Ingaduinta

Ingaduinta Mareste imaginea.

- Ce înseamnă „Nu vă împotriviţi celui rău" (Matei 5, 39)?

- Dacă un om rău, viclean încearcă să ne facă rău, vrea să ne ia ceva, să ne gândim dacă nu cumva ar fi mai bine să nu ne împotrivim, ci să cedăm. Poate ar fi mai folositor. Ceea ce a spus Domnul nu se află - am mai arătat-o şi altă dală, tâlcuind versetul „Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?" (Ioan 18, 23) - în legătură cu versetul „dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt" (cf. Matei 5, 39), în sensul că în orice situaţie trebuie să răspundem celuilalt cu „Mai dă-mi o palmă". Domnului însuşi I-au dat o palmă şi nu Şi-a întors şi celălalt obraz, ci a răspuns: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?". Şi-a cerut dreptul. A socotit că nu-i va fi de folos celuilalt să întoarcă şi celălalt obraz. Aşadar, Domnul ne învaţă că în situaţia în care socotim că cedarea noastră ultimă şi definitivă, chiar şi prin acceptarea celei mai mari nedreptăţi pe care ne-o va face un om, va fi de folos atât omului respectiv, cât şi nouă, să facem orice jertfă de dragul şi spre folosul sufletului nostru şi al fratelui.

Dacă cineva va dori ceva de la noi, iar noi ne dăm seama că, dacă i ne vom împotrivi, s-ar putea chiar să ne ucidă - după cunoscuta zicală „Banii sau viaţa!" -, unuia de acest fel să nu i te opui fiindcă o să ai parte de rău. Asta nu înseamnă că trebuie să primim toate loviturile. In legătură cu versetul „cui te loveşte peste obrazul drept", am să vă povestesc o anecdotă: Un evreu întâlni un creştin: „Eşti un bun creştin?". Şi nici nu apucă bine celălalt să-i răspundă „încerc", că-i şi arse o palmă. „Dacă eşti un creştin adevărat, întoarce-mi-l şi pe celălalt". Creştinul i l-a întors şi evreul i-a mai ars una. „Incă o dată". Şi continuă să-l pălmuiască. Creştinul primi vreo zece palme destul de puternice de la evreul care i-a spus: „Acum recunosc că eşti un creştin adevărat". „Nu", îi răspunse, „acum sunt pe jumătate creştin, dar o să fiu pe deplin". Il înşfăcă pe evreu şi-i dădu o bătaie zdravănă, zicându-i: „«In dar aţi luat, în dar să daţi» {Matei 10, 8), ne spune Evanghelia. Până acum am fost pe jumătate, acum sunt în întregime creştin". Şi bine i-a făcut.

Un cleric, aflat în străinătate, în secolul al XlX-lea sau mai probabil la începutul secolului al XX-lea, avea un orfelinat şi azil pentru bătrâni. Luase în grija sa copii orfani şi bătrâni săraci. Aduna bani de la enoriaşi pentru mâncarea lor. Printre enoriaşi se afla şi cineva foarte bogat, dar nemilos. Nu catadicsea niciodată să dea nici măcar un bănuţ la vreun sărac. Nici pe la biserică nu trecea şi nici de Dumnezeu nu se sinchisea. Preotul îl urmărea de multă vreme şi din când în când încerca să câştige ceva de la el, dar de fiecare dată respectivul îl alunga ocărându-l. Preotul însă nu se descurajă; continuă cu rugăminţile. De câte ori îl vedea, îi vorbea, îl ruga să dea ceva pentru sărmani. Intr-o zi bogătaşul îşi pierdu răbdarea şi-i arse o palmă preotului cu toată puterea lui. Preotul îl privi cu blândeţe: „Asta-i pentru mine, sunt de-acord şi vă mulţumesc, dar n-o să daţi ceva şi pentru săraci?". Zdrobit de atâta bunătate şi de mărinimia clericului, care era bine legat şi l-ar fi putut snopi în bătaie, şi-a întors capul ca să nu-l vadă, şi-a vârât mâna în haină, şi-a scos portofelul plin şi i-a spus: „Ia-l şi pleacă, să nu te mai văd!", la care preotul: „O să vin în fiecare zi să încasez o palmă şi să iau portofelul".

In această situaţie bine-a făcut zicându-i „mulţumesc". Dar si celălalt bine-a făcut clevetnicului, ca să nu se creadă despre creştini că sunt nişte caraghioşi şi încasează doar palme.

- Se întâmplă de multe ori întocmai „ca la carte", în timpul ocupaţiei germane universitatea fiind închisă, m-am dus să ma-pregătesc pentru examene în satul meu fiindcă acolo aveam pâine şi untdelemn. Intr-o zi veni un pluton de soldaţi italieni cu un trădător care purta o mască şi a cerut să se înfăţişeze toţi sătenii cu armele pe care le-aveau - armele de vânătoare. Dar cei din sat n-aveau arme. Doar un bărbat înalt, bine legat, avea o carabină veche. S-a dus sărmanul s-o aducă. Cum a văzut-o, italianul o luă drept insultă şi, înfuriindu-se, i-a ars o palmă lui chir Ilie. Sătenii, aflaţi în spatele italianului, i-au făcut semne să nu riposteze. Chir Ilie făcu stânga-mprejur şi plecă numaidecât acasă. Italianul, după insulta cu pricina, a dat ordin - sub ochii mei: „Adunarea şi retragerea!" După câteva zile s-a aflat că italienii l-au predat pe trădător poliţiei din oraşul Tripoli, care apoi a fost condamnat la şapte ani de închisoare. însă chir Ilie prin răbdarea arătată a ferit satul de confruntarea cu autorităţile italiene.

- Exemplul acesta mi-a amintit de un altul, pe care îl uitasem cu desăvârşire. Un tânăr din Egipt, unii dintre voi îl ştiu, Nicolae - n-o să-i divulg şi numele de familie, fiindcă va fi vai şi amar de el dacă se va întoarce în ţara sa -, aparţinând unei familii foarte bogate şi de seamă din Egipt, la 11 ani - acum are în jur de 35 -, pe când se juca cu copilul unuia dintre vecini, i-a ars o palmă celuilalt, de aceeaşi vârstă cu el. Copilaşul acesta, din vecini, nu ripostă, ci plecă capul şi o pomi spre casă. „Ia vino-ncoace! De ce nu m-ai lovit şi tu?", îl opri să-l întrebe. Iar copilul, care era dintr-o familie de creştini, vezi bine, creştini ortodocşi, îi răspunse: „Pentru că Hristos a spus să nu răsplătim răului cu rău". „Cine este Hristos?", îl întrebă celălalt copil, musulman. Nu auzise niciodată de El. Micuţul i-a spus câteva lucruri, la care el: „Mergem la tine acasă, vreau să aflu mai multe despre Acest Hristos".

Copilul creştin îl luă acasă şi părinţii săi îi vorbiră destul despre Hristos. Se mai duse în câteva rânduri şi părinţii îi dădură o Sfântă Scriptură ca să citească. Intr-o zi îl zăreşte mama şi-i spune tatălui său: „Fiul tău e un spurcat. A luat ceva de la nişte creştini şi citeşte". „Şi m-a luat tata", după cum mi-a mărturisit el însuşi, „de-am ajuns în spital. După aceea am ascuns Scriptura într-o cămară". Casa lor - palat, un frate al tatălui său era şeful statului-major al armatei, iar celălalt, unul dintre capii religioşi ai musulmanilor din Egipt. Ascunsese Scriptura într-o cămară şi când avea timp se ducea şi citea din ea.

Intr-o zi îi ceru copilului să-l ducă la o biserică ortodoxă şi iată ce mi-a mărturisit el însuşi: „Când am intrat în biserică, am trăit ceva ce n-aş putea descrie. Atunci m-am rugat fierbinte lui Hristos: «Două lucruri cer de la Tine: şansa de a merge la biserică şi de a deveni creştin, dar nu mai înainte de plecarea tatălui meu din lumea aceasta.

Căci, dacă tatăl meu fiind în viaţă va afla că am devenit creştin, mă Va ucide. Intr-adevăr, voi fi martir, dar nu doresc ca tatăl meu să ajungă ucigaşul propriului copil»".

Când băiatul împlini 17-18 ani, tatăl său muri. Liber, veni în Grecia, unde îl cunoscu pe unul dintre fiii mei duhovniceşti, căruia i-a spus: „Vreau să devin creştin". Acela l-a adus la mine şi eu l-am întrebat: „Copilul meu" - pentru că atunci era prima dată când îl vedeam şi avea probabil în jur de 18-19 ani -, „de ce vrei să te faci creştin? Ce te-a convins?". Eu mi-am închipuit că se va fi îndrăgostit de o fată, ortodoxă, grecoaică, cum se întâmplă de obicei, şi vrea să se facă creştin pentru a se putea săvârşi taina cununiei. Fireşte, motivul său era cu totul altul. Mi-a explicat toate câte v-am relatat - evenimentele acestea trebuie să se fi petrecut prin ’71 sau ’72. S-a făcut cateheza şi l-am botezat.

A terminat o facultate, dar nu se mai poate întoarce în ţara sa fiindcă, din mărturisirea lui, dacă se va întoarce, o să-i pună capul pe-o tipsie, precum pe-al Sfântului Ioan Botezătorul. „Eu nu mai am patrie, nici rude, patria mea e Grecia şi rudele mele sunt grecii creştin-ortodocşi, Nu mai am pe nimeni". Asemenea lui Avraam. „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu" (Facerea 21,1). A părăsit totul şi acum e în Grecia fără nici o rudă. Dumnezeu i-a dat, fireşte, rude duhovniceşti, şi acest copil trăieşte în Hristos până în ziua de azi aici.

Şi toate acestea au fost prilejuite de acel copilaş, de acel mic creştin, care nu a răspuns păl muirii. Aşa a început istoria convertirii acestui băiat musulman. Astăzi este un creştin foarte conştient, foarte viu, care a adus la Hristos şi alţi musulmani. Incearcă să facă misiune printre musulmanii din Grecia. Prin urmare, există şi situaţii în care vom accepta fără murmur o palmă, când vom socoti că aceasta este de folos nouă şi aproapelui nostru: Insă nu ne vom lăsa călcaţi în picioare.

- „Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări, pe nedrept, cu gândul la El" (I Petru 2,19). Aş vrea să-mi tâlcuiţi acest verset.

- Atunci când cineva suferă „pe drept", nu are nici o răsplată de la Dumnezeu; nu are nici un har de la El. Dacă eşti prins că ai făcut o crimă şi eşti aruncat în închisoare, nu vei avea parte de nici o răsplată. Poţi avea dacă te pocăieşti, fireşte. Dacă vei fi însă acuzat pe nedrept de crimă si vei fi aruncat în închisoare si vei suferi, aceasta înseamnă har de la Dumnezeu şi o mare răsplată de la El.

Cu ocazia asta mi-am amintit încă un episod. Bună e învăţătura teoretică, dar pildele sunt mult mai de folos şi mai vii. In Akarnama a trăit un Eftimie Karakostas, ieromonah - trebuie să fi murit în jurul anilor ’49-,50, sau în 48’, nu-mi amintesc exact. Imi pare rău că nu s-a scris viaţa acestui părinte, înainte de a fi plecat dintre noi, de către oamenii care l-au cunoscut şi şi-l amintesc. A fost un om simplu, ţăran, fără prea multă legătură cu biserica, dar dintre cei foarte de treabă. La un moment dat a fost acuzat de crimă. Probele au fost foarte puternice şi a fost condamnat la închisoare pe viaţă. N-a putut să-şi demonstreze nevinovăţia, deşi era cu totul nevinovat. Autorul crimei reuşi să strecoare destule elemente incriminatoare, aşa că totul i-a stat împotrivă.

Astfel a fost condamnat pe viaţă şi trimis la închisoare. Această nedreptate din partea oamenilor l-a zguduit. Şi-a dat seama că în lumea asta omul nu are nici un sprijin. Fiindcă, într-adevăr, încercarea aceasta era peste puterile lui. Să nu fi ucis nici măcar o muscă şi să fie condamnat pe viaţă pentru omucidere nu era ceva uşor de îndurat. Trebuia să-şi caute un punct de sprijin.

Insă toiegele omeneşti sunt din trestie. Ii spune lui Israil prorocul Isaia: „Unde vrei să-ţi pui nădejdea, Israile? In trestia aceasta frântă numită Egipt?" (cf Isaia 36, 6). Vrei o alianţă cu Egiptul? Dar nu e decât un toiag de trestie „care se frânge şi intră în mâna oricui se sprijină de el".

Noi, oamenii toţi, suntem nişte toiege de trestie. Aşadar, în mijlocul acestei grozăvii nu-şi putea afla sprijinul în om; însă şi l-a găsit în Hristos. „Nu se poate", şi-a zis, „ca lucrurile astea să fie întâmplătoare. Intrucât le îngăduie Dumnezeu - avea credinţă, dar una încă necoaptă -, înseamnă că ceva vrea, aşteaptă de la mine." Şi se apucă să citească Vieţile sfinţilor, Sfânta Scriptură şi alte cărţi duhovniceşti; şi se curăţi deplin acolo, în închisoare, ajungând misionar printre ceilalţi condamnaţi, astfel încât i-a adus pe mulţi la pocăinţă, iar preoţii din zonă veneau adeseori spre a-i spovedi şi împărtăşi pe deţinuţi.

După 20 de ani de la condamnarea sa, adevăratul ucigaş îşi dădea ultima suflare şi, chemând un preot ca să-l spovedească, îi mărturisi: „Eu sunt ucigaşul, şi din cauza mea Karakostas putrezeşte în închisoare". „Fiule", îi spuse preotul, „nu pot să-ţi dau iertarea păcatelor dacă nu faci tot ce-ţi stă în putinţă să iasă omul din închisoare". „Părinte, voi face tot ce-mi spui".

Preotul înştiinţă un procuror, pe preşedintele Tribunalului de primă instanţă, pe comandantul poliţiei, pe preşedintele baroului şi pe alţi câţiva pentru a veni la patul muribundului care-şi dădea ultima suflare. Fireşte, era cu minţile întregi şi le-a povestit lucrurile întocmai cum s-au petrecut, iar aceia au alcătuit o minută, şi după trei-patru zile făptaşul şi-a dat duhul pocăit. Procurorul din zona respectivă a trimis la Curtea supremă de justiţie minuta întocmită şi a cerut decizia de rejudecare a cazului.

Cazul s-a rejudecat şi pe baza depoziţiilor acestor oameni Karakostas a fost graţiat, exonerat de orice vină şi pus în libertate.

Numai că el nu voia să iasă din închisoare. Părinţii îi muriseră, copii n-avea, căsătorit nu era, nimic n-avea: „Unde să mă duc? Aici e casa mea, n-am unde să plec. Şi-apoi deţinuţii îmi sunt dragi. De-acum ei îmi sunt familia". Directorul închisorii l-a sfătuit: „Eu nu pot să te mai ţin aici; n-am nici un drept. Dar nu te nelinişti, de vreme ce ţii atât de mult la ei, poţi veni în fiecare zi. Uşa-ţi va fi deschisă oricând. Ţi se va da voie să stai în preajma deţinuţilor".

A ieşit din închisoare, s-a întors în satul natal şi oamenii din Akamania, din împrejurimi, din Mesolonghi, din Agrinio, pe unde trecea, îi făceau culoar, ca să nu-l atingă şi să-l pângărească pe sfântul acesta. Deja i se dusese vestea de sfânt. O victimă care a plătit în închisoare 20 de ani fără a fi vinovat. L-a chemat şi Constantin, răposatul Mitropolit de Akamania, cel de dinainte de Ieroteu şi i-a propus să-l facă preot. Peste tot în eparhia sa se răspândise vorba că era sfânt. El se împotrivea, spunând că e nevrednic ş.a.m.d. In cele din urmă, l-a convins şi l-a făcut preot, ieromonah.

De-atunci pe părintele Eftimie îl vedeai cu un epitrahil sub braţ cum cutreiera satele şi oraşele, munţii şi văile, şi pe toţi pe care-i întâlnea îi îndemna: „Ia vino-ncoace să te spovedesc!" „O să vin, părinte, la biserică într-o zi". „Lasă, măi, biserica, hai sub măslin!" Nimeni nu i se putea împotrivi datorită faimei sale. Avea puterea să-i convingă prin felul său de-a fi. Pe unul sub măslin, pe altul sub smochin, pe altul sub pod. Altuia i-a spus: „Mergem în barcă; să te spovedesc în barcă". Şi aşa şi-a petrecut restul vieţii, colindând întreaga zonă, spovedind şi mântuind lumea. Omului acestuia i s-a dus vestea că e sfânt. Şi a adus foarte mulţi oameni la Hristos. Iată ce a scos Dumnezeu din încercarea la care a fost supus! Iată ce a scos! Un sfânt contemporan şi un misionar.

- E-adevărat, părinte, astea s-au petrecut în eparhia Xiromeros, după cum mi-a povestit şi tatăl meu, mai exact într-o comună numită Katouna. E adevărat întocmai.

- Da, copilul meu, acestea nu sunt lucruri dintr-un veac îndepărtat, ca să spunem că s-au strecurat şi câteva elemente mitologice. Oamenii care l-au cunoscut trăiesc, încă sunt în viaţă. A murit în timpul ocupaţiei germane. Dacă aş fi ajuns prin Akamania, l-aş fi cunoscut şi eu.

ARHIMANDRIT EPIFANIE THEODOROPOULOS

Fragment din cartea "LEACURI PENTRU TULBURĂRI", Editura Sophia

Cumpara cartea "LEACURI PENTRU TULBURĂRI"

 

Pe aceeaşi temă

03 Iunie 2021

Vizualizari: 302

Voteaza:

Ingaduinta 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

ingaduinta

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE