Cartea mitropolitului Veniamin Fedcenkov este atragatoare, mai întîi, prin evantaiul personajelor extraordinare cuprinse în ea (multi din cei pomeniti au fost, cu timpul, trecuti în rîndul sfintilor) si, mai apoi, prin scriitura directa si sincera, proprie doar autorilor care au ceva de spus. Cititorul are de parcurs un sinaxar fascinant – presarat cu amanunte cotidiene din viata staretilor de la Optina si a altor calugari sporiti – care reuseste sa ni-i aduca pe sfinti cu mult mai aproape. (Ieromonah Savatie Bastovoi)

Înainte de plecarea la schit - la sfatul poate al egumenului sau al altui monah - am dorit să slujesc panihida pentru adormiţii stareţi. În spatele bisericii principale, lîngă pereţii altarului, erau două morminte - ale părinţilor Macarie şi Ambrozie. Mi-au dat în calitate de cîntăreţ un monah, un tenor din strană. Într o reverendă soioasă şi cu o burtă enormă, acesta mi a produs o impresie mai puţin plăcută. Nu seamănă el cu proslăviţii stareţi ai Optinei, mă gîndeam…

Cîntînd panihida, am descoperit sub piatra funerară o gropiţă. Monahul mi-a explicat că de aici iau credincioşii cîte o mînă de nisip, avînd credinţa că acesta tămăduieşte bolile.

Mi-am amintit cuvintele Psalmistului despre Templul din Ierusalim, unde zice că cei ce cred Domnului iubesc nu numai templul, ci şi pietrele sale. Nu e de mirare că şi acum emigranţii ruşi ce se întorc în patrie iau în palmă ţărînă şi o sărută, sau o sărută căzînd la pămînt. Să nu ne judece nimeni deci dacă şi noi, creştinii, luăm puţin nisip de la sfintele morminte. În toată simplitatea sa, poporul rus înţelegea corect, înţelept, lucrurile sfinte.

Minunile puteau fi făptuite nu doar de acestea. Cunoaştem din „Fapte” că nu doar hainele apostolilor revărsau tămăduire, ci chiar şi umbra lor. Iar lucrurile rămase de la Serafim al Sarovului – mantia, şuviţele de păr, piatra pe care s-a rugat o mie de zile şi nopţi, apa din fîntîna sa etc. – erau făcătoare de minuni.

Voi continua însă istoria despre călugării „răi”. În ajunul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului stăteam printre credincioşi; monahii stăteau într un loc special amenajat în partea stîngă a bisericii. În faţă, pe amvon, mergea de la o strană la alta un ascultător ce îndeplinea funcţia de canonarh şi citea stihirile cîntăreţilor. Îşi cunoştea bine treaba. Mi a sărit în ochi însă gulerul alb al cămăşii, scos pe deasupra reverendei. Şi mi s-a părut mie că acesta nu este prea departe de mirenii ce se fălesc cu straiele lor. „Ce fel de optinean o fi acesta?” Astfel judecam atunci şi credeam că am dreptate.

A doua zi am predicat la Liturghie, iar după predică, ieşind deja pe pragul bisericii, am văzut doi monahi care s au apropiat de mine şi, faţă de toată lumea, s au închinat şi şi au cerut cu recunoştinţă binecuvîntare. Cine erau ei? Cîntăreţul dolofan de la panihidă şi acest canonarh cu guleraş alb. Am fost surprins de faptul că tocmai aceştia doi, pe care i am judecat ca fiind nevrednici, au arătat smerenie… Dumnezeu mi a vădit astfel strîmba mea judecată faţă de oameni. Cu adevărat, inima oamenilor e cunoscută numai lui Dumnezeu Unuia. Şi nu trebuie să judecăm după înfăţişare…

Pe lîngă aceşti monahi îmi amintesc şi de părintele egumen al mănăstirii. Îmi scapă sfinţitul său nume, îl chema, poate, Xenofont. Era un bătrîn de peste 70 de ani, albit pe creştet, cu trăsături fine şi cu o faţă palidă. Mi au atras atenţia severitatea feţei, chiar asprimea ei evidentă. La ieşirea sa din biserică, pe uşa lăturalnică dinspre sud, o mulţime de credincioşi, dar preponderent femei, s au repezit să şi ia binecuvîntare. Stareţul mergea însă grăbit spre chilia sa, fără a întoarce capul, binecuvîntînd repede, fără a privi la cei ce şi iau binecuvîntare. M am umplut de pietate profundă faţă de el. Acest monah experimentat ştia atitudinea pe care trebuie să o ia faţă de oricine. Mi amintesc cuvintele lui Macarie cel Mare despre faptul că la Domnul sînt sfinţi diferiţi: unii vin la El în bucurie; alţii – în asprime; şi pe toţi Dumnezeu îi primeşte cu dragoste.

Mi-amintesc şi de alt egumen, părintele Isaachie. Înainte de slujirea Liturghiei se mărturisea mereu duhovnicului. Un monah cărturar, devenit ulterior mitropolit, l-a întrebat de ce face asta şi de ce se pocăieşte mereu, căci ce păcate poate să aibă? Părintele egumen a răspuns printr o pildă:

„Lăsaţi această masă pentru o săptămînă într o cameră cu ferestrele închise şi uşa încuiată. Veniţi apoi şi mergeţi cu degetul peste ea. Pe masă va rămîne o urmă curată, iar pe deget – praful ce nici nu l ai fi observat că pluteşte în aer. Astfel e şi cu păcatele: mari sau mici, ele se adună necontenit. Şi e nevoie să le cureţi prin pocăinţă şi mărturisire.”

Cu privire la aceste păcate „mici” se cere amintit aici şi cazul, de altfel foarte cunoscut, al celor două femei venite la părintele Ambrozie al Optinei. Una dintre ele avea un păcat mare, care o măcina din greu. Cealaltă era mai voioasă, întrucît nu avea nici un păcat mare. Ascultîndu le mărturisirea, părintele Ambrozie le a trimis pe ambele la pîrîul Jizdra. Primei i a spus să aducă piatra cea mai mare pe care o va putea ridica; celeilalte – să aducă în poală mai multe pietre mărunte. Femeile au procedat întocmai. Apoi stareţul le a spus să meargă şi să pună pietrele înapoi, la locurile de unde le au luat. Prima a găsit uşor locul pietrei mari, iar a doua nu şi a mai amintit de unde le a luat şi s a întors cu toate pietrele la stareţ. Acesta le a explicat atunci că prima îşi amintea mereu de păcatul ei cel mare, se pocăia de el şi acum putea să şi l ridice de pe suflet; ce a de a doua însă nu şi a luat în seamă păcatele mici, şi, întrucît erau multe, ea nu era în stare să şi le amintească şi nu se putea pocăi de ele.

Vreau să mai amintesc aici că în mănăstiri se obişnuieşte ca doar egumenului să i se spună „batiuşka”. Ceilalţi monahi, începînd de la rasofori şi pînă la ieromonahi sînt numiţi „părintele” cutare sau cutare. Excepţie fac doar stareţii, care sînt numiţi şi ei „batiuşka”. Monahii şi aici însă, pentru a i deosebi de egumeni, li se adresează cu apelativul „stareţ”.

Fragment din volumul „Întîlniri cu sfinţi” apărut la Editura Cathisma

• Sfintenia lui Dumnezeu si sfintirea omului
  Publicat in : Dogma
• Sfintenia, transparenta lui Dumnezeu in constiinta omului
  Publicat in : Editoriale
• Sfintenia, nebunia normalului intr-o lume anormala
  Publicat in : Duminica Tuturor Sfintilor

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: