nu-l mai poate despărţi de Dumnezeu” . De aceea, lepădarea de lume reprezintă într-un fel chiar convertirea, întoarcerea, încercarea de a ajunge la piscul dragostei printr-o „strădanie statornică a voinţei întoarsă către Dumnezeu” .

Frați creștini, vă rog din suflet, legaţi-vă și uniţi-vă cu Cerul! Acest Pământ și tot ce este pe el va arde! Dumnezeu s-a dus la Ceruri să pregătească un loc și a zis: "unde voi fi Eu, veți fi și voi!" Haideți să pornim pe acest drum, pe această cale adevărată, luminoasă și frumoasă! Nu pierdeți ultima chemare! Vedeți cum batjocoresc acești oameni credinţa, biserica, virtutea și așa trebuie să se întâmple pentru că se are în vedere o ”religie” care să-l poată încorona pe antihrist. Luați bine aminte!

Luați aminte la marii duhovnici, cum și-au trăit ei viața, credința lor, tradiția lor, principiile lor de viață. Iată, de pildă, la ieșirea din temniță, Părintele Iustin Pârvu a mers acasă, la mănăstire, căci aceea era adevărata casă. A mers la mănăstirea Sihăstria, la duhovnicul Paisie. Iată secvența mai jos, povestită de Părintele Iustin Pârvu:
- Am stat la rând o jumătate de zi, fără să spun nimic cine sunt, și am așteptat până ce-mi venea rândul acolo; eram cam prăpădit, vai de capul meu! Când deodată, a ieșit el la mine la ușă. S-a uitat la mine așa lung, m-am ridicat și eu de pe scăunel, acolo, și m-a îmbrățișat bătrânul: „Vii de departe, nu? Vii de departe. Hai în chilie”. Și am stat în sfârșit de vorbă cu el și mi-a rămas duhovnic o perioadă. Mergeți fraților, la Mănăstirea Aiud, unde se află sfinții închisorilor și unde sunt pomeniți zilnic la sfânta Liturghie, stați de vorbă cu monahii de acolo să vă spună minunile sfinților. Misterul martirilor, al sfinților din temnițele comuniste, care puteau suporta, fără teamă, fără suferinţă, cele mai diabolice schingiuiri, constă în faptul că acei creştini erau cu adevărat uniţi cu Hristos. Rămânem consternaţi să aflăm că cea mai mare descoperire a filosofiei este principiul unităţii universale, cum am spune noi creştinii: unirea cu Hris-tos, unirea cu Dumnezeu.

Fericiți sunt acei creștini care pot, vor și reușesc să devină asemenea sfinților închisorilor, dar și asemenea ,,miresei lui Hristos”, pustnica Parascheva. Luați aminte dragi creștini, la aceste exemple de slujire, de curaj, de iubire, de dăruire, de jertfelnicie. Nu treceți cu vederea. Este ceva deosebit, este ceva minunat.

Bucură-te, preacuvioasă maică sfântă Parascheva, rugătoarea noastră către Mirele și prietenul tău, Domnul și Dumnezeul nostru, Iisus Hristos.

De trei ori bucură-te, că ai părăsit lumea pentru a-l cuceri pe Hristos, mirele tău.

Bucură-te în cer, alături de sfinți pentru că meriți răsplata.

Bucură-te, mireasă a lui Hristos, plină de curaj și jertfelnicie!

Ștefan Popa

Despre autor

Stefan Popa Stefan Popa

Senior editor
389 articole postate
Publica din 28 Septembrie 2012

Pe aceeaşi temă

14 Octombrie 2021

Vizualizari: 368

Voteaza:

5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE