In 1976, în urmă cu treizeci şi unu de ani, am vizitat pentru prima oară Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex, Anglia. De atunci am mers aproape an de an la mănăstire spre a-l întâlni pe Stareţ şi a discuta împreună diverse probleme ce mă frământau. Câteodată îl întrebam, iar el îmi răspundea; de cele mai multe ori însă nu mai era nevoie să-l întreb, căci însuşi deschidea subiectul şi-l încheia într-un răspuns. Il ascultam cu respect şi mare atenţie. De îndată ce se termina convorbirea sau imediat cum auzeam un cuvânt al său, mergeam în cameră şi-l notam aşa cum îl înţelesesem.

Fireşte, erau însemnări „telegrafice" ale cuvintelor sale, rostite cel mai adesea, însă, într-un duh al străpungerii.

Cuvintele primite în întâlnirile cu Stareţul din răstimpul atâtor ani le aveam strânse într-un dosar, pe care l-am rătăcit într-una din desele mele mutări. Nu demult, căutând cu totul altceva, l-am regăsit şi am început să citesc tot ce notasem de-a lungul timpului. Am înţeles deîndată bogăţia cuvintelor acestui mare şi de neuitat Stareţ. Le-am transcris pentru a vedea cât şi cum ar putea fi puse în valoare, şi am simţit că nu am dreptul să le ţin ascunse în întuneric. De altfel, robul acela care primise un talant şi „ducându-se, a săpat în pământ şi a ascuns argintul domnului său" (Matei 25:18) a fost pedepsit. Temându-mă la rândul meu de pedeapsă, doresc să împărtăşesc cititorilor bogăţia duhovnicească pe care am primit-o, cu toate că eram nevrednic.

Pentru început, trebuie să fac două observaţii absolut necesare.

Prima este că toate aceste cuvinte rostite de Stareţ mi-au fost adresate mie, fiind vorba aşadar de o îndrumare personală, atât în privinţa problemelor mele particulare, cât şi a problemelor de pastorale sau de theologie care mă preocupau pe atunci. Sfinţii, precum însuşi spunea, primesc înştiinţare de la Dumnezeu despre ce trebuie să spună de fiecare dată, fiecărui om în parte. Uneori Stareţul vorbea din experienţa proprie, alteori din luminare de la Dumnezeu. Din această pricină, nu ştiu în ce măsură cuvintele care mi-au fost adresate mie pot fi potrivite şi de folos tuturor oamenilor. Le prezint aici doar pentru a înfăţişa o perspectivă, în nădejdea că vor lucra acolo unde este nevoie.

A doua observaţie este că îndrumările pururea-pomenitului Stareţ sunt redate aici aşa cum le-am notat după discuţiile avute cu el, în acelaşi mod, cumva, în care s-a alcătuit şi Patericul. Este posibil ca în anumite locuri să existe scăpări în exprimare, care mi se datorează, de vreme ce am însemnat doar aspectele fundamentale şi le-am lăsat pe cele de amănunt. Astfel, dacă există vreo nelimpezime în cuvinte sau posibilitatea vreunei răstălmăciri, acestea mi se datorează numai mie - atenţiei, memoriei, stării mele duhovniceşti din acea vreme - şi nicidecum Stareţului.

Chiar şi aşa, cuvintele Stareţului îi vădesc profunzimea, dragostea şi personalitatea lui puternică. Simt că toate cele primite de la el - şi care au constituit fundamentul raportării mele la theologie -le trăiesc ca şi cum aş fi urmat cursurile unei Facultăţi de Theologie empirică, superioară oricărei şcoli academice, alături de un profesor experimentat şi înţelept, care însuşi „a pătimit" şi „a învăţat'" cele dumnezeieşti, ca mai apoi să-i înveţe şi pe ceilalţi cunoaşterea lui Dumnezeu - cuvântul lui Dumnezeu, nu doar cuvinte despre Dumnezeu. Theologia lui era „povestire", adică el povestea cele ce văzuse şi auzise în experienţa sa din descoperire. Dau slavă lui Dumnezeu pentru acest dar!

Parcurgând cuvintele Stareţului, aşa cum le-am reţinut şi le-am transcris, putem vedea un om a cărui minte era alipită de Dumnezeu, şi din lăuntrul acestei stări grăia despre viaţa duhovnicească, ca şi despre felurite evenimente bisericeşti sau sociale.

Mai mult, ceea ce mi-a lăsat o impresie deosebită este faptul că, deşi Stareţul a trecut prin mari încercări în viaţa sa - trăirea iadului şi a Raiului, pomenirea morţii şi învierea, simţirea „hăului fără fund", dar şi experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu -, totuşi cuvântul pe care-l rostea era liniştit, iar theologia lui era rodul păcii, odihnind pe deplin sufletul celui cu care stătea de vorbă. în general, după cum cititorul însuşi se va încredinţa în această a doua parte a cărţii, cuvântul lui este sedimentarea experienţei cunoaşterii lui Dumnezeu, expresie a dragostei, păcii, blândeţii şi urmare a unei cunoaşteri îndelungate, întregite, a lui Dumnezeu.

Inainte de a prezenta fiecare din cuvintele Stareţului Sofronie voi face câte o mică introducere, care să cuprindă felul şi locul unde se petrecea întâlnirea cu Stareţul, precum şi duhul ce stăpânea în momentul convorbirii. Astfel, cuvintele lui nu vor fi „seci", ci vor fi aşezate în cadrul în care au fost rostite.

Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului
Articol preluat din volumul „Stiu un om intru Hristos” Staretul Sofronie Isihastul si Teologul, Editura Sophia

Cumpara cartea "Stiu un om intru Hristos"


 

.